Termination of lease prior to insolvency filing via contractual pactum commissorium governed by New Civil Code

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Feteşti la 22 iunie 2016, sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la 12 septembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti anularea actului de reziliere a contractului de arendă nr. x din 7 decembrie 2005, cuprins în adresa din 2 martie 2016.

Prin înscrisurile depuse la 19 iulie 2016, reclamanta a menţionat că se află în procedura insolvenţei şi că a fost numit administrator judiciar CII C..

Pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătorie Feteşti şi a solicitat declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 19 ianuarie 2017, Judecătoria Feteşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2361/2017 din 31 martie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea de la 17 mai 2017 s-a dispus trimiterea cauzei către secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti pentru a fi repartizată unui complet specializat în litigii cu profesioniştii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 131 din 18 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B..

Prin decizia civilă nr. 2295 din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentinţa civilă apelată şi a admis cererea de chemare în judecată, a declarat nul actul juridic nr. 1353 din 2 martie 2016 emis de pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti.

Prin decizia nr. 959 din 4 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarata de pârâtă, a casat decizia civilă nr. 2295 din 12 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a constatat întemeiată critica recurentei referitoare la dispoziţiile de drept substanţial incidente în cauză şi a reţinut că, faţă de data încheierii actului adiţional nr. x la contractul de arendă prin care a fost introdus pactul comisoriu, respectiv 7 iulie 2015, în temeiul art. 5 din Legea nr. 71/2011, actul adiţional este guvernat de dispoziţiile Noului C. civ.. A mai reţinut că legalitatea manifestărilor de voinţă ale părţilor întemeiate pe clauzele acestuia nu poate fi analizată decât din perspectiva normelor de drept stabilite corect ca fiind incidente, şi nu din perspectiva dispoziţiilor C. civ. din 1864, cum în mod greşit a procedat curtea de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 34 din 14 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar CII C. şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6.728 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special şi prin administrator judiciar, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că decizia curţii de apel nu este motivată întrucât au fost preluate apărările pârâtei şi nu au fost analizate argumentele prezentate de reclamantă referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 la momentul rezilierii contractului de arendă şi la faptul că administratorul judiciar al recurentei a primit notificarea de reziliere la 2 martie 2016, după deschiderea procedurii de insolvenţă, aceasta fiind lipsită de efecte în raport de prevederile art. 75 din acelaşi act normativ. Mai arată că nu este moivată nici menţiunea din dispozitivul deciziei recurate prin care reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Autoarea căii de atac susţine că au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la legea aplicabilă, respectiv Noul C. civ.. Afirmă că decizia nu face referire la niciun temei de drept. Susţine că nu au fost respectate dispoziţiile art. 452 din acelaşi cod în sensul că în mod greşit au fost acordate pârâtei în apel, cu ocazia rejudecării, cheltuielile reprezentând taxa de timbru aferentă recursului din primul ciclu procesual.

Aceeaşi parte arată că au fost greşit aplicate prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 care reglementează situaţia contractelor în derulare la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă şi în temeiul căruia toate contractele sunt menţinute, iar clauzele care prevăd încetarea contractelor motivat de incidenţa procedurii de insolvemţă sunt nule de drept. Apreciază că instanţa de apel a încălcat rolul autorităţii judecătoreşti întrucât a permis intimatei să constate rezilierea contractului de arendă după bunul său plac, fără a fi cenzurată de instanţă.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi excepţia lipsei de interes.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 au fost respinse excepţia nulităţii recursului întrucât din cererea de recurs se desprind critici care pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi excepţia lipsei de interes, Înalta Curte apreciind că recurenta justifică un interes raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi al cererii de recurs. Prin aceeaşi încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. şi administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2021 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică la 30 martie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile din decizia de casare în sensul că nu a indicat temeiul de drept din Noul C. civ. pe care se bazează soluţia pronunţată deoarece din considerentele hotărârii recurate rezultă că efectele actului adiţional la contractul de arendă nr. x din 7 iulie 2015 au fost analizate în raport de dispoziţiile Noului C. civ., astfel cum a indicat instanţa supremă prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual. Astfel, curtea de apel a reţinut că prevederile art. 10.5, introduse prin acest act adiţional, reprezintă un pact comisoriu conform căruia simpla neexecutare a obligaţiei echivalează cu punerea în întârziere a debitorului şi că acest pact comisoriu a fost activat prin manifestarea expresă de voinţă a intimatei-pârâte exprimată prin adresa din 3 decembrie 2015, în sensul rezilierii contractului de arendă în situaţia în care recurenta nu achita facturile emise. Această configuraţie a pactului comisoriu reflectă viziunea Noului C. civ. de a da posibilitatea părţilor să formuleze clauzele contractuale astfel încât rezoluţiunea sau rezilierea să se producă de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată.

