Peremption of civil appeal during pending criminal investigation: automatic dismissal for lack of diligence under Article 416 Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. CIRCUSMTANŢELE CAUZEI. Cadrul procesual.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 30.07.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei B., la plata către reclamantă a sumei de 381.136,03 RON, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea credinţă, în cadrul S.C. A. S.R.L., a atribuţiilor aferente calităţii de administrator, pe care a dobândit-o prin procura specială autentificată sub nr. x/19.03.2009, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 1014/15.11.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2013 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. (fosta S.C. A. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect pretenţii. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 699.913,16 RON cu titlu de despăgubire, a sumei de 203.982 RON, cu titlu de accesorii fiscale, a sumei de 269.603,20 RON, cu titlu de dobândă legală şi la plata dobânzii legale calculate până la plata efectivă a sumei acordate drept despăgubire. A fost respinsă acţiunea pentru plata sumei de 29.078 RON, reprezentând contravaloare factură nr. x din 02.09.2010 emisă de S.C. D. S.R.L., ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.486,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 12.01.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2013 a fost îndreptată din oficiu eroarea materială strecurată în sentinţa civilă nr. 1014/PI/15.11.2016 pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2013, în sensul că în dispozitivul sentinţei în loc de:

"Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.486,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată." s-a trecut:

"Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27.305,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată."

3. Apelul

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel la data de 17.01.2017 apelanta-pârâtă B..

La data de 16.06.2017 apelanta pârâtă B. a depus cerere de suspendare a judecăţii, solicitând admiterea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 19.09.2017, intimata reclamantă S.C. C. S.R.L. a solicitat să respingă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecăţii formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de către apelanta B..

La data de 12.01.2021 apelanta pârâtă B. a depus cerere de menţinere a măsurii suspendării judecăţii, având în vedere dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Hotărârea atacată

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 183/A din 31 martie 2021 a constatat perimat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1014/PI/15.11.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a obligat apelanta să-i achite intimatei suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara, spre o nouă judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.., recurenta- pârâtă a relevat, pe larg, statuările instanţei de apel şi considerentele acesteia şi, în dezvoltarea motivelor recurs invocate, a susţinut următoarele:

În susţinerea motivului de recurs invocat, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că având în vedere existenţa pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş a două dosare penale, derivate cel puţin unul dintre ele din dosarul iniţial, format la plângerea penală a intimatei-reclamante, alături de încă două societăţi din acelaşi grup de societăţi, având în vedere că în prezent există şi se fac cercetări, fiind începută urmărirea penală pentru infracţiuni în legătură cu raporturile juridice deduse judecăţii în prezentul dosar, apreciază că momentul până la care durează suspendarea, potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ. nu s-a împlinit, nefiind în prezenţa unei hotărâri definitive în cauza care a determinat suspendarea.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că ordonanţa penală de clasare nu intră în categoria hotărârilor judecătoreşti definitive, astfel încât şi sub acest aspect condiţia legală nu este îndeplinită.

Recurenta-pârâtă consideră că deşi instanţa de judecată, în virtutea rolului activ al judecătorului, precum şi raportat la textul de lege al art. 413 alin. (3) C. proc. civ., avea puterea de a dispune reluarea judecăţii, constatând comportamentul necorespunzător al pârâtei, nu a facut-o, dar ulterior a sancţionat pârâta cu cea mai gravă sancţiune procedurală.

Recurenta-pârâtă susţine că la momentul la care instanţa de apel a repus cauza pe rol, în vederea verificării excepţiei perimării, era obligată să verifice dacă suspendarea judecăţii nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată, însă o asemenea verificare nu s-a realizat efectiv, instanţa de apel limitându-se la a verifica comunicarea ordonanţei de clasare din dosarul nr. x/2016 şi data la care cauza din apel a fost repusă pe rol.

In opinia recurentei-pârâte nu poate fi reţinută lipsa de stăruinţă a pârâtei în judecată, în contextul în care împotriva ei au fost formulate două acţiuni civile şi are calitatea de suspect în două dosare penale.

În fine, recurenta-pârâtă consideră că şi dacă instanţa a dispus suspendarea judecăţii pentru un anume dosar, nu poate ignora dosarele disjunse şi reînregistrate pe rolul parchetelor, având în vedere că infracţiunile reclamate sunt în strânsă legătură, iar dosarele penale nu sunt străine unele de altele.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 17.05.2021, sub nr. x/2013.

Apărarea în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în recurs.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 24 februarie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 31 martie 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat în cele două recursuri declarate în cauză este nefondat.

