Court dismisses consumer's challenge to CHF loan currency risk and administrative commission clauses, upholding bank's defense

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de la data de 31 ianuarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. au solicitat, ca instanţa să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/27.03.2008 cu privire la perceperea unui comision de acordare în cuantum de 2960,20 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului şi restituirea sumei achitată cu acest titlu;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/27.03.2008 cu privire la perceperea unui comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, eliminarea acestei clauze abuzive din Convenţie şi restituirea sumei achitată cu acest titlu de la data semnării contractului şi până la ultima plata efectuată reprezentând comisionul de administrare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/27.03.2008 cu privire la revizuirea nivelului dobânzii curente, eliminarea acestei clauze abuzive din convenţie şi restituirea sumelor de bani percepute în plus cu titlu de excedent de dobândă;

- constatarea caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/27.03.2008 cu privire la revizuirea cuantumului comisioanelor şi eliminarea acestei clauze abuzive;

- constatarea caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/27.03.2008 cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 2.00% şi eliminarea acesteia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.5 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/27.03.2008 cu privire la perceperea dobânzii penalizatoare, eliminarea acestei clauze abuzive şi restituirea sumelor de bani percepute în baza acestei clauze;

- stabilizarea cursului de schimb franc/leu la momentul semnării contractului (2,3680 RON la data de 27.03.2008), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit având în vedere dezechilibrul produs de clauza de risc valutar, precum şi restituirea sumelor plătite în plus.

Prin sentinţa civilă nr. 4280 din 16 mai 2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 29 mai 2017 sub nr. x/2017.

Reclamanţii au formulat cerere modificatoare prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societăţii D. S.A., această cerere fiind respinsă ca tardiv formulată în şedinţa publică din data de 25 octombrie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3934 din 25 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii capătului şapte de cerere, ca neîntemeiată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi pretenţiile aferente, precum şi pretenţiile aferente celorlalte capete de cerere pentru sumele încasate de D. S.A..

Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi pretenţiile aferente, precum şi pretenţiile aferente celorlalte capete de cerere pentru sumele încasate de D. S.A., ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C.. A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. c) şi art. 5.1. lit. d) din Contractul de Facilitate de Credit şi de Garanţie nr. x/27.03.2008, privind comisionul de administrare şi respectiv, comisionul de rambursare anticipată, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de administrare anticipată (în baza clauzelor contractuale anterior menţionate) şi să plătească dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii sumelor, până la data plăţii efective.

A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a acestora în cuantum de 1000 RON.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii şi pârâta, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 591 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 3934 din 25 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 5 iulie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 3822 din 19 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. în ceea ce priveşte petitul cererii referitor la comisionul de acordare (art. 5.1. lit. b), s)-a respins în rest excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată, s-a admis excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere referitor la revizuirea cuantumului comisioanelor (art. 5.2) invocată din oficiu, s-a admis excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere referitor la comisionul de rambursare anticipată (art. 5.1 lit. d) forma iniţială a contractului invocată din oficiu, s-a respins capătul de cerere privitor la comisionul de acordare formulat de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă s-au respins capetele de cerere privitoare la clauzele art. 5.1 lit. d). şi art. 5.2 (cu referire la forma iniţială a acestora) ca fiind lipsite de interes, s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 6.467,27 RON către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii B. şi A. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefundat apelul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 3822 din 19 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii B. şi A. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecarea cauzei, admiterea apelului formulat de reclamanţi, în sensul constatării îndeplinirii condiţiilor impreviziunii şi aplicării remediului judiciar prevăzut de deciziile Curţii Constituţionale, în special în considerarea Deciziilor CCR nr. 415/2018 şi nr. 731/2019.

Recurenţii precizează că nu înţeleg să critice decizia atacată sub aspectul considerentelor ce vizează: condiţia privind calitatea părţilor din contractul de credit reţinute în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi condiţia privind caracterul nenegociat al clauzelor reclamate din contractul de credit, reţinute în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, aceasta nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat susţinerile/apărările debitorilor, în acest sens, arată că hotărârea prezintă doar aparent motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, fără a arăta însă motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile reclamanţilor.

Într-o altă critică se susţine încălcarea regulilor de procedură - art. 22 alin. (7) C. proc. civ. raportat la principiul general al dreptului ce obligă judecătorul interpreteze norma juridică astfel încât aceasta să producă efecte, critici ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

In prezenta cauza, recurenţii apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile evocate, întrucât în analiza impreviziunii şi anume a art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864 interpretate prin Deciziile 623/2016, 62/2017 (cauza a acţiunii civile) a încălcat principiul general al dreptului redat prin adagiul latin actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat, respectiv principiul efectului util - interpretarea se face în scopul de a produce efecte juridice.

