Enforcement of contractual choice-of-forum clauses under Art. 126(1) CPC overriding statutory territorial competence for lease disputes

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2020 din data de 04.08.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 29.04.2020, în sensul înlăturării compensaţiilor (penalităţilor) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului, în valoare totală de 532.984,67 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţa din 11.03.2021, tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, reţinând că în cauză sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., precum şi excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă, având în vedere dispoziţiile art. 113 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 15 aprilie 2021, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect "obligaţia de a face" formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., şi a obligat pârâta la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din data de 29.04.2020, în sensul înlăturării compensaţiilor în legătură cu utilizarea excesivă a bunurilor, în valoare totală de 532.984,67 RON, precum şi la plata în favoarea reclamantei a sumei de 8.934,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a respins ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sector 2 Bucureşti sau, după caz, Tribunalului Bucureşti, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că apelul a fost declarat inclusiv împotriva încheierii premergătoare prin care au fost soluţionate de către instanţa de fond excepţiile cu privire la competenţă.

Prin decizia nr. 275 din 1 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă Top of FormBottom of Forma fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A..

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sector 2 Bucureşti sau, după caz, Tribunalului Bucureşti; modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a arătat că, prin cererea de apel, a susţinut respingerea în mod nejustificat de către tribunal a excepţiei necompetenţei teritoriale invocate prin întâmpinare.

Astfel, s-a arătat că, prin încheierea de şedinţa din 11.03.2021, tribunalul a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă, considerând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă în faţa tribunalului, pârâta a arătat că nu este competent Tribunalul Suceava, învederând că dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză având în vedere că părţile au convenit asupra unei clauze atributive de competenţă, potrivit clauzei 21.10 teza a doua din Condiţiile generale ale contractului de leasing.

Prin apelul declarat s-a învederat că tribunalul a omis să se pronunţe asupra acestei apărări, în sentinţa apelată neexistând menţiuni cu privire la motivele pentru care instanţa a considerat că în cauză nu este aplicabilă clauza atributivă de competenţă inserată de părţi în contractul de leasing.

Recurenta a susţinut că argumentele reţinute de instanţa de apel cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale nu au legătură cu situaţia dedusă judecaţii, în speţă reclamanta înţelegând să învestească instanţa de la sediul propriu şi nu instanţa de la sediului pârâtei; mai mult chiar, contrar argumentelor instanţei de apel, clauza atributivă de competenţă nu a fost stipulată în favoarea reclamantului, ci în favoarea pârâtei (astfel incat reclamantul nu avea la ce să renunţe). Nici argumentul că reclamantul ar fi ales regulile generale statutate de dispoziţiile procedurii civile nu îşi găseşte niciun corespondent în situaţia cauzei, fiind sesizată instanţa de la sediul reclamantului (contrar regulii de bază în procedura civilă) şi fără să existe vreun criteriu care sa atragă competenta instanţei în discuţie.

Prin urmare, motivele sunt contradictorii şi străine de natura cauzei.

Totodată, a susţinut recurenta, soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ. întrucât, în situaţia expusă, clauza atributivă de competenţă ar deveni caducă şi nu ar produce nici un efect, independent de voinţa părţilor exprimată prin încheierea contractului, or potrivit dispoziţiei legale menţionate "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, recurenta a invocat prin motivele de apel că factura fiscală nu este decât un document justificativ, care sta la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, ea fiind un mijloc de proba cu privire la operaţiunea facturata, neavand calitatea de act juridic, nici chiar atunci când probează existenta unui contract pentru care părţile nu au confecţionat un alt înscris constatator.

De asemenea, prin motivele de apel s-a invocat că cererea de chemare in judecata este nemotivata în drept, iar motivarea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii este în contradicţie cu dispozitivul hotărârii.

Instanţa nu a fost învestită cu o cerere privind inexistenţa unui drept, iar prin raportare la principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, sentinţa civila depăşeşte limitele investirii întrucât, în măsura în care instanţa a fost învestită exclusiv cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la stornarea facturii, aceasta nu putea reţine un caz de ineficacitate a obligaţiei născută dintr-un act juridic.

Instanţa de apel a procedat la analiza clauzei contractuale cuprinse în contractul de leasing, demers fără de care nu ar fi avut motiv sa oblige pârâta la stornarea facturii. Or, în cererea introductivă nu exista capăt de cerere care sa justifice realizarea acestui demers, astfel încât ambele instanţe au depăşit limitele investirii, situaţie care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, motivele sunt contradictorii atâta timp cât este reţinut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată, iar ulterior se procedeaza la analiza actului juridic din care izvorăşte obligaţia de plata al cărei document justificativ este factura.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, arătând, în esenţă, că ambele instanţe devolutive au aplicat prevederile art. 1269 (1) C. civ., fără a ţine cont de faptul că dispoziţiile acestuia sunt subsidiare articolului 1268 C. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, faţă de care recurenta-pârâtă a depus răspuns, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată şi admiterea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, reţine următoarele considerente:

În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă, în primul rând, faptul că au fost încălcate norme de competenţă teritorială, având în vedere cele menţionate prin clauza atributivă de competenţă inserată în clauza 21.10 teza a doua din Condiţiile generale ale contractului de leasing.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte critica vizând necompetenţa teritorială a instanţei de fond, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (2) C. proc. civ., soluţie confirmată de instanţa de prim control judiciar.

