Partial annulment of an appealed judgment in a cassation proceeding for non-legal summons is unlawful under Article 508 of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 februarie 2016, pe rolul Tribunalului Prahova - sectia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii B. şi C., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013 până la concurenţa sumelor de 1.293.383,80 RON, a dobânzilor legale aferente acestei sume, începând cu 12 august 2010 şi până la plata efectivă, precum şi a sumei de 78.834,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, recunoscute prin sentinţa civilă nr. 1410 din 25 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosar nr. x/2012, definitivă.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1.562 - 1.565 C. civ. şi art. 195 C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., invocată de acesta şi de pârâta B.. De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii C. şi B..

Prin sentinţa nr. 1262 din 19 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă actiunea şi a fost declarat inopozabil, faţă de reclamantă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 iulie 2013, până la concurenţa sumelor indicate prin petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, s-a dispus comunicarea hotărârii pronunţate, după rămânerea definitivă a acesteia, către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, în vederea indisponibilizarii imobilului şi notării în cartea funciară, până la executarea sumelor indicate prin cererea introductivă.

Totodată, s-a stabilit onorariul curatorului, în cuantum de 650 RON, conform prevederilor art. 2 alin. (2) lit. e) din Protocolul nr. 48025/2015 dintre M.J. şi U.N.B.R., în temeiul prevederilor art. 58 C. proc. civ.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 58 Cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 650 RON şi a fost admis capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, aceştia fiind obligaţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 13.895,68 RON, reprezentând onorariu avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 19 septembrie 2017 au declarat apel pârâta B., la 24 septembrie 2018, şi pârâtul, C., la 15 octombrie 2018.

Dosarul a fost înregistrat, ca urmare a reorganizării secţiilor instanţei de apel, sub nr. x/2016*, pe rolul secţiei a II-a Civile a Curţii de Apel Ploieşti.

Prin decizia nr. 151 din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate împotriva încheierii din 19 septembrie 2017 şi sentinţei nr. 1262 din 19 iunie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

3. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul C. a formulat contestaţie în anulare, la 10 mai 2019, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016/a1, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) şi (2) pct. 4 raportat la alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost admisă contestaţia în anulare, formulată de pârât, şi a fost anulată în parte hotărârea contestată, în ceea ce priveşte apelul declarat de această parte, fiind fixat termen de judecată în vederea soluţionării apelului, la 5 noiembrie 2019.

Contestatorul C. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului acestei hotărâri, susţinând că a solicitat anularea în tot a deciziei contestate, iar instanţa a admis doar în parte contestaţia, numai sub aspectul apelului declarat de acesta.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului.

Prin decizia nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, a fost respins apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii de şedinţă din 19 septembrie 2017 şi sentinţei nr. 1262 din 19 iunie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2016, ca nefondat.

4. La 31 iulie 2020, pârâtul C. a declarat recurs principal atât împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2016, cât şi a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2016, ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Cu privire la decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, anularea, în principal, şi în subsidiar, casarea în parte a deciziei, iar în rejudecare, admiterea în tot a contestaţiei în anulare, invocând drept temei prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.

În prealabil, referitor la calea de atac formulată, recurentul arată că instanţa a considerat în mod greşit că hotărârea atacată cu contestaţie în anulare era definitivă, întrucât în realitate aceasta nu era definitivă.

Având în vedere că hotărârea atacată cu contestaţie în anulare era supusă recursului, raportat la natura cauzei, rezultă ca şi recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare este admisibil, potrivit dispoziţiilor art. 508 alin. (4) Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurentul-pârât susţine că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 508 alin. (3) din acelaşi cod, hotărârea fiind nulă.

După cum rezultă din textul legal invocat şi în contradicţie cu cele dispuse de instanţă, legiuitorul nu prevede posibilitatea admiterii în parte a contestaţiei sau, aşa cum a procedat instanţa care a judecat contestaţia în anulare, anularea în parte a hotărârii contestate doar cu privire la una sau unele dintre părţile litigiului.

Prin decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, s-a admis contestaţia în anulare formulată de recurent, reţinându-se nelegala citare a acestuia la data la care instanţa a rămas în pronunţare şi s-a anulat în parte decizia nr. 151 din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, în ceea ce priveşte apelul declarat de C., fiind stabilit termen pentru soluţionarea apelului.

