Bank's unilateral interest-rate variation clause held abusive; restitution and costs upheld.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 16 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, respectiv: art. 1 lit. b), împreună cu art. 2 pct. 2.4 şi art. 6 pct. 6.1 privind comisionul de procesare; art. 4 cu privire la dobânda curentă revizuibilă, modul de calcul al acesteia, modificarea şi modalităţile de modificare ale acesteia; art. 6 privind comisionul de administrare (clauza menţinută până la 18 octombrie 2013), perceperea şi formula de calcul a comisionului de administrare lunară de 0,2% aplicat la soldul creditului până la 18 octombrie 2013; art. 8 privind "obligativitatea asigurării imobilul prin intermediul unei societăţi de asigurare agreată de bancă"; art. 9 lit.

n) cu privire la obligaţia împrumutatului de a aduce suplimentar în garanţie şi alte bunuri la solicitarea băncii; art. 14 pct. 14.1 privind modificarea unilaterală a graficului de rambursare în mod corespunzător modificării dobânzii unilateral de către bancă şi comunicarea acestuia/acesteia doar la solicitarea împrumutaţilor; art. 14 pct. 14.4 privind modificarea valorii ratelor de credit şi a ratei dobânzii curente în mod unilateral de către bancă şi fără încheierea unui act adiţional; art. 14 pct. 14.9 privind completarea contractului de credit cu Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare; constatarea nulităţii absolute a acestora şi obligarea pârâtei la eliminarea lor din contractual de credit, astfel cum a fost modificat unilateral de către bancă, urmând ca acest contract sa se deruleze în continuare, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată; constatarea nulităţii actelor adiţionale, graficelor de rambursare şi tuturor actelor unilaterale emise de bancă cu privire la contractul de credit sus menţionat, ca o consecinţă a constatării nulităţii clauzelor abuzive; constatarea nulităţii clauzelor abuzive din actul adiţional din 18 octombrie 2013, aşa cum au fost indicate mai sus, cu consecinţa anularii actului adiţional în integralitatea lui; obligarea pârâtei la modificarea modului de calcul a dobânzii, respectiv calcularea, pe întreaga durată a contractului, a dobânzii variabile după formula reglementată legal: dobânda compusă din marja băncii la momentul încheierii contractului (calculată prin scăderea din dobânda curenta fixa de 3,9%, a indicelui LIBOR de la data încheierii contractului), fixă pe toata durata contractului, la care se adaugă indicele LIBOR la 6 luni; obligarea pârâtei la restituirea către împrumutaţi a sumelor plătite nedatorat, în baza clauzelor contractuale mai sus menţionate, începând de la data primei plăţi şi până la data încetării plăţii acestora, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să corespundă eliminării din contract a clauzelor abuzive, respectiv, obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare, comision de administrare până la data perceperii şi plăţii acestuia, şi dobânda variabilă plătită şi nedatorată; modificarea contractului de credit, în sensul eliminării clauzelor abuzive şi anularea actului adiţional din 18 octombrie 2013, ca efect a constatării clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit şi ca o consecinţă a constatării caracterului impus al actului adiţional; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să corespundă modificărilor dispuse; obligarea pârâtei la achitarea către reclamanţi a dobânzii legale pentru sumele achitate şi nedatorate de la data primei plăţi şi până la data încetării achitării acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 19037 din 19 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 8086 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1553A din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes invocată de C. S.A. prin întâmpinare şi a respins apelul formulat de A. şi B., ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

Prin decizia nr. 2250 din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu majoritate, a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1553A din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă, în opinia majoritară, a reţinut, în esenţă, că interesul procesual al reclamanţilor exista şi era actual la momentul exercitării de către aceştia a dreptului de a ataca sentinţa primei instanţe, prin care li s-a respins acţiunea ca nefondată, reclamanţii nefiind în situaţia câştigării procesului demarat împotriva pârâtei şi nici în situaţia unei recunoaşteri a pretenţiilor acestora de către partea cu care se aflau în litigiu, prin contractul de dare în plata. A mai reţinut că art. 1.3 din contractul de dare în plată încheiat de părţile aflate în litigiu la 5 mai 2017 nu are valoarea unei tranzacţii în sensul art. 2267 C. civ. întrucât nu conţinea nici tranzacţionarea expresă asupra nulităţii clauzelor din contractul de credit, în sensul art. 2274 C. civ. şi, prin urmare, nici asupra sumelor de restituit de către creditoare ca plată nedatorată, subsecvent nulităţii, ce urmau a se stabili ulterior dării în plată, prin hotărâre judecătorească.

