Limitation period for civil damages: knowledge of damage under Decree 167/1958 Article 8 and interruptive effect of prior litigation

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 70.660.065 RON, din care suma de 55.456.011 RON reprezintă contravaloarea a 1570 vagoane de călători proprietatea reclamantei pe care pârâta le-a vândut cu încălcarea dispoziţiilor legale şi prejudicierea reclamantei, iar suma de 15.204.054 RON reprezintă contravaloarea a 16.988,15 tone fier vechi (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere) preluate de pârâtă în baza contractului de tranzacţie nr. x/1928 din 24.04.2003, contract care a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 24383 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3164 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei, precum şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 2174A din 2 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamantei A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 3164 din 14 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia nr. 1828 din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2174A din 2 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3164 din 14 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că prin hotărârea instanţei de apel, normele de drept material încălcate sau greşit aplicate sunt cele ale art. 8 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, contrar conţinutului clar al dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care sunt de strictă interpretare şi aplicare, instanţa de apel, sub motivul clarificării înţelesului prevederilor legale în cauză" a apreciat şi reţinut, în mod greşit, faptul că "pentru începerea curgerii termenului de prescripţie nu este necesar ca paguba şi persoana care răspunde de ea să fie deja stabilite cu certitudine.

Concomitent cu schimbarea înţelesului dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a schimbat şi înţelesul noţiunii de pagubă şi cunoaştere a pagubei avut în vedere prin norma legală, considerând că pentru determinarea momentului de început de la care curge termenul de prescripţie trebuie avută în vedere "cunoaşterea pagubei afirmate şi nu cunoaşterea pagubei certe în existenţa şi întinderea ei", aşa cum cer dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aceste premise greşite de la care a pornit instanţa de apel în determinarea momentului de început al cursului prescripţiei în repararea pagubelor obiect al celor două capete ale cererii au condus la aplicarea greşită a normei legale în cauză,ceea ce s-a răsfrânt asupra soluţiei date excepţiei prescripţiei şi în final asupra legalităţii hotărârii atacate.

Referindu-se la primul capăt de cerere având ca obiect repararea pagubei reprezentând cele 1570 vagoane de calatori, instanţa de apel apreciază şi retine prin considerentele hotărârii sale faptul că "încă din anul 2007 SAAF S.A., atât în cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal cât şi într-o altă cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2007 (perimată în anul 2018), făcea referire la pagubele afirmate şi în prezenta cauză.

Prin urmare, dacă încă din anul 2007, SAAF S.A. cunoştea paguba afirmată şi în acest dosar consideră că intimata este răspunzătoare apare ca fiind corectă, susţine instanţa de apel, raportarea primei instanţe la data de 2 februarie 2008 ca fiind momentul cel mai apropiat în timp de data introducerii cererii de chemare în judecată când aceste elemente au fost cunoscute (pagina 6, paragraf 4 şi 6).

În acest sens, se arată că în anul 2008, ca şi în anii anteriori nu a existat nici o pagubă reprezentând contravaloarea celor 1570 vagoane de călători, deoarece potrivit Contractului de Garanţie Mobiliara nr. 584/1019/23 martie 2001 asupra unui număr de 1570 vagoane calatori înregistrat la Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, a contractului de cesiune de creanţa nr. x martie 2001 si a dispoziţiilor Legii nr. 99/1999, CNCF CFR în calitate de creditor avea dreptul ca în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de rambursare a creditului să vândă vagoanele de calatori date în garanţie, pentru acoperirea creanţei pe care a plătit-o în locul SAAF S.A. la B. S.A..

Astfel, în cazul în care CNCF CFR ar fi vândut vagoanele de călători la valoarea menţionată în Contractul de Garanţie Mobiliară nr. 584/1019/2001 şi în evidentele contabile ale SAAF S.A. nu ar fi existat nici o pagubă.

De aceea şi Înalta Curte, prin hotărârea de casare a reţinut în mod corect, că la data la care reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal a cunoscut cine este beneficiarul efectiv al vânzării subevaluate a vagoanelor de călători, deci nu a pagubei.

Şi instanţa de apel, în primul ciclu procesual a reţinut prin considerentele hotărârii sale că în anul 2008, reclamanta a cunoscut "aspecte ale vânzării vagoanelor" şi nu paguba ca atare.