Prin excluderea la nivel principial a riscului valutar din sfera riscurilor supra-adăugate astfel cum sunt definite de Decizia nr. 623/2016 se ajunge la excluderea de plano a acestui eveniment din categoria evenimentelor ce atrag impreviziunea si implicit la imposibilitatea de aplicare a remediului prevăzut de art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864.

Riscul valutar reprezintă elementul acela în contractul de credit dedus judecaţii, însă nu transferă acest caracter asupra întregului contract, tocmai prin faptul că părţile contractante nu au avut în vedere o variaţie a cursului valutar nemărginită, ci doar în interiorul unor limite rezonabile. Prin Decizia nr. 623/2016 şi nr. 62/2017, Curtea Constituţională statuează asupra posibilităţii instanţelor de judecată de constatare a impreviziunii în Contractele de credit încheiate în moneda străină (CHF) şi implicit statuează asupra caracterului comutativ al acestor contracte.

Mai mult, prin recenta decizie a Curţii Constituţionale nr. 731/2019 publicată în Monitorul Oficial începând cu 29 ianuarie 2020 - instanţa de contencios constituţional a consolidat apărările debitorilor din prezenta cauza cu privire la calificarea fluctuaţie valutare ca fiind un risc supra-adăugat şi nu un risc inerent.

Într-o altă critică, se susţine încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin hotărârea recurată - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzelor ce privesc comisionul de administrare lunară a creditului.

Referitor la comisionul de administrare - clauza 5.1. lit. c) din Contractul de credit, hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a interpretării Directivei 93/13.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, contraprestaţia pentru perceperea comisionului de administrare reiese din însăşi denumirea comisionului, că profesionistul desfăşoară activităţi care presupun costuri, că prin O.U.G. nr. 50/2010 "s-a legalizat" comisionul de administrare lunar, precum şi că acesta nu produce un dezechilibru deoarece are o valoarea neînsemnată, concluzie ce este nelegală.

În primul rând, aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de activităţile prestate de angajaţi, ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la acesta şi nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate. Modalitate de calcul nu rezultă nici din clauză, dar nici din oferta primită, aceasta putând fi stabilită doar în baza unui calcul matematic efectuat în baza graficului de rambursare emis ulterior semnării contractului de credit.

În cazul comisionului de administrare, recurenţii arată că nu se justifică în contract care este raţiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar al cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestaţia care justifica majorarea ratei cu 1/4 din valoarea acesteia.

Contraprestaţia lipseşte cu desăvârşire în cazul acestor comisioane. Prevederile contractuale ce nu dau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit, este abuzivă.

Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente anterior acordării creditului pentru prestaţii necuantificate/nedeterminabil, a căror scop nu a fost identificat în Contractul de credit, în mod clar şi inteligibil, costuri cărora nu le corespunde nicio contraprestaţie din partea creditoarei creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, exigenţele bunei-credinţe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestei clauze şi restituirea sumelor în temeiul acestei clauze.

Referitor la solicitarea de stabilizare a cursului valutar, respinsă ca efect al greşitei interpretării şi aplicări a art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864 şi jurisprudenţei obligatorii, respectiv a teoriei impreviziunii, principiului echităţii şi bunei-credinţe şi incidenţei riscului supra-adăugat în contract, aşa cum acestea au fost interpretate prin deciziile obligatorii ale instanţei de contencios constituţional nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 şi nr. 415/2018 şi recenta decizie nr. 731/2019;

Prin Decizia CCR nr. 731/2019 a fost consolidată calificarea fluctuaţiei valutare ca fiind un eveniment imprevizibil, fiind clarificat de instanţa de contencios constituţional că fluctuaţia valutară poate constitui temei al impreviziunii, atât timp cât creşterea acesteia este de o anumita consistenţă valorică şi are persistenţă temporală.

Din considerentele acestei decizii reiese în mod clar că instanţa de contencios constituţional nu a urmărit să excludă riscul valutar din sfera riscului supra-adăugat nici prin Decizia 623/2016 şi nici Decizia 62/2017), ci dimpotrivă a considerat că prin raportare la întinderea în timp şi cuantumul diferenţelor de curs valutar instanţele învestite cu soluţionarea acestor cauze vor decide de la caz la caz.

