Insurer's appeal inadmissible; moral damages award reduced to 40,000 Euro stands with costs.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 20 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., a solicitat instanţei obligarea pârâtei B. S.A. la plata: sumei de 5.612 RON, reprezentând despăgubire pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 30.09.2018; sumei de 150.000 Euro, reprezentând despăgubire pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 30.09.2018; penalităţilor de întârziere, de 0,2%/zi, începând cu data de 04.07.2019, când a expirat termenul de 30 zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii de despăgubire şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale; la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 768/2021 din 21 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2020 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., fiind obligată pârâta B. S.A. să achite reclamantei suma de 5.612 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 50.000 Euro (la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând daune morale, precum şi penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2%/zi aferente acestor sume de bani, calculate începând cu data de 4 iulie 2019 şi până la momentul plăţii efective.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 768 din 21 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 40.000 Euro la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume, calculate începând cu 4 iulie 2019 şi până la momentul plăţii efective.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest context, recurenta apreciază că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 - în privinţa cuantificării prejudiciului moral, respectiv cuantificarea prejudiciului în conformitate cu practica judiciară în materie şi a art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017 - în privinţa acordării penalităţilor de întârziere de la data de 4 iulie 2019 şi până Ia momentul plăţii efective.

Prin întâmpinarea, depusă la 21 decembrie 2021, intimata-reclamantă A. a invocat excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac şi a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 de RON.

La 7 ianuarie 2022 intimatul-intervenient C. a depus note de şedinţă prin care a arătat că nu se opune admiterii recursului formulat.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, care primează înaintea oricărei alte excepţii invocate în cauză, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din acelaşi cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, reclamanta A. a învestit Tribunalul Specializat Cluj la 20 octombrie 2020 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul provocat prin accidentarea reclamantei, ca urmare a evenimentului rutier produs în data de 30 septembrie 2018, care constituie eveniment asigurat potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 132/2017.

vând în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere pronunţată în materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nefiind supusă recursului.

În plus, instanţa supremă invocă şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reţinut, în considerentul nr. 61, următoarele:

"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."

De asemenea, relevanţă din perspectiva naturii juridice a litigiului dedus judecăţii de faţă prezintă şi următoarele considerente ale aceleiaşi decizii:

"65. De altfel, natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forţat/pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit (paragraful 56).

66. În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 181 din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 149 din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, şi la art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competenţă în materia asigurărilor, cu ocazia menţionării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului în faţa instanţei de la locul unde aceasta îşi are domiciliul.

67. În Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.

68. Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acţiune în răspundere delictuală".

69. Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.

70. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA".

În consecinţă, faţă de argumentele din evocata decizie pronunţată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecăţii de faţă este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanţei, nu este supus recursului.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la pagina 27 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.000 RON constând în onorariu avocaţial.

Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.000 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimatul-intervenient C..

Obligă recurenta să plătească suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.