Aşadar, cel mai mare interes să cunoască paguba cu privire la cele 1570 de vagoane date în gaj 1-a manifestat SAAF S.A. şi nu CNCF CFR S.A.. Dimpotrivă CNCF CFR S.A. a fost aceea care a împiedicat SAAF S.A. să cunoască paguba.

Fiind proprietara infrastructurii feroviare din România, încă din anul 2003, CNCF CFR S.A. şi-a însuşit periodic de pe infrastructura feroviară vagoanele, fără ştirea SAAF S.A., respectiv fără întocmirea unor procese-verbale de predare-primire.

Instanţa de apel nu a analizat probele aflate la dosar care fac în această privinţă dovada imposibilităţii cunoaşterii pagubei de către SAAF S.A., hotărârea fiind deficitară sub acest aspect.

Dovada faptului că SAAF S.A. nu a rămas în pasivitate, ci a acţionat în continuu încă din anul 2005 pentru cunoaşterea pagubei, o constituie cererea sa reconvenţională formulată în litigiu ce a avut ca obiect dosarul nr. x/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială.

Cum dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează începerea cursului prescripţiei de cunoaşterea efectivă a două elemente din complexul faptic ce dă naştere dreptului la acţiune şi anume paguba şi individualitatea păgubitorului reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel ce răspunde de ea, la data la care sentinţa civilă nr. 24383/2011 a Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1225/27 martie 2014 a Înalte Curţi.

Această hotărâre judecătorească, prin care s-a anulat contractul de tranzacţie nr. x/2003 face şi dovada cunoaşterii pagubei de către reclamantă în accepţiunea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, hotărârea nr. 1225/27 martie 2014 a Înalte Curţi marchează momentul de la care începe să curgă în cauză termenul de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi se împlineşte la data de 27 martie 2017, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 6 martie 2017, deci în cadrul termenului legal de prescripţie.

In legătura cu paguba care formează obiectul celui de al doilea capăt de cerere, decurgând din preluarea abuziva de către CNCF CFR S.A. a unor active feroviare ale SAAF S.A., instanţa de apel, pe de o parte, înlătură nemotivat adresa x din data de 26 ianuarie 2015, prin care CNCF CFR îi făcea cunoscută SAAF paguba reprezentând cantitatea de activele feroviare pe care a preluat-o de la SAAF si, pe de altă parte, reţine "faptul că încă din anul 2007, apelanta în prezenta cauză făcea referire la pagubele afirmate şi în prezenta cauză, atât în cererea de constituire de parte civilă în procesul penal, cât şi într-o altă cerere de chemare în judecată, înregistrata la Tribunalul Bucureşti sub nr. x/2007 (perimată), considerând-o responsabilă pe intimata din prezenta cauză".

Prin urmare stabilirea de către instanţa de apel a faptului că termenul de prescripţie în repararea acestei pagube de 16.698,15 tone reprezentând activele feroviare ar începe să curgă încă din 2007, data cunoaşterii "pagubei afirmate" este vădit nelegală, fiind făcută cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, în repararea acestei pagube este, în accepţiunea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, momentul când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel ce răspunde de ea, ori în cauză cel ce răspunde de paguba, CNCF CFR a făcut cunoscut, ea însăşi, prin adresa sa din 26 ianuarie 2015, paguba pe care a produs-o la SAAF prin preluarea şi valorificarea a 16.698,15 tone reprezentând activele feroviare.

Această proba face dovada momentului când reclamanta SAAF S.A. a cunoscut paguba si pe cel ce răspunde de ea şi marchează momentul de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, a dreptului material la acţiune în repararea acestei pagube şi se împlineşte la 26 ianuarie 2018, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost introdusă în instanţă la 6 martie 2017, deci în cadrul termenului legal de prescripţie.

În critica ce vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, recurenta susţine următoarele:

Referindu-se la obligaţia primei instanţe de a cerceta din oficiu dacă în speţă există cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, Curtea de Apel a apreciat şi reţinut, pe de o parte, ca ea "nu are acoperire în dispoziţiile legale incidente", iar pe de altă parte, arată că potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958 "instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

Cercetarea existenţei unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa de fond s-a limitat, în această privinţă, doar să menţioneze faptul că "în prezenta acţiune formulată la 6 martie 2017 nu a fost dovedită nici o cauza de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei" fără ca în fapt să le cerceteze, cu toate că la dosar existau astfel de probe care făceau dovada clară că în perioada 2007-2014, cursul prescripţiei a fost întrerupt.

