Joint and several liability of contractual association partners under Civil Code Article 1953(2) versus individual engagement under Article 1953(1)

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, la data de 15 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., Oradea a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. Bucureşti, în calitate de lider al Asocierii "B. S.A.- C." şi pe pârâta C. Italia- SUCURSALA ROMÂNIA, Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata către societatea reclamantă a: sumei de 250.858,32 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea acestora, conform facturilor anexate, la plata penalităţilor de întârziere de 20.340,29 RON, calculate asupra debitului fiecărei facturi, potrivit contractului de prestări servicii nr. x/27.04.2017, începând cu a 11-a zi de la scadenţa fiecărei facturi şi până la data promovării prezentei acţiuni, la plata penalităţilor de întârziere (dobânda penalizatoare) de 0,02 % pe zi, calculate asupra debitului fiecărei facturi, potrivit contractului de prestări servicii încheiat între părţi, de la data promovării acţiunii, şi până la plata efectivă a debitului acestora; cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar, la data de 24.08.2020, pârâtele au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.A. şi au solicitat, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 185/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., Oradea, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., Bucureşti şi C. Italia Sucursala România Bucureşti, şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 250.858,32 RON reprezentând debit restant servicii prestate în baza contractului de prestări servicii nr. x/27.04.2017, la care se vor adăuga penalităţi de întârziere în cuantum de 20.340,29 RON calculate până la data de 14.07.2020, care se vor calcula în continuare asupra debitului, în cuantum de 0,02%/zi de întârziere, până la data plăţii efective a debitului; au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 6316,99 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 207/C/2021- A din 22 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta B. S.A. Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii C. Italia Sucursala România Bucureşti şi A. S.R.L. Oradea, împotriva sentinţei nr. 185 din 12.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate; fără cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta B. S.A., Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa anulării hotărârii civile nr. 185/12.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au respins în mod nefondat excepţia privind lipsa calităţii procesual pasive a societăţii recurente, astfel, apreciind că hotărârile celor două instanţe au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât, acestea nu au aplicat corect şi nu au dat o interpretare adecvată dispoziţiilor art. 6, alin. (1) din Legea nr. 82/1991 respecţiv, a art. 1953, alin. (1) din C. civ.

Susţine recurenta-pârâtă că concluzia instanţei de apel este greşită, în cauză fiind aplicabile în mod evident prevederile art. 1953, alin. (1) din C. civ., având în vedere că din momentul emiterii facturilor numai către asociatul său şi acceptarea acestora de către asociat, s-a ieşit din formatul bilateral al contractului. În opinia sa, era rolul instanţei să o îndrume cu privire la modul în care ar fi putut efectua plata unor facturi despre care nu ştia, pe care nu a avut posibilitatea să le refuze/accepte, şi care nu-i erau adresate.

Or, dacă facturile în cauză nu au fost primite de către recurenta-societate, rezultă că din punct de vedere al Legii nr. 82/1991, aceasta nu a avut un document justificativ în temeiul căruia să poată să efecteze plăţile şi că nu poate fi reţinută ca fiind în sarcina sa o culpă în această privinţă şi, mai mult, din acest punct de vedere, nu ar fi putut opri prin plata debitului nici curgerea penalităţilor de întârziere.

Recurenta-pârâtă mai susţine că în mod neîntemeiat instanţa de fond şi cea de apel au apreciat că sunt incidente prevederile art. 1953, alin. (2) din C. civ. şi nu cele ale alin. (1). Din acest punct de vedere, hotărârile celor două instanţe au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Deşi, într-adevăr, contractul a fost semnat de către ambii Asociaţi, în fapt, susţine recurenta, numai Asociatul C. a intrat în relaţii comerciale cu reclamanta A., în cauză fiind aplicabile art. 1953, alin. (1) din C. civ., din aceleaşi motive, apreciind că în mod neîntemeiat instanţele anterioare au decis ca să fie obligată în solidar cu C. Italia Sucursala România Bucureşti, la plata penalităţilor de întârziere.