Apreciază recurentul că cele două soluţii sunt contradictorii, deoarece prin contestaţia în anulare a solicitat admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, solicitare admisă de instanţă, însă soluţia instanţei a fost de anulare în parte a hotărârii atacate, respectiv numai sub aspectul apelului declarat de contestator, soluţie care nu este conform dispoziţiilor legale care au constituit temeiul contestaţiei în anulare.

Între cele două dispoziţii există o vădită contradictorialitate deoarece, admiţând în tot contestaţia în anulare, instanţa nu putea dispune anularea în parte a deciziei contestate, ci doar anularea în tot a acesteia.

Potrivit recurentului, în soluţionarea contestaţiei în anulare, curtea de apel reţinând ca fiind întemeiat motivul privind lipsa de procedură a recursului, în mod greşit a anulat în parte decizia doar în ceea ce priveşte apelul său.

Susţine recurentul că admiterea în tot a contestaţiei urmată de anularea în parte a deciziei contestate îi încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece lipsa de procedură şi-a produs efectele şi în raport cu apelul declarat de pârâtă iar faptul că nu a fost anulată decizia, şi în ceea ce priveşte apelul pârâtei, hotărârea contestată are putere de lucru judecat prin raportare la acesta. Prin urmare s-ar ajunge la hotărâri contradictorii raportat la cei doi pârâţi.

Referitor la decizia nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei, iar în rejudecare, admiterea apelului şi respingerea în fond a acţiunii, arătând ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune recurentul-pârât susţine aplicarea greşită a art. 1564 C. civ., în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune şi a termenului de prescripţie aplicabil. Recurentul susţine că data de la care începe să curgă termenul de 1 an, prevăzut de această dispoziţie legală, este cel mai târziu data de 27.08.2014 când reclamanta-creditoare a aflat despre faptul că bunul imobil respectiv nu mai era în proprietatea societăţii D. S.R.L., ci în proprietatea intimatei-pârâte, astfel că, prin raportare la data introducerii acţiunii, respectiv 26.02.2016, termenul era depăşit.

Raportat la data când a fost încheiat actul autentic a cărui inopozabilitate se solicită a se constata, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.06.2013, şi la care notarul a efectuat formalităţile de publicitate, rezultă că termenul de prescripţie de 1 an stabilit de art. 1564 C. civ., calculat potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a fost împlinit în data de 04.06.2014, acţiunea fiind introdusă la 26.02.2016. Prin urmare, recurentul susţine că excepţia prescripţiei dreptului materiala la acţiune a fost greşit soluţionată.

De asemenea, instanţa de apel argumentează contradictoriu în privinţa datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie deoarece, iniţial, indică data de 25.11.2015 pentru ca ulterior, făcându-se analogie cu considerentele deciziei nr. 1698 din 18.04.2013, pronunţate într-un alt dosar, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, să argumenteze că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie în materia acţiunilor pauliene este de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul debitorului a bunului, respectiv data când a fost înstrăinat imobilul.

În această situaţie, termenul de prescripţie va curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul debitorului a bunului, respectiv data de 07.01.2016 când a înstrăinat imobilul, fapt care rezultă şi din extrasul de carte funciară.

Recurentul-pârât consideră că în loc de data autentificării contractului reţinută de instanţa în considerente, s-a menţionat greşit data de 07.01.2016, probabil data obţinerii unui extras din cartea funciară.

Rejudecând cauza, instanţa de apel a considerat greşit că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data la care creditorul ar fi luat la cunoştinţă de producerea prejudiciului prin înstrăinare, pentru ca ulterior prejudiciul să fie definit eronat ca fiind cunoscut în momentul la care recurentul a fost declarat insolvabil de către executorul judecătoresc.

Recurentul arată că al doilea motiv de nelegalitate al deciziei recurate privind modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea revocatorie este reprezentat de greşita aplicare de către instanţa de apel a termenului general de 3 ani prevăzut de art. 2529 C. civ., iar nu a celui de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ., termen special în cazul acţiunilor revocatorii, derogatoriu de la termenul general de 3 ani. În rejudecare, acest aspect nu a fost soluţionat din perspectiva criticilor formulate în cauză.