Vor fi înlăturate şi criticile prin care se susţine că nu au fost corect aplicate dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. referitoare la dovedirea existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului întrucât suma de 6.728 de RON menţionată în dispozitivul deciziei atacate reprezintă taxa judiciară de timbru pe care pârâta a achitat-o pentru soluţionarea recursului în primul ciclu procesual şi pe care a solicitat-o cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din practicaua deciziei nr. 959 din 4 iunie 2020 şi din praticaua deciziei recurate. Faţă de faptul că recursul a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, neprimind o soluţie pe fond, se constată că norma de procedură a fost respectată, în mod corect fiind obligată reclamanta la plata acestei sume cu ocazia soluţionării apelului în rejudecare.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanţa supremă nu va reţine criticile prin care se arată că decizia recurată nu este motivată întrucât instanţa de apel s-a conformat celor indicate de Înalta Curte prin decizia de casare nr. 959 din 4 iunie 2020 şi a reţinut că se aplică prevederile Noului C. civ.. Analizând situaţia de fapt din această perspectivă, curtea de apel a reţinut că părţile au inclus în contractul de arendă un pact comisoriu, activat de neîndeplinirea obligaţiilor de către recurentă, şi şi-a construit propriul raţionament plecând de la această premisă, statuând că rezilierea de drept a contractului de arendă a intervenit înainte de data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva recurentei-reclamante. Înalta Curte constată că decizia recurată conţine o motivare logică şi suficientă, care respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la susţinerile recurentei în sensul nemotivării soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată cu privire la natura acestora, acestea nu justifică reformarea hotărârii atacate întrucât partea avea la dispoziţie mijlocul procedural al lămuririi dispozitivului, astfel cum este prevăzut de art. 443 C. proc. civ.. Autoarea căii de atac nu a solicitat lămurirea hotărârii pronunţate, ci a contestat în calea de atac a recursului pretinsa omisiune a instanţei de a preciza ce reprezintă suma la plata căreia a fost obligată partea, nesocotind prevederile art. 445 din acelaşi cod potrivit cărora îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444 C C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat critici care să poată fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care permit casarea unei hotărâri atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanţa supremă va înlătura criticile prin care recurenta susţine că nu au fost respectate prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă întrucât aceste dispoziţii legale nu se aplică în situaţia de faţă. Conform acestui articol, "Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din C. civ. nefiind aplicabil."

Din textul de lege rezultă cu evidenţă că situaţia premisă este aceea a existenţei unui contract în derulare la data deschiderii procedurii. Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 42/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept având ca obiect, în esenţă, interpretarea prevederilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în rezilierea unui contract cu executare succesivă, în speţă contract de arendă, "pentru ca un contract să fie considerat în derulare şi deci menţinut, este esenţial şi necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convenţional, să nu fi intervenit cu caracter definitiv până la data deschiderii procedurii insolvenţei." Or, curtea de apel în mod corect a constatat că rezilierea de drept a contractului de arendă, în modalitatea agreată de părţi prin actul adiţional la acesta, a intervenit înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, contractul nemaifiind în derulare la acea dată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. şi administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CII C. ŞI ADMINISTRATOR SPECIAL B. împotriva deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2022.