Mandate revocation: Nullity of cassation for mischaracterizing factual and interpretive critiques as illegal grounds

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 iulie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate revocarea fără justă cauză a reclamantului din funcţia de administrator al pârâtei, realizată prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor pârâtei cu nr. 297/53/24.06.2019, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 32.070,00 RON cu titlu de daune-interese conform pct. 18.5. din contractul de mandat nr. x/21.11.2018, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1272, art. 1350-1356, art. 2013, art. 2016 şi ale art. 2032 C. civ., O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2017, art. 111 din Legea nr. 31/1990, republicată.

La 24 iunie 2019, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că cererea de chemare în judecată are un singur capăt de cerere, având ca obiect pretenţii, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 32.070 RON reprezentând daune interese, conform art. 18.5 din contractul de mandat nr. x/21.11.2018.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2019 instanţa a respins excepţiile invocate de pârâtă - excepţia necompetenţei materiale, excepţia de netimbrare, excepţia de inadmisibilitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 1400 din 5 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 32.070 RON, cu titlu de daune interese pentru revocarea fără justă cauză, precum şi la plata sumei de 4.067,10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii de şedinţă din 12 decembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1400 din 5 august 2020 solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 621 din 6 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 12 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.,

A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1400 din 5 august 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 783,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu privire la admiterea apelului formulat de intimata B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1400/2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti cu menţinerea soluţiei de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 12 decembrie 2019, cu cheltuieli de judecată.

In susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită ca instanţa să aibă în vedere faptul că instanţa de apel, analizând apelul formulat îşi justifică soluţia invocând că analiza comportamentului mandatarului în cazul de faţă se realizează prin raportare la un comportament "maxim diligent", întrucât recurentul-reclamant ar fi un profesionist şi un specialist.

De asemenea, se susţine că instanţa de apel nu arată nici un temei de drept din care să rezulte de unde decurge aceasta obligaţie de "maxima diligenţă", ce are un caracter excesiv, în condiţiile în care regula generală prevăzută de art. 2018 C. civ., face vorbire despre "diligenţa unui bun proprietar", iar cum instanţa de apel nu face trimitere la dispoziţiile evocate, este evident că aceasta a înţeles să considere că diligenţa mandatarului în cauza de faţă excede şi se abate de la regula generală din acest text de lege.

Totodată, recurentul solicită instanţei de recurs să observe aplicarea greşită de către instanţa de apel şi a dispoziţiilor art. 2032 alin. (1) C. civ., sub aspectul obligaţiei de despăgubire din partea mandantului, atunci când revocarea are caracter "nejustificat ori intempestiv".

Astfel, instanţa de apel, a analizat doar aspectul "justificării", considerând că revocarea ar fi fost justificată, susţinând ca argumentele privind efectul hotărârilor Consiliului de Administraţie luate cu majoritate de voturi ar atrage răspunderea fiecărui membru, indiferent de modul de vot, însă, ce nu analizează instanţa de apel este faptul că "justificarea" revocării, astfel cum a fost aceasta motivată de intimată se refera la aspecte ce sunt tocmai rezultat al culpei acesteia din urmă.

Aspectul omis însă de instanţa de apel, este acela al obligaţiei de analiză şi aplicare şi a celei de a doua ipoteze care permite dezdăunarea mandatarului, respectiv revocarea "intempestivă" a mandatului, obligaţie rezultată din incidenţa dispoziţiilor art. 2032 alin. (1) C. civ.

Mai susţine recurentul, că instanţa de apel reţine faptul că revocarea tuturor mandatelor membrilor CA, care nu şi-au dat demisia la cererea intimatei s-a făcut în mod intempestiv, aspect ce rezultă din motivarea hotărârii, ori atâta vreme cât instanţa de fond reţine "un eventual comportament managerial inexplicabil, eventual chiar eronat al pârâtei," este evident că reţine existenţa unei revocări "intempestive", prin admiterea apelului instanţa de apel făcând în mod vădit o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2032 alin. (1) C. civ., cu atât mai mult cu cât lipseşte şi analiza "justeţii" revocării, atâta vreme cât instanţa de apel a analizat doar aspectul "diligenţei maxime", fără a arăta care ar fi justificarea concretă şi de facto a revocării mandatului.

In susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul solicită observarea faptului că instanţa îşi întemeiază hotărârea pe o pretinsă obligaţie de "diligenţă maximă", însă nu arată şi nu aduce nici un argument prin care să arate ce se înţelege prin acel "maxim", care sunt limitele acelui "maxim" şi care este criteriul de raportare al "maximului".

