Lease retention appeal dismissed as res judicata; return of property upheld.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 30 decembrie 2019 în cadrul dosarului nr. x/2016, S.C. A. S.R.L. a solicitat lămurirea şi completarea deciziei nr. 2117 din 16 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub aspectul (întregirii) pronunţării şi asupra capătului nr. 6 al cererii reconvenţionale, ce a făcut obiectul cererii completatoare.

Petenta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 444 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 533 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de completare şi lămurire a deciziei civile nr. 2117 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 formulată de petenta S.C. A. S.R.L. A completat decizia civilă nr. 2117 din 16 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. să restituie pârâtei-reclamante S.C. A. S.R.L. imobilul de la adresa din Municipiul Bucureşti, Şos. x, ce a făcut obiectul contractului de închiriere dintre părţi.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs petenta S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac formulate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ., faţă de faptul că părţile au încheiat acte adiţionale la contractul de închiriere din 5 august 2011, la 31 octombrie 2013 şi 17 octombrie 2014. Astfel, curtea de apel a aplicat în mod greşit prevederile vechiul C. civ. şi a reţinut că autoarea căii de atac nu avea posibilitatea de a invoca dreptul de retenţie în temeiul dispoziţiilor art. 2495 - art. 2499 C. civ.. Mai arată că nu este aplicabil art. 189 din Legea nr. 71/2011 deoarece data actului adiţional este ulterioară intrării în vigoare a Noului C. civ. şi că prin acest act adiţional s-a născut un nou raport juridic de închiriere, guvernat de legea nouă.

Recurenta-reclamantă arată că au fost încălcate normele de drept material referitoare la dreptul de retenţie la care aceasta era îndreptăţită conform art. 1.1 alin. (4) din contractul de închiriere şi că lipsa de folosinţă a imobilului până la despăgubirea recurentei pentru cheltuielile efectuate cu acordul proprietarului nu justifică ideea săvârşirii unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ.

Autoarea căii de atac afirmă că instanţa de apel nu a corelat dispoziţiile art. 6.1 lit. a) din contractul de închiriere cu cele ale art. 1821 alin. (1) C. civ. şi că nu a aplicat art. 578, art. 581, art. 583 alin. (1), art. 584 alin. (1), art. 585 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) deoarece recurenta a fost de bună-credinţă. Consideră că dovada efectuării cheltuielilor se poate face cu orice mijloc de probă şi că intimata a recunoscut efectuarea lucrărilor prin semnarea anexei la contractul de închiriere, iar obligarea recurentei la restituirea imobilului aduce atingere dreptului acesteia la despăgubiri.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii recursului şi a solicitat respingerea căii de atac.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 29 septembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 au fost respinse excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii recursului, cu motivarea că recurenta-reclamantă justifică un interes în exercitarea caii de atac, întrucât demersul procesual are o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar potrivit regulilor prevăzute de art. 457 alin. (1) şi art. 483 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă are deschisă calea de atac a recursului. Prin aceeaşi încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 533 din 17 iunie 2020 şi s-a stabilit termen de judecată la 30 martie 2022, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile C. civ. din 1864 întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata contravalorii investiţiilor realizate în imobilul situat în Bucureşti, şos. x, estimate provizoriu la suma de 195.000 euro (879.177 RON), şi să se constate dreptul de retenţie al reclamantei asupra imobilului, în baza contractului de închiriere încheiat între părţi la 5 august 2011.

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", iar art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa". Faţă de aceste dispoziţii legale, nu se poate reţine că încheierea unui act adiţional ulterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului C. civ., atrage incidenţa acestui act normativ în ceea ce priveşte obiectul prezentului litigiu.

Instanţa supremă nu va reţine restul criticilor exprimate prin cererea de recurs întrucât în calea de atac împotriva deciziei privind cererea de completare şi lămurire de dispozitiv, partea nu poate aduce în discuţie aspecte legate de fondul cauzei, cum ar fi existenţa dreptului de retenţie, buna-credinţă, încetarea contractului. Aceste chestiuni au fost deja soluţionate prin decizia pronunţată cu ocazia soluţionării apelului şi pe care partea nu a atacat-o cu recurs, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 533 din 17 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 533 din 17 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2022.