Unjust enrichment claim for unauthorized lease improvements barred by tenant's bad faith and dispositive nature of Civil Code property regulations

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 4.809.797,97 RON, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, constând în îmbunătăţirile/investiţiile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, situat în Săvineşti, str. x, jud. Neamţ, precum şi la plata cheltuielilor efectuate în vederea asigurării pazei imobilului; a mai solicitat recunoaşterea unui drept de retenţie asupra construcţiilor aflate pe terenul identificat anterior, până la plata integrală a despăgubirilor menţionate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constatate că a intervenit rezilierea contractului de închiriere nr. x din 17.12.2008 şi, pe cale de consecinţă, a contractului de comodat nr. x din 26.02.2009 şi actului adiţional nr. x din 26.02.2009, să fie evacuată reclamanta-pârâtă din imobilul închiriat şi să fie obligată să predea imobilul în starea în care a fost preluat şi cu îmbunătăţirile aduse în limita valorii de 19.4413,30 USD, să fie obligată reclamanta-pârâtă la preluarea, pe cheltuiala sa, a investiţiilor/lucrărilor suplimentare efectuate peste limita sumei de 19.4413,30 USD, iar în caz de refuz/inacţiune, să fie autorizată pârâta-reclamantă la ridicarea/desfiinţarea acestora, pe cheltuiala reclamantei-pârâte; cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1084/C din 19 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins, ca nefondate, excepţiile nulităţii capătului de cerere principală vizând contravaloarea serviciilor de pază, netimbrării şi tardivităţii formulării cererii reconvenţionale; s-a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere având ca obiect restituirea sumelor pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, doar pentru perioada derulării contractului, respectiv până la 19 noiembrie 2013; s-au respins, ca nefondate, restul pretenţiilor şi capetelor evidenţiate în cuprinsul cererii principale formulate de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., reprezentată legal prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.A.; s-a admis cererea reconvenţională; s-a constatat intervenită, la data de 19 noiembrie 2013, rezilierea contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2008, a contractului de comodat nr. x din 26 februarie 2009 şi a actului adiţional nr. x din 26 februarie 2009 la contractul de comodat; s-a dispus evacuarea reclamantei- pârâte din imobilul-obiect al contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2008; reclamanta- pârâtă a fost obligată să predea pârâtei- reclamante B. S.A. imobilul ce a format obiectul contractului de închiriere identificat anterior, în starea în care a fost preluat şi cu îmbunătăţirile aduse în limita valorii de 19.4413,30 USD şi, de asemenea, reclamanta- pârâtă a fost obligată să preia, pe cheltuiala sa, lucrările suplimentare efectuate, care excedează valorii de 19.4413,30 USD, iar în caz de refuz, pârâta-reclamantă a fost autorizată să ridice/să desfiinţeze respectivele lucrări, pe cheltuiala reclamantei- pârâte.

I.3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 674/2019 din 08 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă- pârâtă A. S.R.L. reprezentată legal prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 1084 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Neamţ, în contradictoriu cu intimata- pârâtă-reclamantă B. S.A., ca nefondat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 5 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus, în temeiul art. 442 C. proc. civ., îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul deciziei nr. 674 din 8 octombrie 2019, în sensul de a se trece corect menţiunea "Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare care se depune, sub sancţiunea nulităţii la Curtea de Apel Bacău", în loc de "Definitivă", cum din eroare s-a consemnat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L.- prin lichidator judiciar C.., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului său şi schimbarea sentinţei Tribunalului, în sensul admiterii acţiunii principale, cu obligarea pârâtei să restituie sumele de bani reprezentând îmbogăţire fără justă cauză, constând în îmbunătăţirile/investiţiile pe care le-a adus la imobilul situat în localitatea Săvineşti, str. x, jud. Neamţ în valoare de 4.809.797,97 RON, precum şi la plata cheltuielilor efectuate în vederea asigurării pazei activului închiriat (constând în contravaloarea drepturilor salariale achitate pentru doi angajaţi care au desfăşurat activitatea de pază), şi să se recunoască un drept de retenţie în favoarea sa, până la plata de către pârâtă a sumei reprezentând contravaloarea drepturilor sale de creanţă de mai sus.

Pe cale de consecinţă, a solicitat şi respingerea pretenţiilor din cererea reconvenţională având ca obiect evacuarea reclamantei din imobilul obiect al contractului; obligarea reclamantei să predea pârâtei imobilul în starea în care a fost preluat şi cu îmbunătăţirile aduse în limita valorii de 194.413,30 USD, cu obligarea reclamantei să preia pe cheltuiala sa lucrările suplimentare efectuate, care excedează acestei valori, iar, în caz de refuz, să fie autorizată pârâta la ridicarea/desfiinţarea acestora, pe cheltuiala reclamantei; cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, foarte pe larg, situaţia de fapt în cauză şi a criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", a arătat că instanţa de apel nu a adus niciun argument din care să reiasă netemeinicia criticilor subsumate primului motiv de apel.

