RCA insurance: Accrual date for statutory late-payment penalties must follow definitive judgment, not initial claim

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, la 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 14.462,97 RON, reprezentând prejudiciul material compus din 1.904,97 RON, cheltuieli cu achiziţionarea de medicamente, consultaţii şi ambulanţă privată, 3.000 RON, cheltuieli aferente intervenţiilor chirurgicale ulterioare, 6.400 RON, contravaloarea celor două cure de tratament a câte 18 zile fiecare şi 3.158 RON, diferenţa dintre veniturile salariale încasate anterior accidentului şi veniturile încasate ulterior, cu titlu de indemnizaţie pentru incapacitate de muncă pentru perioada noiembrie 2017 - iunie 2018.

De asemenea, prin cererea introductivă, acesta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata unei rate lunare în cuantum de 1.253 RON, reprezentând diferenţa dintre media salariului lunar aferent lunilor septembrie şi octombrie 2017, respectiv 5.776 RON, încasat anterior producerii accidentului, şi pensia acordată începând cu luna iulie 2018, în cuantum de 4.523 RON, conform deciziei de pensionare, şi până la data pensionării pentru limită de vârstă, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 223 din 2015, şi anume până la împlinirea vârstei de 59 de ani şi o lună, respectiv până în luna aprilie 2027.

Totodată, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferinţa fizică şi psihică pricinuită de vătămările rezultate din accidentul în care a fost implicat şi plata penalităţilor de întârziere, în procent de 0,2% pe zi din cuantumul despăgubirilor acordate începând cu 28 iunie 2018, reprezentând data primirii avizării de daună de către pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132 din 2017.

Reclamantul a solicitat citarea în cauză în calitate de intervenient forţat a persoanei responsabile de producerea accidentului, C. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.357, art. 1.381, art. 2.223- 2.226 din C. civ., art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 132 din 2017, art. 21, art. 22 şi art. 26 din Norma nr. 20 din 2017 a A.S.F.

La termenul de judecată din 21 mai 2019, reclamantul a depus o cerere prin care şi-a majorat pretenţiile privind daunele materiale, cu suma de 460 RON, reprezentând cheltuielile cu consultaţia medicală şi recuperarea medicală, depunând în acest sens şi înscrisuri doveditoare.

Prin sentinţa civilă nr. 342 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, pârâta fiind obligată să plătească acestuia sumele de 14.922,97 RON, cu titlu de daune materiale, şi 200.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi despăgubiri periodice lunare, în cuantum de 1.253 RON, începând cu luna iulie 2018 şi până în decembrie 2018, despăgubiri periodice lunare, în cuantum de 1.197 RON, începând cu luna ianuarie 2019 şi până la data pensionării pentru limită de vârstă, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 223 din 2015, respectiv până în luna martie 2027.

Capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, acesta a fost respins ca nefondat, iar pârâta a fost obligată să achite reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 8.240 RON.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel principal, la 5 iunie 2020, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea în parte a hotărârii pronunţate în primă instanţă, în sensul reducerii cuantumului daunelor materiale, morale şi a cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată.

De asemenea, la 20 iulie 2020, reclamantul A. a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii capătului de cerere nr. x, respectiv obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pe zi din cuantumul despăgubirilor acordate începând cu 28 iunie 2018, reprezentând data primirii avizării de daună de către pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132 din 2017.

Prin decizia nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, au fost admise apelurile declarate, sentinţa atacată fiind schimbată în parte. Astfel, a fost înlăturată obligaţia pârâtei de a achita suma de 9.400 RON, cu titlu de daune materiale, aceasta urmând a achita suma de 5.522,97 RON. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi pentru sumele la care a fost obligată, începând cu 7 august 2018 şi până la plata efectivă.

În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

La 15 decembrie 2020, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, în susţinerea admiterii recursului, aceasta a învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1386 alin. (3) şi (4) C. civ., în ceea ce priveşte suma acordată reclamantului cu titlu de diferenţă de venit având în vedere că prejudiciul nu este cert, expertiza contabilă concluzionând că nu se poate cunoaşte evoluţia pensiei în viitor. Prin urmare, nu este certă existenţa unei diferenţe de venit care să justifice acordarea prestaţiilor lunare, fiind încălcate dispoziţiile art. 1393 C. civ.

Apoi, a mai arătat că au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 22 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 39 din 2016, potrivit cărora asigurătorul R.C.A. plăteşte despăgubiri întemeiate nu pe răspunderea civilă delictuală, ci în baza contractului de asigurare R.C.A., în conformitate cu termenii şi condiţiile stabilite prin ordinul menţionat, termeni care constituie clauzele contractului de asigurare. Aşadar, despăgubirea pe care asigurătorul R.C.A. o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească, în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ.