Recurentul arată că sunt interpretate greşit şi considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunţate în recursul în interesul legii, având în vedere că această decizie vizează situaţiile prevăzute de art. 6 alin. (4) din C. civ., respectiv prescripţiile începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite sau neîmplinite la această dată, nicidecum prescripţiile începute ulterior acestei date, astfel cum este situaţia în cauză. Astfel, cursul prescripţiei a început să curgă la data când creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, acest act fiind încheiat în data de 4.06.2013, ulterior datei de intrare în vigoare a C. civ.

Pe cale de consecinţă, raportarea la termenul general de prescripţie este greşită, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi art. 1564 C. civ., potrivit cărora termenul de prescripţie aplicabil este de un an.

Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului se arată că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 32, art. 36 şi art. 38 C. proc. civ. şi art. 67 şi art. 260 alin. (9) şi (11) din Legea nr. 31/1990.

Calitatea de pârâtă într-o acţiune revocatorie o are debitorul-proprietar, vânzător al bunului ce a fost înstrăinat şi nicidecum asociaţii sau administratorii D. S.R.L..

Întrucât dreptul vânzătorului persoană juridică de a dispune de bunurile sale nu se confundă cu drepturile asociaţilor conform art. 67 din Legea nr. 31/1990, aceştia având numai dreptul la dividende, înlocuirea societăţii cu persoana asociatului este lipsită de temei legal.

Radierea societăţii D. S.R.L. s-a făcut în baza unui bilanţ de radiere, care a statuat că societatea nu avea datorii la data radierii, iar intimata-reclamantă, deşi avea posibilitatea să conteste măsura radierii şi implicit bilanţul de lichidare în care nu figura creditor, nu a făcut-o, neexercitând apelul în termenul prevăzut de art. 260 alin. (9) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul nu a avut dreptul de proprietate al bunurilor imobile sau mobile aparţinând persoanei juridice D. S.R.L., ci doar dreptul de a încasa dividende.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 31/1990, derogatorii de la dreptul comun, potrivit cărora, după dizolvarea societăţii, creditorul poate să îşi exercite drepturile de creanţă doar asupra bunurilor cuvenite asociatului C., însă acestuia nu i-a fost atribuit niciun bun mobil sau imobil ca urmare a lichidării, nerăspunzând astfel pentru drepturile de creanţă ale creditorului A. S.R.L..

Potrivit recurentului-pârât, în cauză nu este îndeplinită una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile, astfel cum sunt definite la art. 32 C. proc. civ., respectiv calitatea procesuală, deoarece potrivit art. 38 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic, recurentul-pârât nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/4.03.2013, a cărui inopozabilitate se solicită a se constata, iar în cauză nu a operat niciuna dintre modalităţile de transmitere a calităţii procesuale prevăzute de art. 38 C. proc. civ.

În rejudecarea apelului, instanţa de apel nu a analizat motivele de apel sub acest aspect, limitându-se să constate că, prin sentinţa civilă nr. 1410 din 25.03.2014 a Tribunalului Bucureşti, recurentul ar fi dobândit calitatea de debitor. Astfel, nu s-a lămurit identitatea dintre recurent şi vânzătorul prevăzut în actul a cărei inopozabilitate se solicită, respectiv D. S.R.L..

La 14 decembrie 2020, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare cu privire la recursul principal, declarat de pârâtul C., solicitând, în esenţă, admiterea căii de atac declarate de acesta şi a formulat recurs incident, împotriva aceloraşi hotărâri indicate şi de recurentul-pârât, solicitând, în esenţă, admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 7 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă se arată că au fost încălcate normele de competenţă de ordine publică a curţii de apel, deoarece la data când a fost pronunţată decizia nr. 151/28.03.2019, în dosarul nr. x/2016, de către Curtea de Apel Ploieşti, calea de atac era recursul, prin urmare această decizie nu era una definitivă.

Potrivit criteriul valoric avut în vedere la stabilirea competenţei materiale prevăzut la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. precum şi prevederilor art. 95 pct. 1 din acelaşi cod, acţiunea era supusă căii de atac a apelului şi recursului.

În raport cu dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac împotriva deciziei menţionate era recursul care trebuia judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu contestaţia în anulare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, judecată de Curtea de Apel Ploieşti.