Mai exact, a menţionat că instanţa de apel a omis total împrejurarea că în faţa primei instanţe a fost invocată o excepţie de inadmisibilitate a unui întreg capăt de cerere, astfel încât aceasta trebuia fie să respingă excepţia în întregime, fie să o admită şi să respingă integral pretenţiile din acel capăt de cerere.

În prezenta cauză, a arătat recurenta- reclamantă, tribunalul nu a procedat astfel, ci a admis, în parte, excepţia, respingând ca inadmisibile o parte din pretenţiile respective şi ca neîntemeiate pe celelalte, ceea ce, în opinia recurentei, constituie o greşeală de judecată evidentă şi o încălcare flagrantă a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Excepţia de inadmisibilitate invocată de către intimata-pârâtă a vizat primul capăt de cerere al acţiunii, în integralitate, ceea ce impune concluzia că această excepţie trebuia să fie tratată unitar, iar nu scindată ori disociată, fiind vorba despre o singură şi unitară "apărare".

Mai mult, recurenta a apreciat că trebuie să se ţină seama şi de prevederile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., care obligă instanţa să îşi întemeieze hotărârea doar pe elemente de fapt şi de drept puse în prealabil în discuţia părţilor.

Or, pe parcursul judecăţii în fond, nu s-a pus în discuţie chestiunea legată de disocierea excepţiei inadmisibilităţii invocate de către intimata-pârâtă şi nu s-a ridicat problema, în sensul că această apărare ar privi doar o parte din primul capăt de cerere.

Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că al doilea motiv de apel a fost înlăturat de instanţă, cu o argumentare lapidară, potrivit căreia în locul acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, reclamanta ar avea la îndemână o acţiune în răspundere civilă contractuală.

Recurenta a precizat că atâta timp cât a susţinut, în faţa instanţelor devolutive, ipoteza nevalabilităţii şi ineficienţei clauzelor contractuale privitoare la valoarea îmbunătăţirilor (aceste clauze având o cauză ilicită sau imorală şi contravenind unor norme legale imperative şi de ordine publică), este evident că nu se verifică teza potrivit căreia societatea reclamantă ar fi putut intenta o acţiune în răspundere civilă contractuală.

În opinia recurentei, o asemenea acţiune putea să fie formulată doar în ipoteza în care clauzele contractuale erau valide şi, prin urmare, producătoare de consecinţe juridice.

Cum, în speţă, nu este vorba despre această ipoteză, recurenta-reclamantă a susţinut că nu putea să promoveze decât o cerere în despăgubiri bazată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Referitor la împrejurarea că prevederile art. 494 din C. civ. de la 1864 şi cele ale art. 580 şi art. 584 din acelaşi cod nu ar fi norme imperative (ci dispozitive), recurenta a menţionat că aceasta este o simplă alegaţie a instanţei de apel, nefiind sprijinită de argumente logico-juridice.

S-a arătat că modul imperativ în care sunt redactate aceste texte legale, faptul că ele conţin enumerări limitative ale ipotezelor în care se aplică şi împrejurarea că toate au caracter special şi cuprind derogări de la regulile de drept comun din materia dreptului de proprietate (constituie excepţii) nu pot conduce decât la concluzia că este vorba despre dispoziţii legale imperative şi de ordine publică.

Întrucât clauzele contractuale invocate de către intimata-pârâtă contravin acestor norme, iar dispoziţiile art. 5 din C. civ. de la 1864 şi art. 11 din C. civ. (2009) prevăd foarte clar faptul că nu se poate deroga prin contracte de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, este evidentă greşeala de judecată săvârşită de instanţa de apel.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Apărarea formulată în cauză

Intimaţa- pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la 26 iunie 2020, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 01 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi, iar prin încheierea din 11 februarie 2021 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen pentru judecata acestuia pe fond.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susţine recurenta- reclamantă.

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs, instanţa de prim control judiciar nu a omis a analiza modul în care tribunalul a analizat excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, invocată de pârâtă, inclusiv, din perspectiva semnificaţiei prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

De fapt, ceea ce critică, în realitate, recurenta- reclamantă este semnificaţia pe care instanţa de apel a dat-o acestei excepţii, pe care a apreciat-o că nu este o cerere, în sensul acestor prevederi, ci un mijloc de apărare, reţinere pe care recurenta- reclamantă o consideră greşită, deoarece, se arată de către recurentă, Curtea de Apel a omis împrejurarea că, în condiţiile în care prima instanţă a fost sesizată cu o excepţie de inadmisibilitate a unui întreg capăt de cerere, aceasta era obligată să se pronunţe asupra a ceea ce a fost învestită, şi, în cest context, trebuia fie să respingă excepţia în întregime, fie să o admită şi să respingă integral pretenţiile din acel capăt de cerere.