De asemenea, a mai susţinut că decizia recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 263 din 2010, deoarece instanţa de apel a dispus obligarea societăţii de asigurare la plata diferenţei de venit, începând cu iulie 2018 şi până în martie 2027, fără a ţine seama că decizia medicală nu este definitivă, având termen de revizuire în 2019, iar reclamantul nu a făcut dovada că s-a adresat autorităţii competente şi că s-a menţinut încadrarea iniţială.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că decizia pronunţată de instanţa de apel este dată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132 din 2017, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, deoarece răspunderea părţilor şi întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărârea judecătorească, motiv pentru care consideră nelegală obligarea la plata penalităţilor începând cu 7 august 2018, dată la care despăgubirea nu avea un caracter cert, deoarece nu era individualizată şi cuantificată, fiind stabilită ulterior, la 23 octombrie 2020, prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 132 din 2017, apreciind greşit că recurenta-pârâtă nu a dat curs solicitării reclamantului, deşi în vederea soluţionării dosarului de daună s-au solicitat informaţii privind stadiul cercetărilor efectuate de I.P.J. Suceava. Prin urmare, demersurile de soluţionare a dosarului au fost pornite înăuntrul termenului legal de 30 de zile însă reclamantul nu a depus toate actele.

La 3 februarie 2021, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 2 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 iulie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 18 ianuarie 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte diferenţa de venit acordată reclamantului.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1386 alin. (3) şi (4) C. civ. se arată că prin decizia atacată s-a reţinut că modalitatea de stabilire a pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă este prevăzută de dispoziţiile art. 1388 C. civ., şi în art. 22 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 39/2016, iar din expertiza judiciară administrată au rezultat sumele de care reclamantul a fost lipsit, precum şi cele nerealizate pentru viitor.

Conform, dispoziţiilor art. 1386 alin. (3) şi (4) C. civ. dacă prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice, iar în cazul prejudiciului viitor, indiferent de forma în care s-a acordat, despăgubirea va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.

De asemenea, potrivit art. 1388 C. civ. despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1393 C. civ. se susţine că prin expertiza judiciară administrată în cauză s-a concluzionat că nu se poate şti evoluţia pensiei în viitor, prin urmare nu este certă existenţa şi întinderea prejudiciului.

Raportat la dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte reţine că acestea au în vedere principiul acoperirii prejudiciul viitor rezultat din diferenţa de venit pe care nu o mai poate realiza reclamantul ca urmare a survenirii accidentului, fiind prevăzute atât mecanisme de creştere dar şi de micşorare sau chiar suprimare a acestui venit.

Contrar susţinerilor recurentei, legiuitorul a avut în vedere, prin textele legale menţionate anterior şi prejudiciul viitor care, deşi încă nu s-a produs, este sigur că se va produce, putând fi stabilită întinderea sau determinarea acestuia, astfel că nu se poate reţine că prejudiciul nu are caracter cert.

Întrucât instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale ce vizează prejudiciul viitor, sub forma diferenţei de venit acordate reclamantului, criticile recurentei privind caracterul incert al prejudiciului vor fi înlăturate.

Recurenta susţine că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 22 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 39 din 2016, aceasta arătând că asigurătorul R.C.A. plăteşte despăgubiri în baza contractului de asigurare R.C.A., despăgubirea nerespectând principiul reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ. ce vizează răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte reţine că această critică este formulată omisso medio direct în recurs astfel că o va înlătura raportat la dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile prin care recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 263 din 2010, în privinţa obligării acesteia la plata diferenţei de venit, începând cu iulie 2018 şi până în martie 2027, fără a se ţine seama că decizia medicală nu este definitivă, având termen de revizuire în 2019.

Înalta Curte constată faptul că instanţa de apel a reţinut că reclamantul a depus la dosar dovada trecerii în rezervă ca urmare a stării de sănătate cauzate de accident, prin urmare decizia medicală nr. x/12 din 18.05.2018 invocată de recurentă nu a stat la baza stabilirii prestaţiilor periodice ci decizia de pesionare anticipată parţială nr. x/27.08.2018, emisă în temeiul art. 18 lit. b) din Legea nr. 223/2015.

Este însă fondată critica recurentei-pârâte prin care a arătat că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132 din 2017, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere deoarece răspunderea părţilor şi întinderea acesteia au fost stabilite prin hotărârea judecătorească, motiv pentru care consideră nelegală obligarea acesteia la plata penalităţilor începând cu 7 august 2018, dată la care despăgubirea nu avea un caracter cert, deoarece nu era individualizată şi cuantificată, fiind stabilită ulterior prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel.

Conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

Potrivit alin. (5) al aceluiaşi act normativ, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.

Textul evocat distinge două momente în raport cu care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei. Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de 21 alin. (5) din Legea nr. 132 din 2017 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma reprezentând despăgubirile pe care este obligată să le plătească.

Sub aspectul regimului juridic, penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile înscrise 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132 din 2017 au un pronunţat caracter sancţionator aferent refuzului la plată, însă sancţiunea plaţii unor penalităţi de întârziere poate fi aplicată, numai dacă exista o culpă în întârzierea plaţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil. Or, în cauză, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicţionale pendinte, ca efect al probatoriului administrat de reclamant.

Prin urmare, este contrară dispoziţiilor legale menţionate statuarea instanţei de apel cu privire la determinarea momentului de la care pot fi acordate penalităţile de întârziere şi anume că acestea pot fi acordate de la data depunerii cererii de despăgubire, fapt ce atrage casarea hotărârii în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea argumentelor reţinute, în temeiul art. 492 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului A., în ceea ce priveşte data de la care asigurătorul este obligat să plătească penalităţile, menţinând celelalte dispoziţii din decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului A..

Menţine celelalte dispoziţii din decizia atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2022.