RCA insurance claim: waiver of civil claims against tortfeasor bars insurer liability; appeal allowed, decision annulled and remanded
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the appeal, set aside the appellate decision, and remanded the case for retrial, simultaneously ordering the reversal of enforcement and the return of 115,855.90 RON by the plaintiff to the insurer. The dispute concerned a civil action for moral damages and late payment penalties arising from a 2015 traffic accident, where the trial court awarded partial damages and the appellate court increased the moral damages to 100,000 RON while dismissing the insurer’s appeal. The decisive legal issue was whether a notarial agreement in which the victim waived all civil claims against the tortfeasor extinguished the victim's right to compensation from the compulsory motor liability insurance (RCA) provider. Relying on the Civil Code and the Road Traffic Law, the ICCJ determined that the waiver effectively covered the entire prejudice, meaning the insurer’s contractual obligation to pay only arises for remaining, undischarged damages; since the victim had been fully compensated by the tortfeasor, the insurer was not liable for additional moral damages.
Legislator headnote
AI generatedart. 480 C. proc. civ, art. 480 alin. (4) din C. proc. civ, art. 480 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 13 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ; RCA insurance claim: waiver of civil claims against tortfeasor bars insurer liability; appeal allowed, decision annulled and remanded: Împotriva aceleaşi hotărâri a formulat apel şi reclamantul A., solicitând admiterea apelului, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în parte a sentinţei nr. 177/F/2020, în sensul de a dispune admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantului în urma accidentului de circulaţie din 8 august 2015, la care să se adauge penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data înregistrării prezentei acţiuni şi până la plata efectivă a sumelor datorate. Cu cheltuieli de judecată, onorariul de avocat.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 17 martie 2022
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 24 iulie 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate în urma accidentului de circulaţie din 8 august 2015, la care să se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data înregistrării prezentei acţiuni şi până la plata efectivă a sumelor datorate. Cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată aferentă petitului de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din 5 februarie 2019, în sensul respingerii acesteia.
Prin sentinţa nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată aferentă petitului de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
A fost respinsă cererea pârâtei de a se lua act de renunţarea reclamantului la dreptul la acţiune în condiţiile art. 480 C. proc. civ.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului.
A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C. şi în consecinţă:
A fost obligat pârâtul B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 75.000 RON cu titlu de daune morale precum şi la plata de penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, de la data de rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă a sumelor.
Au fost respinse ca nefondate restul pretenţiilor cu titlu de daune morale.
A fost obligată pârâta B. S.A. la plata sumei de 2.700 RON cu titlu de diferenţă onorar expert tehnic, sumă ce se achită în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile Bihor pe seama d-lui inginer D., precum şi la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei admiterea apelului, în principal, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal Bihor conform art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., în baza deciziei ICCJ nr. 12/2016 şi în subsidiar, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor,
Împotriva aceleaşi hotărâri a formulat apel şi reclamantul A., solicitând admiterea apelului, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în parte a sentinţei nr. 177/F/2020, în sensul de a dispune admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantului în urma accidentului de circulaţie din 8 august 2015, la care să se adauge penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data înregistrării prezentei acţiuni şi până la plata efectivă a sumelor datorate. Cu cheltuieli de judecată, onorariul de avocat.
Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă prin decizia nr. 140/C/2021- A din 6 mai 2021 a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat pârâtul S.C. B. S.A. să plătească în favoarea reclamantului A. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
A respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi cu intimatul-intervenient C., împotriva încheierii de şedinţă din 5 februarie 2019 şi a sentinţei nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bihor.
A obligat apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantului reclamant A..
La data de 11 iunie 2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva acestei decizii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Lipsa motivării acordării daunelor morale se raportează la art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, aspect ce nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.
Din acest punct de vedere, se reproşează instanţei de apel faptul că nu a corelat soluţionarea daunelor morale raportat la practica judiciară în materie din România, încălcând astfel dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.
Astfel, la stabilirea daunelor morale au fost utilizate doar criterii subiective de individualizare a despăgubirilor, instanţa de apel analizând consecinţele negative resimţite de reclamant, fără a ţine cont şi de criteriile invocate în apărare de către pârâtă, cu referire la practica judiciară în materie.
Instanţa de apel nu a făcut vorbire privind incidenţa şi obligativitatea tratării acestor daune prin prisma art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce atrage în mod cert caracterul nemotivat al hotărârii pe acest aspect.
Prin urmare, motivarea primei instanţe cât şi ce a instanţei de apel nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO şi încalcă art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.
Cu referire la această susţinere, recurenta-pârâtă citează cu titlu de practică judiciară decizia nr. 422/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, context în care recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor de drept material, după cum urmează: art. 49, art. 50 şi art. 55 din Legea nr. 136/1995 şi art. 2226 C. civ. prin constatarea existenţei dreptului la despăgubire a reclamantului, reţinând că convenţia notarială încheiată la 10 septembrie 2015, referitoare la renunţarea reclamantului la pretenţiile civile cu privire la evenimentul rutier nu produce efecte faţă de asigurător.