Înalta Curte observă că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 29.04.2020, în sensul înlăturării compensaţiilor (penalităţilor) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului, în valoare totală de 532.984,67 RON, cu cheltuieli de judecată; în drept, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1516 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

Astfel, cum rezultă din cererea de chemare în judecată obiectul acesteia constă într-o acţiune evaluabilă în bani, iar pretenţiile formulate de reclamantă sunt în legătură cu contractul de leasing operaţional nr. x/05.12.2016.

Se reţine că, în Condiţiile generale ale contractului de leasing la clauza 21.10 teza a doua, a fost inserată o clauză atributivă de competenţă, astfel: "părţile convin ca rezolvarea oricăror dispute sau neînţelegeri care ar putea sa apară din, sau sa rezulte in legătura cu Contractul de Leasing sau interpretarea, executarea, încetarea sau valabilitatea acestuia, sa fie soluţionate in mod amiabil. Daca acest lucru nu este posibil, litigiile apărute vor fi de competenta instanţelor judecătoreşti din Bucureşti".

Această convenţie produce efecte din perspectiva stabilirii instanţei competente, întrucât clauza menţionată anterior are valoarea unei alegeri de competenţă în privinţa litigiilor intervenite între părţi.

În condiţiile în care competenţa analizată nu este exclusivă, iar conduita pe care o pretinde reclamanta prin demersul judiciar iniţiat are la bază contractul părţilor, acesta generând litigiul, devine aplicabilă clauza atributivă de competenţă amintită, din perspectiva dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Aşadar, este legală convenţia părţilor privitoare la competenţă, întrucât legea procesuală civilă permite părţilor să convină, în scris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nu poate fi primită motivarea instanţei de apel, potrivit căreia clauza contractuală, atributivă de competenţă teritorială, prin care se derogă de la dispoziţiile dreptului comun, nu justifică, de plano, admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială în ipoteza în care reclamantul alege totuşi să învestească instanţa de la sediul pârâtului, urmând astfel regula statuată prin dispoziţiile procedurii civile; partea pârâtă, invocând excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei, rămâne ţinută să arate prejudiciul sau vătămarea produsă prin renunţarea reclamantului la beneficiul clauzei atributive de competenţă.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei a fost stabilită, în condiţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., prin convenţia părţilor, care a dobândit forţa obligatorie în sensul dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

Prin clauza atributivă de competenţă s-a convenit ca, în cazul în care intervin neînţelegeri între părţile contractante, litigiile apărute să fie de competenta instanţelor judecătoreşti din Bucureşti, astfel că sesizarea instanţei de la sediul reclamantei, Tribunalul Suceava, s-a făcut în mod nelegal.

Întrucât competenţa de soluţionare a litigiului de faţă nu este una exclusivă, ci alternativă, litigiul privind drepturi de care părţile pot să dispună, clauza atributivă de competenţă stipulată de părţi la art. 21.10 teza a doua din Condiţiile generale ale contractului de leasing produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competenţă în favoarea instanţei menţionate în cuprinsul acesteia, alta decât instanţele la care se referă art. 113 alin. (2) C. proc. civ., reţinut de ambele instanţe devolutive.

Potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., tribunalele sunt competente să soluţioneze cererile evaluabile în bani având o valoare de peste 200.000 RON, cum este cazul în speţă.

Ca atare, în raport de clauza atributivă de competenţă inserată la art. 21.10 teza a doua din Condiţiile generale ale contractului de leasing, prin care părţile au convenit ca, pentru litigiile ce nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă, să se adreseze instanţelor judecătoreşti din Bucureşti, în raport cu dispoziţiile legale şi contractuale evocate şi în respectarea principiului disponibilităţii părţilor coroborat cu principiul forţei obligatorii a contractului, Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă teritorial şi material să soluţioneze cererea de chemare în judecată pendinte.

Înalta Curte apreciază că se impune casarea hotărârilor pronunţate de instanţele devolutive cu trimiterea cauzei spre judecată instanţei competente - Tribunalul Bucureşti, casarea corespunzând unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil.

În consecinţă, faţă de cele reţinute cu privire la necompetenţa teritorială, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.

Aşa fiind, având în vedere încălcarea normelor de procedură referitoare la competenţa teritorială a instanţelor, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., va admite recursul, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 275 din 1 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 67 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă judecată Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.