Pentru considerentele arătate, recurenta susţine că ambele decizii al Curţii de Apel Ploieşti, respectiv decizia nr. 151 din 28.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 şi decizia nr. 332 din 10.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, ca urmare a soluţionării contestaţiei în anulare, sunt nelegale.

Nelegalitatea deciziei nr. 332 din 10.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, rezultă din dispoziţiile art. 503 alin. (1) Cod procedură civilă care stabileşte că necitarea legală a părţii poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare exercitată împotriva unei hotărâri definitive dar şi a art. 504 alin. (1) din acelaşi cod, care prevede faptul că o contestaţie în anulare este inadmisibilă dacă motivul necitării legale în apel a pârâtului C. putea fi invocat pe calea recursului.

Or, potrivit recurentei, din cauza erorii în care s-a aflat instanţa de apel care a reţinut caracterul definitiv al hotărârii, s-au pronunţat o serie de hotărâri nelegale, deoarece pe calea recursului se putea invoca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, constând în nelegala citare a pârâtului C., şi, prin urmare, contestaţia în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 era inadmisibilă.

Întrucât contestaţia în anulare era inadmisibilă, rezultă că decizia nr. 158 din 24.06.2020, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, pronunţată în rejudecarea apelului pârâtului C., este şi ea nelegală.

Recurenta arată că normele de competenţă încălcate de curtea de apel prin faptul că a judecat două căi de atac neprevăzute de lege sunt de ordine publică, motivul de casare ce vizează necompetenţa este unul de ordine publică, putând fi invocat şi din oficiu având în vedere lipsa culpei părţilor.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că prin decizia nr. 332/10.09.2019, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, pronunţată în soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa a dispus admiterea în parte a contestaţiei, numai în ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul C., menţinând în rest soluţia pronunţată cu privire la apelul declarat de B., în sensul în care era respins ca nefondat.

În condiţiile în care soluţia cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., şi motivele de fond comune au fost menţinute integral, rezultă că hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului, respectiv decizia nr. 158 din 24.06.2020, a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 151 din 28 martie 2019, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în ceea ce priveşte dezlegarea dată de prima instanţă privind soluţiile în raport cu apelul pârâtei B..

Autoritatea de lucru judecat este provizorie potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că aceasta priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină.

Recurenta arată că soluţia legală era aceea de admitere a contestaţiei în anulare şi de anulare în tot a deciziei nr. 151 din 28 martie 2019, potrivit art. 508 alin. (3) C. proc. civ., pentru ca rejudecând apelul, hotărârea pronunţată să nu fie contrară soluţiei menţinute şi care beneficiază de autoritate de lucru judecat provizorie.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 05 iulie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de pârâtul C., precum şi recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, şi a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, ambele ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022 s-a acordat termen la 8 martie 2022 pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului intimatei.

La 6 martie 2022, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus note scrise, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cauză, se constată că a fost declarat recurs principal şi recurs incident împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, pronunţate în soluţionarea contestaţiei în anulare, în dosarul nr. x/2016, şi a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţate în apel, după admiterea contestaţiei în anulare, în dosarul nr. x/2016, ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Prin recursul principal recurentul-pârât susţine, în esenţă, că decizia nr. 151 din 28 martie 2019, împotriva căreia a fost exercitată calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, era supusă căii de atac a recursului şi, prin urmare, decizia pronunţată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare era supusă şi ea recursului potrivit art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, recurentul critică aplicarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 508 alin. (3) C. proc. civ. privind anularea în parte, în mod greşit, a hotărârii atacate.

De asemenea, prin recursul incident recurenta-pârâtă susţine că în soluţionarea contestaţiei în anulare au fost încălcate dispoziţiilor art. 457 alin. (1) şi (4), 483 alin. (2) şi art. 504 alin. (1) C. proc. civ. privind legalitatea căii extraordinare de atac exercitată împotriva deciziei din apel în primul ciclu procesual, precum şi competenţa de soluţionare a acesteia.

Prin urmare, se constată că prin criticile formulate de recurenţi se invocă încălcarea normelor de procedură referitoare la calea extraordinară de atac exercitată împotriva deciziei din apel, în primul ciclu procesual, urmând a fi analizate prin considerente comune din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură.