Înalta Curte reţine că raportat la dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului sarcina ca, în soluţionarea unei cauze, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa care a pronunţat decizia recurată, a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia de perimare, respectiv motivele pentru care consideră că este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că Înalta Curte apreciază că hotărâea recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.

Aşadar, instanţa de apel a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dar lipsa de motivare ori nemotivarea insuficientă sau motive contradictorii în cuprinsul hotărârii, nu pot fi reţinute raportat la hotărârea atacată şi la limitele cu care a fost învestită instanţa.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În cauza de faţă, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., soluţia instanţei de apel fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor procedurale în raport cu starea de fapt rezultată din actele şi lucrările dosarului.

Astfel, în sensul prevederilor legale de la art. 416 alin. (1) C. proc. civ.., perimarea se înfăţişează ca o sancţiune ce se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare, care este determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului dedus judecăţii, căci,

Potrivit acestui text, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni".

Alin.(2) al aceluiaşi text de lege, dispune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă, iar alin. (3) prevede că nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

Perimarea implică prezumţia de renunţare tacită a părţii la judecată şi constituie, totodată, o sancţiune a pasivităţii ei, vizând orice cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, operând de drept, la împlinirea termenului legal, împotriva oricăror persoane fizice, inclusiv a celor lipsite de capacitate, precum şi a oricăror persoane juridice. În consecinţă, revine părţii obligaţia de a face dovada că nu a stat în pasivitate sau că ar fi fost împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa.

Însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 311 din 15 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 25/17.01.2002, a statuat că: "perimarea reprezintă o sancţiune procedurală determinată de necesitatea de a curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecăţii prin cererea lăsată în nelucrare timp de un an, din vina părţii.".

Tot prin considerentele sale, Curtea a reţinut că "Perimarea şi, implicit, consecinţele ei, prevăzute de ... C. proc. civ...., ar fi putut fi evitate dacă părţile s-ar fi interesat în perioada de un an de la data suspendării cauzei de stadiul în care se află judecata. Prin reglementarea instituţiei perimării, ca sancţiune procedurală aplicabilă titularului unei cereri de chemare în judecată care a lăsat-o în nelucrare din vina sa, nu este încălcat accesul liber la justiţie, ci acesta este supus condiţiei respectării unor exigenţe legale, determinate tocmai de necesitatea asigurării unui proces echitabil".

Aşadar, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni, şi această lăsare a pricinii în nelucrare să fie cauzată de culpa părţii. Ca urmare, perimarea operează cu condiţia ca timp de 6 luni să nu se fi săvârşit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, situaţie cauzată de lipsa de diligenţă a părţilor, care nu au acţionat în acest scop, deşi aveau posibilitatea să o facă.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act procedural făcut în cauză. El se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură în scopul judecării, respectiv, se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor împrejurări mai presus de voinţa sa.

Este nefondată susţinerea recurentei referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ.. Aceste dispoziţii legale care stabilesc că instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză, nu au aplicabilitate în speţa de faţă, deoarece termenul de un an începe să curgă de la data pronunţării încheierii de suspendare a judecăţii cauzei, iar nu de la data începerii urmăririi penale, iar partea interesată putea valorifica aceste dispoziţii legale în cadrul unei eventuale cereri de repunere pe rol, nu pe calea recursului declarat împotriva încheierii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată că în cauză, în mod legal s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile referitoare la perimare.

Potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (1) C. proc. civ., cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 13 ianuarie 2021, pentru a se verifica dacă sunt întrunite cerinţele art. 416 alin. (1) din acelaşi cod.

Conform acestui din urmă text, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni".

Alin. (2) al art. 416 C. proc. civ. prevede faptul că "termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă".

Ca atare, perimarea apare ca o sancţiune determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului, ea având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de acţiune şi asupra căilor de atac.

În speţă, din culpa părţilor, cauza a rămas în nelucrare, nemaifiind întocmit niciun act de procedură, fiind îndeplinite astfel condiţiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată aşadar că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 416 şi urm. C. proc. civ., cererea de apel fiind perimată de drept, ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că, în perioada scursă de la momentul la care s-a dispus suspendarea judecăţii, nici intimata din cauză nu a efectuat vreun demers pentru continuarea judecării apelului.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reţine că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor legale, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aşa fiind, se constată că, prin dispunerea măsurii perimării apelului nu au fost încălcate drepturi procesuale şi produse vătămări de natură a fi îndreptate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., Înalta Curte apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile de nelegalitate a deciziei, invocate de recurentă.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 183/A din 31 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2022.