Prin urmare, atât concluzia instanţei de fond, cât si cea a instanţei apel, ca urmare a evaluării riscului valutar ca nefiind supraadăugat, ci inerent Contractului de credit, nu are la bază o analiză a condiţiilor impuse de punctul 98 din Decizia 623/2016 sau punctul 65 din Decizia 731/2019 (singurele criterii legale de care este ţinut judecătorul previziunii), ci are la baza simpla opinie a judecătorului.

Devalorizarea leului în raport francul elveţian reprezintă un risc supra-adăugat al contractului de credit, ce nu putea fi prevăzut la momentul iniţial al contractării împrumutului, reprezentând totodată un eveniment exterior voinţei părţilor, neasumat de acestea, ce permite aplicarea remediului impreviziunii, în măsura în care sunt întrunite şi restul condiţiilor conturate prin Decizia CCR nr. 623/2016.

Cu toate acestea, hotărârea recurată, în contra dreptului şi jurisprudenţei europene, precum şi a Deciziilor Curţii Constituţionale, dispune în sensul neîntrunirii condiţiilor impreviziunii, precum şi al calificării riscului valutar ca fiind un risc inerent Contractului de credit, şi nu unul supra-adăugat, fără a se raporta la evoluţia concretă a acestui curs valutar.

Aşadar, consumatorii nu ar fi putut să prevadă evoluţia cursului valutar, ce a avut un caracter, iar în lipsa prevederii nu ar fi putut să-şi asume acest risc.

De asemenea, pentru a aprecia asupra capacităţii consumatorului de a prevedea (iar subsecvent de a-şi asuma) creşterea cursului valutar, instanţa de judecată ar fi trebuit să plece de la prezumţia bunei-credinţe şi diligenţei aşteptate din partea persoanei fizice - consumator.

Astfel, în măsura în care debitoarea afirmă că nu a cunoscut evoluţia cursului valutar LEU-CHF şi nici nu ar fi putut să o cunoască (în considerarea cunoştinţelor lor si a accesului la informaţii), această susţinere intra sub incidenţa prezumţiei de bună-credinţă, iar dovedirea contrariului revine în sarcina intimatei-creditoare (actor incumbit probatio).

Referitor la clauza privind riscul valutar - clauza 6.1 din contractul de credit, recurenţii susţin că hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare a Legii 192/2000 şi a interpretării Directivei 93/13.

Dezechilibru între obligaţiile părţilor constă în faptul că prin intermediul acestei clauze, dreptul debitorilor de a solicita reechilibrarea judiciară a contractului în cazul intervenţiei impreviziunii este limitat, fără ca în schimbul acestei obligaţii a debitorilor, Banca să ofere o contraprestaţie.

Având în vedere cele de mai sus, raportat la elementele obiective ale impreviziunii şi faptul că aceasta este o lege de protecţie a consumatorului, nu se poate concluziona decât în sensul că nu există previziune fără informare. Practic, în măsura în care Banca nu şi-a respectat obligaţia de informare (fiind în culpă), aceasta nu poate pretinde de la consumator ca acesta să fi prevăzut elementele asupra cărora nu a fost informat.

Pentru aceste motive, recurenţii arată că, în cauză există o decizie a Curţii Constituţionale prin care instanţa de contencios constituţional a acordat instanţelor judecătoreşti o putere deplină de interpretare asupra îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, însă instanţele judecătoreşti îşi limitează această putere excluzând de plano din sfera acestor condiţii un eveniment obiectiv şi imprevizibil - creşterea cursului valutar.

Astfel, totul se reduce la rolul important al judecătorului de a trasa linia de demarcaţie între riscul inerent (intrinsec oricărui contract) şi riscul supra-adăugat (ce nu putea fi prevăzut de părţi la momentul iniţial), sens în care se apreciază că este necesar ca instanţa să facă aplicarea principiilor in dubio pro consumer şi in dubio pro reo mai sus prezentate.

Prin întâmpinarea depusă la 14 mai 2021, intimata C. solicită admiterea excepţiei lipsei de interes cu privire la motivele de recurs ce vizează clauza de risc valutar prevăzuta la art. 6.1 din Contractul de credit, prin raportare la art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 (înlocuirea clauzei constatate ca abuzivă cu dispoziţia naţională cu caracter supletiv, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864), având drept consecinţă respingerea acestor motive ca lipsite de interes; respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 23 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului conform dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susţine că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, aceasta nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat susţinerile/apărările reclamanţilor, în acest sens se arată că hotărârea prezintă doar aparent motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, fără a arăta însă motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile reclamanţilor.

Critica recurenţilor, subsumată acestui motiv de casare, prin care au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind insuficient motivată se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei.

