Prescription of contractual damages for late housing delivery: continuous breach and independent limitation period

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 20 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin primar, Sectorul 1 Bucureşti, prin primar, Consiliul Judeţean Ilfov, prin preşedintele acestuia, Judeţul Ilfov, prin preşedintele Consiliului Judeţean, Oraşul Voluntari, prin primar, Consiliul Local Voluntari, prin primar, Municipiul Bucureşti, prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin primar general, Enel Distribuţie Muntenia S.A.

şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1500 Euro lunar, pentru perioada 20 iunie 2014 - 20 iunie 2017, respectiv suma provizorie de 54.000 Euro, echivalentul a 247.638,60 RON, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în sumă de 1.250 Euro lunar, echivalentul sumei de 5.732,375 RON lunar, la cursul de schimb valutar, din 20 iunie 2017, pentru perioada cuprinsă între 20 iunie 2014 şi 20 iunie 2017, în sumă totală de 45.000 Euro, respectiv echivalentul a 206.365,50 RON, la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip S27 din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 12746 din 19 august 2004; daune morale, în sumă de 250 Euro lunar, echivalentul sumei de 1.146,475 RON lunar la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, pentru perioada cuprinsă între 20 iunie 2014 şi 20 iunie 2017, în sumă totală de 9.000 Euro, echivalentul a 41.273,10 RON, la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip S27 din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 12746 din 19 august 2004.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în solidar cu ceilalţi pârâţi la plata sumelor indicate prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 28 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a V-a Civile, cauza fiind declinată în favoarea secţiei a VI-a Civile, din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin încheierea din 16 august 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, cauza fiind declinată în favoarea secţiei a V-a a Tribunalului Bucureşti. Astfel, s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă, dosarul fiind înaintat Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competenţa funcţională de soluţionare a litigiului în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 9 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a luat act de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanţi faţă de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, prin primar, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin primar, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, prin preşedintele Consiliului Judeţean, Oraşul Voluntari, prin primar, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, prin primar, Municipiul Bucureşti, prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin primar general, Enel Distribuţie Muntenia S.A. şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 1597 din 5 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinse pretenţiile formulate, ca prescrise.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii A. şi B. au formulat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei, spre rejudecarea fondului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 23 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

La 11 ianuarie 2021, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea admiterii recursului, s-a arătat că hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 1021 şi art. 1082 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte efectele contractului de mandat H.C. nr. 1109 din 30 august 2006, încheiat de părţi, şi ale complexului de contracte încheiate de intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în scopul finalizării locuinţei reclamanţilor şi a cartierului Henri Coandă.

Din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a interpretat greşit natura juridică a pretenţiei deduse judecăţii, constând în dreptul recurenţilor de beneficiari ai daunelor produse prin întârzierea executării obligaţiei contractuale, prevăzute în art. 1 din contractul de mandat H.C. nr. 1109 din 30 august 2006.

Chiar dacă dreptul la despăgubire al reclamanţilor, prevăzut de art. 14 din contractul de mandat, pentru întârzierea în executarea obligaţiei pârâtei, este în relaţie cauzală cu obligaţia de predare a locuinţei, acesta este un drept principal distinct de dreptul de a obţine executarea în natură, prin predarea locuinţei.

Nefiind un drept accesoriu, principiul accesorium sequitur principale nu poate fi aplicat pentru lămurirea aspectului privind prescripţia dreptului recurenţilor-reclamanţi de a obţine obligarea intimatei-pârâte la plata daunelor pentru întârzierea executării obligaţiilor contractuale, ci se impune determinarea regulilor prescripţiei aplicabile în raport cu natura dreptului valorificat prin acţiune.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat autonomia dreptului de despăgubire a cărui evoluţie este legată de existenţa legăturii contractuale, de caracterul continuu al faptei ilicite şi de producerea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Printr-o altă critică, se arată că hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 158/1954 privind prescripţia extinctivă, întrucât, chiar dacă s-ar accepta că dreptul material la acţiune s-a născut la data scadenţei obligaţiei de predare a locuinţei, în toată perioada scursă de la acest moment până la data formulării acţiunii, neexecutarea de către pârâta A.N.L. a fost continuă şi este asumată de aceasta, contractul de mandat aflându-se în derulare.