De asemenea, instanţa face vorbire despre analiza unui comportament şi diligenţă de bună-credinţă, dar nu arata în motivare elementele de rea-credinţă ce le-ar fi identificat, obligaţiile pretins încălcate şi elementele faţă de care instanţa de apel a considerat că o asemenea încălcare ar justifica revocarea mandatului.

În acest context, recurentul A. se consideră îndreptăţit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 18 octombrie 2021, intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

La termenul din 17 martie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acesta nu poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor evocate, întrucât argumentele recurentului au făcut trimitere la dispoziţii de drept material, însă fără a proceda la analizarea acestora din perspectiva hotărârii atacate şi fără a arătat greşelile săvârşite de instanţa de apel, în soluţionarea cauzei.

Aceasta deoarece, pentru o corectă (re)analizare a raporturilor juridice dintre părţi, impusă de efectul devolutiv integral al apelului, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se invocă o răspundere civilă contractuală derivând dintr-un contract de mandat - nr. x/21.11.2018 - pentru care se invocă o revocare fără justă cauză - susceptibilă de despăgubiri ex lege, iar în cazul părţilor, prejudiciul este şi estimat prin clauza penală de art. 18.5 din respectivul contract, context în care a apreciat că prima instanţă a reţinut, în mod eronat, lipsa de culpă a reclamantului în ceea ce priveşte nesesizarea posibilului conflict de interese a unui membru al Consiliului de administraţie, faţă de împrejurarea că hotărârea Consiliului de Administraţie s-ar fi luat şi fără votul reclamantului, aspect ce nu vizează îndeplinirea corectă a contractului de mandat de către mandatar.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nesesizarea situaţiei menţionate echivalează cu încălcarea de către reclamant a art. 4.2.15, 5.6, coroborate cu art. 5.10 şi 26 alin. (1) lit. b) din contractul de mandat şi încălcarea obligaţiei generale de maximă diligenţă a mandatarului profesionist remunerat, situaţie în care revocarea reclamantului nu mai putea fi încadrată în prevederile art. 1371 alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990, care viza revocarea fără justă cauză, context în care s-a apreciat că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubirile stipulate în clauza penală de la art. 18.5 din contractul de mandat nr. x/21.11.2018.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel că obligaţiile ce revin administratorilor sunt cele reglementate atât în C. civ. în sarcina mandatarilor, precum şi cele ce revin acestora potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Astfel, a mai reţinut instanţa, cu privire la criteriul bunului administrator, specific în mod exclusiv răspunderii civile contractuale, că în afară de obligaţia de prudenţă şi diligenţă după care se apreciază de altfel şi culpa administratorilor, a prevăzut că aceştia sunt, de asemenea, obligaţi să-şi exercite atribuţiunile cu loialitate, cu bună-credinţă, în interesul societăţii şi potrivit unui scop adecvat.

În acest context, Înalta Curte apreciază că încălcarea obligaţiei generale de maximă diligenţă a mandatarului nu ţine de aplicarea legii, astfel că susţinerile recurentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sunt nefondate.

Prin urmare, se constată că aspectele relevate de către recurent referitoare la starea de fapt şi fondul cauzei nu corespund motivelor de nelegalitate care să determine casarea unei hotărâri, întrucât în cuprinsul cererii de recurs sunt formulate critici de netemeinicie a deciziei recurate, ce privesc modul în care instanţa de apel a interpretat actul juridic dedus judecăţii şi critici privind modul în care instanţele au apreciat probele administrate.

Prin memoriul de recurs formulat de recurent a fost invocat şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii" în cadrul căruia, recurentul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de faptul că decizia atacată este nemotivată, deoarece nu se pot identifica motivele pe care se întemeiază.

Faţă de considerentele deciziei atacate, în cadrul cărora instanţa de apel a răspuns cu privire la diligenţa maximă de care trebuia să dea dovadă recurentul în exercitarea mandatului său şi cu privire la temeiurilor legale si contractuale încălcate de acesta, fiind astfel cuprinse argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, raportată la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele invocate de recurent nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate propus întrucât acestea tind, în esenţă, la înlăturarea ca neîntemeiate a argumentelor instanţei de apel, aceleaşi criticate şi din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, se constată că recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel atunci când a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1400 din 5 august 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în tot şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A..

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sens în care va anula recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 621 din 6 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 621 din 6 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.