Înalta Curte a apreciat că interesul reclamanţilor era născut şi actual, întrucât invocându-se încălcarea unui drept subiectiv, consecinţa imediată era şi formularea pretenţiilor corelative, respectiv prin recunoaşterea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzelor deduse judecăţii, s-a născut şi dreptul la restituirea sumelor plătite nedatorat băncii, acestea formând obiectul litigiului pendinte.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1476 din 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 8086 din 21 decembrie pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 4 pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, în ceea ce priveşte criteriul de modificare "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în temeiul clauzei contractuale constatate abuzivă şi nulă absolut, peste dobânda iniţială de 3,9% pe an, începând cu cel de-al doilea an de creditare şi până la încheierea actului adiţional din d 18 octombrie 2013, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor contractuale constatate abuzive şi nule absolut, calculată de la data achitării sumelor şi până la data plăţii efective şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate. A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente apelului pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 prin analizarea în mod eronat a condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) şi neanalizarea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Arată că, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (6), clauzele contractuale referitoare la dobânzi şi comisioane reprezintă clauze ce privesc preţul contractului şi sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Mai arată că a informat reclamanţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi că nu le-a impus achiziţionarea unui anumit produs. Invocă prevederile art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă prin O.U.G. nr. 50/2010, susţinând că dobânda şi comisioanele sunt incluse în costul total al creditului.

Într-o altă critică, autoarea căii de atac afirmă că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă au respectat dispoziţiile legale de la data încheierii contractului de credit (16 ianuarie 2008), astfel cum reies acestea din alin. (1) lit. a) a Anexei la Legea nr. 193/2000 şi că sintagmele "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de credite a băncii" redau o modalitate de calcul complexă, dar pe înţelesul consumatorului mediu. Se menţionează că modificarea ratei dobânzii a fost justificată de raţiuni economice, că nu s-a creat un dezechilibru în defavoarea reclamanţilor şi că pârâta a fost de bună-credinţă întrucât i-a informat pe aceştia cu privire la obligaţiile financiare ce decurgeau din contractul de credit. Se precizează că în anul 2010, criteriul de modificare a dobânzii "evoluţia pieţei financiare" a fost eliminat din contract.

Recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate normele de drept material edictate de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21 iunie 2010 şi 2 ianuarie 2011, art. 80 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, întrucât curtea de apel a reţinut că nu au fost implementate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010. Susţine că, începând cu luna iunie 2010, dobânda contractuală a fost exprimată în funcţie de un indice unic de referinţă (LIBOR) la valoarea acestuia din 2010 şi a fost aplicată marja fixă determinată ca diferenţa dintre dobânda variabilă de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi valoarea indicelui LIBOR la aceeaşi dată. Menţionează că nu a fost modificat nivelul dobânzii, ci a fost introdusă o formulă de calcul. Apreciază că nu a încasat sume nedatorate şi, ca urmare, nu poate fi obligată la restituire.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de recurs şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul declarat în cauză este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 a fost respinsă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, întrucât la dosar au fost depuse înscrisuri care fac dovada mandatului acordat persoanei care a semnat delegaţia consilierului juridic, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1476 din 5 noiembrie 2020 şi s-a stabilit termen la 30 martie 2022, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori întrucât curtea de apel a constatat caracterul abuziv al unor sintagme din prevederea contractuală referitoare la dobândă şi nu a anulat în întregime clauza referitoare la dobânda contractuală.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

Înalta Curte reţine că limbajul clar şi inteligibil înseamnă posibilitatea acordată consumatorilor de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, prezentând o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa şi posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (Cauza C-143/13 Matei, Cauza C-26/13 Kasler).