Întrucât contractul încheiat între părţi este în derulare şi există întârzieri în executarea obligaţiei de predare, rezultă că prejudiciul are caracter continuu. Prin urmare, se impune aplicarea regresivă, de la data sesizării instanţei, a termenului de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1954, şi constatarea că prescripţia nu a operat în limitele în care au fost formulate pretenţiile.

Existenţa contractelor în derulare atestă fapta prejudiciabilă a intimatei-pârâte de a nu asigura finalizarea construcţiei şi a urbanizării cartierului Henri Coandă, iar această inacţiune are caracter continuu, ce nu s-a consumat la data împlinirii termenului de predare, ci continuă şi în prezent.

La 26 martie 2021, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 iulie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 18 ianuarie 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce succed.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1021 şi art. 1082 C. civ. de la 1864, deoarece instanţa de apel nu a apreciat natura juridică a pretenţiei deduse judecăţii, constând în dreptul recurenţilor de a solicita daunele produse prin întârzierea executării obligaţiei contractuale, prevăzute în art. 1 din contractul de mandat H.C. nr. 1109 din 30 august 2006.

Critica este fondată raportat la dispoziţiile art. 14 din contractul de mandat care prevăd dreptul la despăgubire al reclamanţilor pentru întârzierea în executarea obligaţiei pârâtei, acest drept fiind distinct de dreptul principal de a obţine executarea în natură a obligaţiei, respectiv predarea locuinţei.

Prin urmare, dreptului la despăgubire, nefiind un drept accesoriu dreptului principal, nu i se aplică regulile prescripţiei extinctive prevăzute pentru îndeplinirea obligaţiei de executare în natură a obligaţiei.

Astfel, dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a locuinţei, determinată de nerespectarea termenului de livrare are o individualitate proprie şi nu se suprapune peste regimul juridic al dreptului principal de predare a locuinţei, fapt ce impune analizarea sa distinctă din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune.

Înalta Curte va reţine ca fiind întemeiate şi criticile recurenţilor referitoare la greşita aplicare a art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 158/1954 privind prescripţia extinctivă din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiat pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, pentru considerentele ce se vor arăta.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ. din 1864, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

În acest context rezultă că simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin reziliere sau rezoluţiune a actului juridic şi necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţei.

Conform art. 1082 C. civ. din 1864, debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au în vedere faptul că până la predarea locuinţei vor înregistra un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă a acesteia, prin urmare actul juridic se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecinţă, sunt greşite considerentele deciziei atacate prin care se reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanţii aveau dreptul la primirea locuinţei motivat de faptul că atunci au cunoscut atât producerea prejudiciului cât şi persoana responsabilă, în condiţiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinţei la termen reprezintă o inacţiune continuă, cu consecinţe în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.

Prin urmare, se reţine nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Se are în vedere sub acest aspect faptul că paguba invocată de reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu. Câtă vreme neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a locuinţei are caracter continuu şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Astfel, se reţin ca nelegale acele considerente ale instanţei de apel, care fundamentează soluţia de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, ce se raportează strict la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părţi. Nu poate fi reţinută data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, ca reper al naşterii dreptului material la acţiune al reclamanţilor, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma la acelaşi moment.

Or, aşa cum s-a arătat neîndeplinirea acestei obligaţii are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă din partea părţilor în sensul denunţării, sub orice formă a actului juridic.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligaţiei contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligaţiei contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripţiei extinctive trebuie să corespundă nu numai art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ci şi art. 1 şi 3 din acelaşi act normativ.

În consecinţă, faţă de soluţionarea cauzei prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 492 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2022.