Astfel, din analiza memoriului de recurs, se constată că recurenţii redau dispoziţiile legale ce privesc motivarea hotărârilor de către instanţele judecătoreşti, precum si o serie de considerente preluate din cadrul anumitor hotărâri pronunţate în alte cauze de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, context în care se apreciază că motivul a fost invocat formal.

Aşadar, soluţia pronunţată de instanţa de apel de menţinere a hotărârii primei instanţe a validat considerentele acesteia, analizând pe larg criticile din apel ale recurenţilor, critici ce reluau motivele evocate în cererea de chemare în judecată.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanţa de apel se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că hotărârea recurată este nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ. ce prevăd în sarcina judecătorului obligaţia de a ţine seama de principiile generale ale dreptului, în speţă fiind încălcat principiul efectului util al normei juridice reprezentate de art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864 interpretate prin deciziile Curţii Constituţionale, întrucât acestor texte normative li se oferă o interpretare ce conduce la inaplicabilitatea lor.

În ceea ce priveşte critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului şi recunoaşterea dreptului încălcat sau contestat.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligaţiile ce revin părţilor în materie de probaţiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greşeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuşi administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în acelaşi scop al stabilirii adevărului.

Aşadar, recurenţii au invocat încălcarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ., prin raportare la principiul general al dreptului ce obliga judecătorul să interpreteze norma juridică astfel încât aceasta să producă efecte.

Din analiza considerentelor hotărârii pronunţate de instanţa de apel se constată că aceasta a respectat principiile invocate de către recurenţi, respectiv principiul efectului util, principiul echităţii şi al bunei-credinţe, ultimele două principii fiind analizate în concret de către instanţa, având în vedere că reprezintă criterii de analiză prevăzute chiar în deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României invocate cu privire la impreviziune.

În acest context, se reţine că prin hotărârea atacată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, având în vedere că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenţii nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, context în care această critică nu va fi primită.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept, în ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzelor ce privesc comisionul de administrare lunară a creditului.

Astfel, referitor la comisionul de administrare - clauza 5.1. lit. c) din Contractul de credit, hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a interpretării Directivei 93/13.

Din analiză, se constată că clauza contractuală prin care a fost reglementată obligaţia consumatorilor de plata a comisionului de administrare nu reprezintă o clauza abuzivă, acesta fiind perceput în deplin acord cu dispoziţiile legale existente la momentul încheierii contractului de credit, acest tip de comision fiind prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, intenţia legiuitorului fiind de menţinerea a acestuia ca preţ al contractului.

Totodată, se reţine că acest comision de administrare a fost evidenţiat în contractul de credit, ofertă şi în graficul de rambursare, înscrisuri însuşite de consumatori prin semnătură.

Astfel, procentul de 0,15% se aplica la soldul facilităţilor de credit, aspect care rezulta din art. 5.1 lit. c), art. 6.1 şi art. 6.7 din contract şi grafic, iar în graficul de rambursare se specifica suma fixa care trebuie plătită lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost înainte de semnarea contractului.

Aşadar, în cuprinsul contractului de credit, clauza privind comisionul de administrare a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii convenţiei, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecinţele patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Recurenţii au mai criticat decizia atacată şi cu privire la solicitarea de stabilizare a cursului valutar, respinsă ca efect al greşitei interpretării şi aplicări a art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864 şi jurisprudenţei obligatorii, respectiv a teoriei impreviziunii, principiului echităţii şi bunei-credinţe şi incidenţei riscului supra-adăugat în contract, aşa cum acestea au fost interpretate prin deciziile obligatorii ale instanţei de contencios constituţional nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 şi nr. 415/2018 şi recenta decizie nr. 731/2019;

Aceste critici referitoare la stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata convenţiei se apreciază că nu pot fi reţinute.

Astfel, prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceştia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Referitor la clauza privind riscul valutar - clauza 6.1 din contractul de credit, recurenţii susţin că hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare a Legii nr. 192/2000 şi a interpretării Directivei 93/13, întrucât prin intermediul acestei clauze, dreptul debitorilor de a solicita reechilibrarea judiciară a contractului în cazul intervenţiei impreviziunii este limitat, fără ca în schimbul acestei obligaţii a debitorilor, banca să ofere o contraprestaţie.

Astfel, art. 6.1 - vizează rambursarea ratelor de credit care se face în valuta în care a fost acordat creditul.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării acestora cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenţi să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceştia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Referitor la cererea intimatei-pârâtei D. S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 3.516,09 RON, cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile aflate la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei-pârâtei D. S.A. suma de 3.516,09 RON constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care îi va obliga la plata sumei de 3.516,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte D. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. prin D. S.A..

Obligă recurenţii să plătească suma de 3.516,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.