Astfel, instanţa de apel a apreciat că poate fi analizat caracterul abuziv al dispoziţiei contractuale de la pct. 4.3 prin care se prevede posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii…" deoarece prin clauza contestată nu se indică în mod clar şi inteligibil mecanismul după care variază rata dobânzii curente, după primul an de creditare. Concluzia curţii de apel este corectă întrucât din sintagmele "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de credite a băncii" nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcţie de care se stabileşte dobânda variabilă şi nici nu rezultă că intimaţii-reclamanţi ar fi avut posibilitatea să prefigureze consecinţele patrimoniale ale variaţiei dobânzii în lipsa unor indici clar definiţi.

Vor fi înlăturate şi criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că au fost greşit aplicate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 întrucât în mod corect instanţa de apel, analizând condiţiile prevăzute de lege, a stabilit că, în ceea ce priveşte criteriul de modificare "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", clauza contractuală cuprinsă în art. 4 pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit are caracter abuziv.

Conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor."

Dând eficienţă acestui text de lege, curtea de apel a analizat condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv clauza să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Cu titlu prealabil, curtea de apel a stabilit caracterul nenegociat al contractului de credit, statuare care nu a fost contrazisă de recurenta-pârâtă.

S-a mai reţinut în decizia recurată că prin contract se instituie dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii şi că mecanismul de modificare a ratei dobânzii curente, după primul an de creditare, nu este unul transparent, reclamanţii neputând să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acestea în ceea ce îi priveşte. Analizând conţinutul contractului, instanţa devolutivă a stabilit că nu sunt prevăzute cu claritate criteriile în funcţie de care va opera modificarea dobânzii sau indicii bancari care ar fi intrat în componenţa formulei de calcul, astfel încât atât consumatorii, cât şi instanţa să aprecieze în ce măsură se justifică o variaţie a ratei dobânzii curente. Aceasta creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaţilor-reclamanţi deoarece, pe de o parte, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 (transpusă în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000) se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informarea, iar pe de altă parte, clauza în discuţie îi plasează într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract". Or, menţionarea în memoriul de recurs a indicatorilor CDS şi LIBOR, a cheltuielilor de logistică, a evoluţiei pieţei financiare şi a politicii de afaceri a băncii nu reprezintă motivaţii întemeiate care să permită profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, în sensul dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece consumatorii nu puteau prefigura modul în care variaţia indicatorilor sau schimbarea celorlalte repere ar fi influenţat mecanismul de formare a dobânzii.

Se constată că instanţa de apel a analizat şi condiţia lipsei bunei-credinţe a băncii, reţinându-se în mod judicios, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-415/11 Aziz, că banca nu se putea aştepta în mod rezonabil ca intimaţii-reclamanţi să accepte respectivele clauze în urma unei negocieri individuale.

Argumentele din memoriul de recurs ce vizează aspectele legate de informarea intimaţilor-reclamanţi cu privire la costurile creditului şi de buna-credinţă a băncii la momentul încheierii contractului de credit reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material edictate de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în forma în vigoare între 21 iunie 2010 şi 2 ianuarie 2011, art. 80 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Curtea de apel a reţinut că intimata-pârâtă nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actului adiţional. Plecând de la această constatare, curtea de apel a aplicat corect norma de drept material edictată de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 şi a reţinut că actul adiţional din 18 octombrie 2013 nu a fost însuşit de intimaţii-reclamanţi.

Instanţa de apel este suverană în stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate cenzura aspectele de netemeinicie şi nu poate reanaliza chestiunile legate de modul în care recurenta a înţeles să aducă la cunoştinţa intimaţilor conţinutul actului adiţional. Faţă de faptul că actul adiţional nu a fost însuşit de intimaţii-reclamanţi, instanţa supremă nu va analiza restul criticilor relative la conţinutul acestui înscris.

Aprecierile autoarei căii de atac în sensul că nu a încasat sume nedatorate şi că nu îi revine obligaţia de restituire nu constituie veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate întrucât recurenta nu se raportează la considerentele curţii de apel şi nu indică norma de drept material care a fost încălcată sau greşit aplicată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1476 din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.190 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1476 din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.190 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2022.