Criticile recurenţilor privind decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, pronunţată în contestaţie în anulare sunt întemeiate, cu precizarea că susţinerile recurentei-pârâte B. privind inadmisibilitatea contestaţiei în anulare urmează a fi înlăturate, în considerarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ. potrivit cărora recurentului-pârât nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată. În această privinţă, se va reţine că în şedinţa din 10.09.2019, curtea de apel a pus în discuţia părţilor admisibilitatea contestaţiei în anulare, iar intimata-pârâtă nu a invocat inadmisibilitatea acesteia ci dimpotrivă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac.

În cauză, contestaţia în anulare declarată de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 151 din 28 martie 2019, pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, a fost exercitată în temeiul art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

Prin decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2016, al Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, considerând întemeiată contestaţia în anulare formulată de pârât în temeiul art. 503 alin. (1) Cod procedură civilă, în mod nelegal a anulat în parte hotărârea contestată, doar în ceea ce priveşte apelul declarat de această parte, în condiţiile în care şi cealaltă pârâtă a formulat apel, fiind fixat termen de judecată în vederea soluţionării apelului pârâtului.

Potrivit art. 508 Cod procedură civilă "dacă motivul de contestaţie în anulare este întemeiat, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre . . . . . . . . . .".

Soluţia pronunţată de curtea de apel prin care a anulat în parte hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 508 C. proc. civ., deoarece nelegala citare a părţii conduce la nulitatea acestei proceduri cu consecinţa desfiinţării actului de procedură nul şi a anulării actelor subsecvente, respectiv a hotărârii pronunţate, urmând a se reface procedura de citare cu respectarea condiţiilor de validitate potrivit art. 153 alin. (2) coroborat cu art. 179 C. proc. civ.

Având în vedere nelegala citare a pârâtului, curtea de apel în soluţionarea contestaţiei în anulare era obligată potrivit dispoziţiilor legale evocate să anuleze în totalitate hotărârea atacată, întrucât soluţionarea apelurilor formulate în cauză se relua de la actul constatat nul, cu consecinţa refacerii procedurii de citare faţă de toate părţile din dosar şi cu respectarea drepturilor procesuale ale tuturor părţilor.

Totodată, prin anularea în parte a deciziei pronunţate în apel, doar în ceea ce priveşte apelul pârâtului, se reţine şi încălcarea dreptului acestuia la un proces echitabil deoarece vicierea procedurii de citare a produs efecte şi în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, fiind practic în imposibilitatea de a se mai apară în raport cu acesta.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţată de curtea de apel în soluţionarea contestaţiei în anulare, în dosarul nr. x/2016, a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 503 alin. (1), art. 504 alin. (1) şi art. 508 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii hotărârii potrivit art. 174 şi art. 179 alin. (3) Cod procedură civilă.

Înalta Curte, constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. este întemeiat, reţine că nu se mai impune analiza celorlalte motive de casare invocate de recurenţi.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite atât recursul principal declarat de pârâtul C., cât şi recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţate de Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în soluţionarea contestaţiei în anulare, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

De asemenea, în ceea ce priveşte recursul principal declarat de pârâtul C., cât şi recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva decizia nr. 158 din 24 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunţată după admiterea contestaţiei în anulare, în rejudecarea apelului pârâtului C. în temeiul art. 508 alin. (3) teza a II-a Cod procedură civilă.

Decizia pronunţată în soluţionarea apelului, în al doilea ciclu procesual, după admiterea contestaţiei în anulare, este lovită de nulitate potrivit art. 179 alin. (3) C. proc. civ., deoarece este consecinţa casării hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei în anulare.

Prin urmare, casarea hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei în anulare este determinantă în soluţionarea recursului împotriva deciziei pronunţate în apel, după soluţionarea contestaţiei în anulare, întrucât această decizie este subsecventă soluţiei de casare a hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei în anulare şi, în acest context, nici nu poate avea o existenţă de sine stătătoare.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite atât recursul principal declarat de pârâtul C., cât şi recursul incident declarat de pârâta B., formulate şi împotriva deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţate de Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâtul C., precum şi recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2016, şi a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2016, ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, pe care le casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.