Mai arată că, din momentul emiterii facturilor numai către asociatul său şi acceptarea respectivelor facturi numai de către acesta, s-a ieşit din formatul bilateral al contractului, respectiv, de sub incidenţa prevederilor art. 1953, alin. (2) din C. civ., sens în care, art. 1953, alin. (1) din C. civ., tratează exact această situaţie, în care unul dintre asociaţi îşi asumă pe cont propriu relaţia contractuală cu terţii - textul de lege prevăzând în mod expres că într-o asemenea situaţie, respectivul asociat "se angajează în nume propriu faţă de terţi."

Or, în situaţia de faţă, instanţele anterioare au greşit atunci când au decis că sunt aplicabile prevederilor alin. (2), şi nu cele ale alin. (1) din art. 1953, C. civ.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea existenţei datoriei şi a întinderii acesteia este inutilă cauzei, şi, în acest sens, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare.

A arătat că relaţia sa cu intimata- reclamantă a fost una mediată de către sucursala asociatului său şi că nu cunoaşte ce facturi a primit şi înregistrat C. Italia Sucursala România Bucureşti în contabilitate.

Ca atare, instanţele anterioare trebuiau să permită administrarea probei cu expertiza contabilă, având în vedere că se solicita a fi obligată la plata unor sume pe care nu le-a recunoscut personal creditoarei şi care sunt înregistrate în contabilitatea altei persoane juridice.

Or, în condiţiile în care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra administrării probei cu expertiză contabilă, iar instanţa de apel a apreciat ca fiind inutilă administrarea unei asemenea probe, este evident că i se refuză dreptul de a contesta respectivele facturi respectiv, de a se apăra, în opinia recurentei, fiind irelevant că reprezentanţii C. nu au refuzat la plată facturile intimatei-reclamante, atâta timp cât societatea-pârâtă nu a avut, la rândul său, posibilitatea de a analiza operaţiunile înscrise în respectivele facturi.

Sub acest aspect, susţine recurenta-pârâtă, este mai mult decât evident că i-au fost încălcate drepturile prevăzute la art. 13 din C. civ. privind Dreptul la apărare.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă Societatea, A. S.R.L. Oradea a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii recurate.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât, acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei, la data de 15 iulie 2020, deci, după data de intrare în vigoare a legii.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.., iar prin rezoluţia din 10 noiembrie 2021, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 20 ianuarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contractul de prestări servicii nr. x/27.04.2017, pe baza căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată, este încheiat cu Asocierea B. S.A. - C. şi este semnat de ambii asociaţi: B. S.A., în calitate de lider al asocierii, şi C. Italia Sucursala Bucureşti România, în calitate de reprezentant contabil şi fiscal, astfel cum confirma si apelantul-parat prin cererea de apel.

Întrucât Asocierea nu poate dobândi personalitate juridică (potrivit, art. 1951 C. civ.), iar reprezentantul contabil şi fiscal al Asocierii este C. Italia Sucursala Bucureşti România, facturile fiind emise către reprezentantul contabil si fiscal al Asocierii, aceasta nu înseamnă că, raportat şi la prevederile art. 1953 alin. (2) C. civ., cei doi asociaţi (care au semnat contractul) nu răspund solidar pentru obligaţiile Asocierii, cum nefondat susţine recurenta, existând o obligaţie solidară a celor doi asociaţi de a plăti debitul, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

De asemenea, în mod corect şi legal s-a reţinut de către instanţa de apel că, raportat la modul în care a fost încheiat Contractul de prestări servicii, incidente cauzei sunt prevederile art. 1953 alin. (2) C. civ., şi nu cele ale alin. (1), greşit susţinute de către recurenta-pârâtă.

Fiecare dintre asociaţii contractului de prestări servicii nu a încheiat contractul în nume propriu, ci în calitatea lor de asociaţi în contract şi, ca atare, în mod temeinic s-a reţinut că, raportat la textul legal incident (art. 1953 alin. (2) C. civ.), asociaţii sunt tinuti solidar, indiferent de precizarea din contract că reprezentant contabil şi fiscal ar fi doar unul dintre asociaţi, specificaţie cu relevanţă doar în materie fiscală, iar emiterea facturii către unul dintre asociaţii pârâţi nu înlătură solidaritatea acestora pentru acoperirea datoriilor asumate de asociaţi în numele asociaţiei.

Ca atare, în mod legal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, critica recurente-pârâte B. S.A. sub acest aspect fiind nefondată.