Referindu-se în cauză la cel de-al doilea caz de întrerupere a termenului de prescripţie, cel reglementat prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte faptul că, potrivit normei evocate, "introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ arbitral incompetent, constituie o cauza de întrerupere a cursului prescripţiei, iar pe de alta parte a reţinut că în speţă, astfel cum rezulta din sentinţa civila nr. 24383/2011 a Tribunalului Bucureşti, exista o astfel de cerere de chemare în judecată a SAAF S.A. formulata de CNCF CFR S.A. la 21 mai 2005, care a fost soluţionata irevocabil la data de 27 martie 2014, prin decizia ICCJ nr. 1225/27.03.2014.

Cu toate că norma legală menţionat nu face nici o distincţie cu privire la titularul cererii de chemare în judecată, instanţa d apel a apreciat în mod greşit că cererea de chemare în judecată în cauză nu poate constitui un caz de întrerupere a prescripţiei, "deoarece a fost formulată de partea adversă", or art. 16, alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 ar avea în vedere cererile de chemare în judecată formulate de aceiaşi parte.

Prin urmare şi cercetarea acestor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor evocate ar fi confirmat încă odată că cererea nu este prescrisă, fiind formulată în cadrul termenului legal de prescripţie.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea recurată este nelegal, fiind fundamentată pe o motivare contradictorie şi a unor motive străine de natura cauzei.

Astfel, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, întrucât pe de o parte, instanţa de apel îşi însuşeşte soluţia primei instanţe şi validează argumentaţia acesteia atât sub aspectul cunoaşterii faptei ilicite cât şi al datei la care reclamanta a cunoscut paguba, cel mai târziu la data 1 februarie 2008 când a fost emis rechizitoriul parchetului în dosarul penal nr. x/2005

Pe de altă parte, instanţa de apel reţine că pentru începerea curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, nu este necesar ca paguba şi persoana care răspunde de ea să fie deja stabilite cu certitudine.

Această contradicţie existentă în considerentele deciziei recurate invalidează raţionamentul judiciar care fundamentează decizia instanţei de apel în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice.

Contradictorii sunt şi considerentele cu privire la reţinerea probelor.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel consideră că în satisfacerea cerinţelor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cunoaşterea pagubei şi a celui ce răspunde de ea nu trebuie să fie dovedită, iar pe de altă parte, reţine că există la dosar probe din care rezultă că statuarea primei instanţe, potrivit căreia, reclamanta a cunoscut faptele ilicite cel mai târziu la data de 1 februarie 2008 este corectă în condiţiile în care rechizitoriul nr. x/2005 întocmit la acea data menţionează explicit operaţiunile comerciale şi persoanele care le-au efectuat, în urma cărora s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate, fiind vorba despre aceleaşi fapte care fundamentează prezenta cerere.

În acest context, recurenta solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 20 august 2021, intimata COMPANIA NAŢIONALĂ DE CAI FERATE "CFR"- S.A. a solicitat în principal constatarea recursului ca fiind nul, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 9 septembrie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că prin hotărârea instanţei de apel, normele de drept material încălcate sau greşit aplicate sunt cele ale art. 8 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a susţinut că în satisfacerea cerinţelor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cunoaşterea pagubei şi a celui care răspunde de ea trebuie să fie dovedite şi că în cauza penală, o astfel de dovadă nu o face rechizitoriul, ci hotărârea definitivă (pronunţată la data de 23 noiembrie 2016).

A mai susţinut şi greşita interpretare şi aplicare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, arătând că, în realitate, a cunoscut efectiv faptele ilicite generatoare ale pagubei abia în contextul faptic al soluţionării dosarului nr. x/2007 şi, de asemenea, formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului soluţionat irevocabil la data de 27 martie 2014 ar reprezenta un caz de întrerupere.

Din analiza situaţiei de fapt reţinută în cauză s-a constatat că faptele reclamate ca fiind ilicite s-au petrecut în anii 2002 - 2003, reclamanta necontestând acest aspect, însă afirmă că a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care răspunde de ea abia după ce, prin sentinţa civilă nr. 24383/2011 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1225/27.03.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat şi s-a dovedit irevocabil ilicitatea faptelor, cât şi întinderea pagubei.

Astfel, în cauză, instanţa de apel a reţinut că există probe la dosar din care rezultă că statuarea primei instanţe este corectă, potrivit căreia, reclamanta a cunoscut faptele ilicite cel mai târziu la data de 1 februarie 2008, în condiţiile în care rechizitoriul nr. x/2005, întocmit la acea dată, menţionează explicit operaţiunile comerciale şi persoanele care le-au efectuat, în urma cărora s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate, fiind vorba despre aceleaşi fapte care fundamentează prezenta cerere.