Totodată, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 prin respingerea analizării practici judiciare în materie din România, în momentul stabilirii daunelor morale, precum şi aplicarea greşită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 obligând asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere.
De asemenea, recurenta solicită desfiinţarea actelor de executare efectuate pentru punerea în executare a deciziei nr. 140 din 06 mai 2021, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
În acest sens, se susţine că reclamantul a depus la dosarul de urmărire penală o convenţie încheiată cu intervenientul forţat, prin care A. a renunţat la orice fel de pretenţie relativ la producerea evenimentului rutier din 8 august 2015.
În acest sens, recurenta citează dispoziţiile art. 49, art. 55 din Legea nr. 136/1995, precum şi art. 2226 C. civ. pentru a arăta că voinţa manifestată de reclamant, în sensul de a renunţa la orice pretenţii civile decurgând din evenimentul rutier, produce efecte depline faţă de pârâtă.
Faţă de această situaţie, recurenta apreciază că cele două instanţe au încălcat art. 49, art. 50 şi art. 55 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 2226 C. civ., stabilind că, convenţia notarială din 10 septembrie 2015 nu produce efecte faţă de asigurat şi că reclamantul nu a renunţat la drepturile la despăgubire.
Totodată, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, prin respingerea analizării practicii judiciare în materie din România, în momentul stabilirii daunelor morale, precum şi faptul că cele două instanţe nu au indicat nicio hotărâre care ar fi avut în vedere momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor şi nici motivul pentru care nu au fost luate în considerare hotărârile ataşate de recurentă care au în vedere acelaşi fel de prejudiciu invocat de reclamant.
Astfel, în momentul stabilirii daunelor morale, instanţa trebuia să stabilească starea de fapt în baza probelor administrate, iar ulterior avea obligaţia de a analiza jurisprudenţa constată în materie şi evenimentele rutiere cu consecinţa asemănătoare, în condiţiile în care ambele instanţe nu au ţinut seama de practica judiciară în domeniu, sens în care recurenta apreciază că devin incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în condiţiile în care art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 menţionează expres că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi practica judiciară în domeniu, ridicată la rang de izvor de drept.
Sub al treilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul aplicării greşite a art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014 privind obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere.
Reclamantul a înregistrat cererea de avizare de daună şi despăgubire la data de 26 iulie 2018, iar pârâta a formulat răspuns la avizare la 13 septembrie 2018, iar la 24 octombrie 2018 a revenit cu solicitarea de completare a informaţiilor, aspect ce denotă faptul că pârâta a formulat răspuns reclamanţilor în interiorul termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF 23/2014, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014 având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la condiţiile privind posibilitatea obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, deoarece şi-a îndeplinit toate obligaţiile impuse de lege, pe cale de consecinţă petitul formulat este lipsit de temei legal.
În acest context, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin întâmpinarea, depusă la 13 august 2021, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 1 septembrie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acestuia ca nefondate.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 140/C/2021-A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părţilor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât, prin constatarea existenţei dreptului la despăgubire a reclamantului, a încălcat dispoziţiile de drept material, respectiv art. 49, art. 50 şi art. 55 din Legea nr. 136/1995 şi art. 2226 C. civ., reţinând că actul notarial din 10 septembrie 2015, referitor la renunţarea reclamantului la pretenţiile civile cu privire la evenimentul rutier, nu produce efecte faţă de asigurător.
Această critică este fondată.
În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele de fond au reţinut că reclamantul a depus în cadrul dosarului de urmărire penală o convenţie încheiată cu intervenientul forţat, prin care acesta a renunţat la orice fel de pretenţie relativ la producerea evenimentului rutier din 8 august 2015.
Astfel, în convenţia autentificată este prevăzut în mod expres că reclamantul renunţă la orice pretenţiile civile relativ la evenimentul rutier, context în care se constată că respectiva convenţie nu reprezintă o simplă împăcare care produce efecte numai între intervenientul forţat şi reclamant, ci este o renunţare expresă la orice pretenţiile relative la producerea evenimentului rutier.
În legatură cu acest aspect au fost invocate de pârâtă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, respinse de instanţele de fond cu motivarea că împăcarea reclamantului cu intervenientul forţat, intervenită prin convenţia notarială încheiată la data de 10.09.2015, nu poate duce la reţinerea inexistenţei dreptului reclamantului apelant de a se îndrepta cu cerere în pretenţii împotriva asiguratorului care a emis poliţa RCA pentru autoutilitara implicată în accident câtă vreme convenţia notarială produce efecte doar între părţile la care aceasta se referă, iar împăcarea părţilor în procesul penal are un caracter personal şi produce efecte doar faţă de persoana care a produs accidentul rutier.