O atare critică, pe lângă că excede analizei de legalitate pe care o exercită instanţa de recurs, neputând fi primită interpretarea proprie pe care partea o dă modului de soluţionare a cauzei, ori, excepţiilor invocate în cadrul acesteia, în mod asemănător, ignoră, în mod evident, conţinutul concret al hotărârii atacate, care cuprinde o amplă şi justă analiză a apelului formulat de parte, nelăsând nesoluţionat/nemotivat niciunul dintre aspectele semnalate de apelanta- reclamantă prin cererea de apel.

De altfel, Înalta Curte mai reţine că, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de apelantă şi şi-a prezentat argumentele care au justificat soluţia sa.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţine aceasta, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

Analizând, în continuare, recursul, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta- reclamantă critică decizia atacată, pornind de la faptul că în mod nelegal instanţa de apel ar fi procedat la o pretinsă calificare a acţiunii pe care aceasta o avea la îndemână, dintr-o veritabilă actio in rem verso, într-una în răspundere civilă contractuală, critică ce se găseşte a fi nefondată.

Examenul de detaliu al cererii deduse judecăţii relevă însă că nu curtea de apel este cea care i-ar fi dat o altă calificare, ci prima instanţă.

Astfel, în concret, reclamanta- recurentă a solicitat, pe calea cererii de chemare în judecată, să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.809.797,97 RON, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, constând în îmbunătăţirile/investiţiile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, situat în Săvineşti, str. x, jud. Neamţ, precum şi la plata cheltuielilor efectuate în vederea asigurării pazei imobilului; a mai solicitat recunoaşterea unui drept de retenţie asupra construcţiilor aflate pe terenul identificat anterior, până la plata integrală a despăgubirilor menţionate.

În drept, cererea a fost fondată pe prevederile art. 494 alin. (3) teza finală, art. 1864 alin. (3) teza finală şi art. 997 C. civ. din 1864, art. 2495 Noul C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei- reclamante, Înalta Curte observă că, analizând apelul din perspectiva cererii din acţiunea introductivă, referitoare la obligarea sa la plata contravalorii acestor îmbunătăţiri şi investiţii, instanţa de apel face o corectă încadrare în drept şi o justă aplicare a normelor de drept material (art. 494 C. civ. de la 1864 şi, respectiv, art. 580 şi art. 584 C. civ.).

Rezultă, astfel, că instanţa de apel a analizat temeiul de drept al cererii recurentei- reclamante, prin raportare la cele susţinute atât prin cererea introductivă, cât şi prin apelul formulat de aceasta, arătând de ce nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se putea reţine cauza de nulitate absolută a clauzelor pe care părţile le-au prevăzut, în mod expres, în legătură cu situaţia îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Ba, chiar, instanţa de apel reţine: "Dispoziţiile art. 494 C. civ. 1864 şi ale art. 580 şi 584 C. civ. nu sunt norme imperative, ci dispozitive, ceea ce înseamnă că părţile dintr-un contract pot deroga de la aceste prevederi prin clauzele pe care au înţeles să le insereze de bunăvoie în acel contract".

În niciun caz nu poate fi analizată critica recurentei-reclamante că, prin considerentele deciziei sale, Curtea de Apel ar face simple alegaţii, nesprijită de argumente logico- juridice . O hotărâre judecătorească conţine motive de fapt şi de drept, pe care se întemeiază soluţia, argumente de speţă, şi nu "alegaţie", termen cum foloseşte recurenta-reclamantă.

În ce priveşte critica prin care recurenta-reclamantă susţine nulitatea absolută a clauzelor contractului referitoare la investiţii şi îmbunătăţiri, contrar susţinerilor acesteia, se observă că instanţa de apel în mod legal a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1272 Noul C. civ. (art. 969 şi art. 970 vechi C. civ., de la 1864), prin raportare la clauzele din contract, art. 5.3. şi art. 5.4. din contractul de închiriere).

În calitate de chiriaş, recurenta-reclamantă nu a avizat-o pe intimata-pârâtă despre necesitatea realizării acelor îmbunătăţiri/investiţii suplimentare, efectuând aceste lucrări, deci, fără acordul intimatei, ceea ce o plasează în postura unui constructor de rea-credinţă şi, ca atare, în mod legal fiind respinse pretenţiile acesteia.

Faţă de prevederile art. 3 lit. g) din H.G. nr. 804/2007, în mod legal instanţa de apel a analizat susţinerile recurentei-reclamante privitoare la cheltuielile efectuate cu paza obiectivului, soluţia fiind corectă şi cu referire la normele aplicabile în materie.

Ca atare, fiind legală şi soluţia cu privire la chestiunile supuse analizei din cererea reconvenţională, în mod legal instanţa de apel a respins criticile acesteia în legătură cu păstrarea de către intimata-pârâtă a acestor lucrări (şi obligaţia, corelativă, de plată a acestora), câtă vreme s-au îndepărtat de la obiectul de închiriere şi clauzele care le prevedeau.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.- prin lichidator judiciar C.., ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.- prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei nr. 674/2019 din 08 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2021.