În acest context, s-a reţinut că în anul 2007, recurenta din prezenta cauză, atât în cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal, cât şi în cererea de chemare în judecată ce a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. x/2007, făcea referire la pagubele afirmate şi în prezenta cauză, prin ambele capete de cerere şi o considera responsabilă inclusiv pe intimata Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A..

Totodată, se reţine că în cadrul deciziei de casare nr. 1828 din 6 octombrie 2020 a Înaltei Curţi s-a luat act şi s-au consemnat afirmaţiile reprezentantului legal al SAAF S.A. cu privire la cunoaşterea pagubei încă din anul 2005, aspect ce confirmă faptul că prima instanţă a respins în mod corect acţiunea ca fiind prescrisa, reţinând că reclamanta cunoştea faptele ilicite cât şi paguba cel mai târziu la data de 1 februarie 2008, data intocmirii Rechizitoriului nr. x, în condiţiile în care, la finalul cercetărilor penale, aceasta a formulat o precizare la constituirea de parte civilă, solicitând contravaloarea vagoanelor vândute, beneficiul nerealizat şi daune interese.

Aşadar, susţinerea reclamantei, în sensul că a luat cunoştinţă de întinderea pagubei abia la 27 martie 2017 a fost în mod corect respinsă, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede în mod expres că termenul de prescripţie curge " de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

În acest context, se reţine că instanţa de apel a menţinut în mod corect soluţia instanţei de fond cu privire la faptul că reclamanta cunoştea încă din anul 2008 că Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. vânduse bunurile afectate garanţiei, cele 1570 vagoane de călători, respectiv preluase o cantitate de active din patrimoniul acesteia, pe care o putea determina pe baza propriilor evidente contabile, ceea ce are semnificaţia cunoaşterii pagubei.

Prin urmare, constatându-se că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2008, iar prezenta acţiune a fost formulată la 6 martie 2017, în speţă nefiind dovedită nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă A., în condiţiile în care, instanţa de apel a respectat îndrumările deciziei de casare.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurentei, subsumată acestui motiv de casare, prin care a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind fundamentată pe o motivare contradictorie şi a unor motive străine de natura cauzei se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Astfel, recurenta susţine că considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, întrucât pe de o parte, instanţa de apel îşi însuşeşte soluţia primei instanţe şi validează argumentaţia acesteia atât sub aspectul cunoaşterii faptei ilicite cât şi al datei la care reclamanta a cunoscut paguba, cel mai târziu la data 1 februarie 2008 când a fost emis rechizitoriul parchetului în dosarul penal nr. x/2005, iar pe de altă parte, instanţa de apel reţine că pentru începerea curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, nu este necesar ca paguba şi persoana care răspunde de ea să fie deja stabilite cu certitudine.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei.

Aşadar, în considerentele deciziei atacate, se reţine că stabilirea certă a pagubei (atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii) şi a persoanei care răspunde se face de către instanţă tocmai prin soluţionarea acţiunii, prin care titularul dreptului la acţiune invocă existenţa unei pagube şi indică persoanele pretins răspunzătoare, nefiind necesară, pentru exercitarea dreptului la acţiune (ci doar pentru admiterea cererii, însă acesta reprezintă un aspect de fond), constatarea certă a acestor elemente.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că cunoaşterea pagubei şi a celui care răspunde de ea în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 înseamnă doar că reclamantul dispune de suficiente elemente pentru a declanşa procesul civil.

Aşa fiind, în raport cu probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente speţei, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că soluţia instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei şi că sunt contradictorii şi considerentele cu privire la reţinerea probelor, având în vedere că în cauză aceasta a stabilit situaţia de fapt şi anume că, în speţa dedusă judecăţii este vorba de pretenţii decurgând din faptele ilicite pretins săvârşite de prepuşii pârâtei (în dosarul penal), respectiv organele de conducere ale pârâtei (în cauza de faţă) ce constau în vânzarea nelegală a unui număr de 1570 vagoane de călători, respectiv preluarea unei cantităţi de 16.988,15 tone, în baza unui contract de tranzacţie întemeiat pe o cauză ilicită, valorificate ulterior ca fier vechi, fapte ce au avut loc în anii 2002 - 2003.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanţa de apel se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 797 A din 7 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.