Chiar dacă prin încheierea convenţiei notariale, reclamantul a consfinţit la stingerea oricărui litigiu faţă de intervenientul forţat, instanţa de apel a constatat că acesta nu a renunţat şi la drepturile de despăgubire la care ar fi îndreptăţit în baza politei de asigurare RCA emise de apelantul pârât, care acoperă riscurile asigurate în cazul intervenirii unui eveniment cauzator de prejudicii în care a fost implicat autoutilitara asigurată.
S-a apreciat că răspunderea asigurătorului fată de persoana prejudiciata este o răspundere contractuala directă, asumata prin contractul de asigurare, care derivă din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului, iar acoperirea prejudiciului suferit de către victima accidentului de circulaţie de către asigurator nu reprezintă o plata pentru persoana culpabilă ori alături de aceasta, ci o plată prin care asiguratorul execută o obligaţie proprie, asumata prin contractul de asigurare. În consecinţă, s-a reţinut că răspunderea asiguratorului este una distinctă, asumată în mod direct în baza contractului de asigurare, neputându-se constata inexistenţa vreunui prejudiciu cauzat reclamantului doar prin prisma împăcării acestuia cu intervenientul forţat şi că sub acest aspect acţiunea formulată faţă de apelantul pârât ar fi una neîntemeiată.
În raport de criticile recurentei - pârâte referitoare la aceste statuări ale instanţelor de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată greşită analiza în drept a acestor instanţe, pornind de la actul juridic existent, necontestat de niciuna dintre părţi. Aceasta a condus la concluzia eronată că renunţarea reclamantului la orice pretenţii de dezdăunare izvorând din fapta ilicită a intervenientului asigurat nu produce niciun efect faţă de asigurătorul de răspundere civilă, acesta continuând a răspunde în baza unei răspunderi contractuale proprii.
Interpretarea instanţelor de fond nu a ţinut cont de specificul contractului de asigurare de răspundere civilă, în cazul căruia, potrivit dispoziţiilor art. 2223 C. civ., asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate. În egală măsură, conform dispoziţiilor din legislaţia specială în materie (art. 49 din Legea nr. 136/1995, act normativ incident în raport de data încheierii contractului de asigurare din cauză) asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi de tramvaie. Totodată, potrivit art. 2226 alin. (1) C. civ., asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.
În consecinţă, deşi răspunderea asigurătorului are un temei contractual, în cazul de faţă, în baza unui contract impus de lege pentru persoana asigurată, nu se poate ignora faptul că asigurătorul acoperă prejudiciul pentru care asiguratul vinovat este răspunzător faţă de terţa persoană.
În acest context, renunţarea reclamantului la orice alte pretenţii, ca urmare a acoperirii în întregime a prejudiciul pretins în urma evenimentului rutier de către intervenientul forţat, produce efecte şi faţă de asigurător, nemaifiind întrunită condiţia preexistenţei invocării unui prejudiciu pentru care să fie ţinut să răspundă, şi nu conferă reclamantului un drept la despăgubire suplimentară din partea asigurătorului, fiind vorba de acelaşi prejudiciu considerat a fi deja acoperit.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 140/C/2021-A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentei, prin memoriul de recurs, privind desfiinţarea actelor de executare efectuate pentru punerea în executare a deciziei nr. 140 din 6 mai 2021, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, se constată că este întemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 500 C. proc. civ., ce vizează efectele casării şi potrivit cărora, la alin. (1) se prevede că "hotărârea casată nu are nicio putere", iar la alin. (2) se prevede că "actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare".
Prin urmare, executarea încuviinţată de către Judecătoria Buftea prin încheierea civilă nr. 12138/2021 din 30 iunie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus înfiinţarea popririi asupra sumelor existente în conturile debitoarei B. S.A., pentru suma de 115.855,90 RON urmează a fi desfiinţată, conform dispoziţiilor art. 723 şi art. 724 C. proc. civ., ce prevăd dreptul la întoarcerea executării şi modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare executării.
Faţă de această situaţie, Înalta Curte constată desfiinţarea de drept a executării silite efectuate în baza sentinţei nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă şi a deciziei atacate, context în care va dispune întoarcerea executării silite şi va obliga intimatul A. la restituirea sumei de 115.855,90 RON către recurenta-pârâtă B. S.A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 140/C/2021-A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimatul-intervenient C..
Casează decizia atacată.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Constată desfiinţarea de drept a executării silite efectuate în baza sentinţei nr. 177/F/2020 din 4 noiembrie 2020 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă şi a deciziei atacate.
Întoarce executarea silită şi obligă intimatul A. la restituirea sumei de 115.855,90 RON către recurenta-pârâtă B. S.A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.