În continuare, examinând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 5.3 din Contractul de prestări servicii încheiat, semnat de ambii asociaţi, plata facturilor trebuia făcuta în termen de 45 de zile de la primire, facturile fiind considerate acceptate la plată, în condiţiile în care, în termenul de 3 zile de la data primirii lor, beneficiarul nu a făcut nicio obiecţiune în scris cu privire la facturi, modul de completare sau suma de plată înscrisă pe factură (art. 8.9 teza 2 din Contractul de prestări servicii nr. x/27.04.2017.

Întrucât reprezentantul contabil şi fiscal al Asocierii- C. Italia Sucursala Bucureşti România nu a făcut nicio obiecţiune cu privire la facturile ce fac obiectul prezentului dosar, invocate ca temei al pretenţiilor intimatei-reclamante, şi nici nu a contestat câtimea pretenţiilor, iar facturile sunt emise pe baza situaţiilor de lucrări semnate şi însusite de beneficiar, legal a apreciat instanţa de apel că nu se impune efectuarea expertizei solicitate de pârâtă, pentru determinarea existentei datoriei şi a întinderii acesteia.

Pe lângă faptul că, potrivit art. 9. alin. (3) din Acordul de asociere nr. C 607 N din 11 mai 2015, încheiat între B. S.A. şi C., recurenta-pârâtă avea acces la documentele financiar-contabile ale Asocierii, putându-se edifica, eventual, asupra existenţei şi întinderii acestei datorii prin studierea acestor documente sau prin solicitarea către asociatul C. de a-i pune la dispoziţie o fişă de furnizor pentru A. din care sa rezulte datoria Asocierii aferentă proiectului, mai mult, aceste facturi au fost acceptate la plată, conform art. 8.9 din contract.

Înalta Curte găseşte, astfel, critica, nefondată.

De altfel, pe lângă aspectele de netemeinicie aduse în discuţie de către recurentă, sub aspectul concludenţei probei solicitate şi necesităţii administrării acesteia, care nu pot face obiect al controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte aminteşte că problema admiterii sau neadmiterii unei probe reprezintă atributul exclusiv al instanţei de apel, aceasta fiind singura în măsură, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, să aprecieze utilitatea şi concludenţa unei probe.

Împrejurarea că instanţa de apel a respins proba cu expertiză tehnică contabilă solicitată de recurenta-pârâtă, deopotrivă, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare al acesteia, cum nefondat susţine, în garantarea respectării acestui drept intrând toate celelalte principii şi garanţii procesuale, pe deplin respectate de către instanţă, şi nici a principiului aflării adevărului, încât, critica este nefondată.

Împrejurarea că instanţa de prim control judiciar, din împrejurările cauzei şi din finalitatea probatoriului solicitat de pârâtă, a apreciat că nu se justifică încuviinţarea probei, nu înseamnă nici că această concluzie este consecinţa unor încălcări de forme procedurale săvârşite, nici că instanţa nu a avut rol activ, iar că prin aceasta a fost încălcat dreptul la apărare al părţii, ori cel al aflării adevărului, cum nefondat pretinde recurenta- pârâtă.

În raport de dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel avea posibilitatea, şi nu obligaţia de a încuviinţa administrarea unei probe, întrucât, rolul activ nu înseamnă în mod obligatoriu administrarea probelor noi propuse; deşi este exact că toate procedurile doveditoare făcute la prima instanţă vor putea fi din nou făcute în apel şi dacă una din părţi va cere a se efectua şi altă probă, chiar ştiinţifică, cu expertiză tehnică, nu este mai puţin adevărat, însă, că problema admiterii sau neadmiterii acestei noi probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat probele cerute de recurent, în apel.

Aşa fiind, câtă vreme partea nu a fost vătămată, soluţionarea cauzei de către instanţa de apel prin neîncuviinţarea probei, nu constituie o încălcare a dreptului său la apărare, şi nici a principiului contradictorialităţii, cu atât mai mult, a principiului aflării adevărului.

Instanţa de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă, şi, având în vedere că motivează, totodată, de ce crede că administrarea probei propuse, nu este necesară, în asemenea împrejurări, instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziţie legală, ori normă de procedură.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găseşte a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., republicat, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 207/C/2021- A din 22 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2022.