Limits of cassation review in unjust termination of corporate administrator mandate: no re-evaluation of just cause or damage quantum

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 08.03.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.065.122,18 RON, din care: 773.673,57 RON, reprezentând contravaloarea netă a daunelor-interese datorate în temeiul dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a revocării fără justă cauză a mandatului său de administrator deţinut în cadrul B. S.A., ce se compune din sumele de 644.000 RON (remuneraţia lunară netă, calculată pentru perioada octombrie 2015- august 2017), de 112.000 RON (remuneraţia netă suplimentară de Paşte şi de Crăciun, calculată pentru perioada octombrie 2015- august 2017) şi de 17.673,57 RON (remuneraţie variabilă pentru exerciţiul financiar 2015, reprezentând 3% din suma care depăşeşte valoarea profitului brut bugetat); suma de 198.828,00 RON, reprezintă contribuţia pentru pensie datorată Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti aferentă remuneraţiei solicitate anterior şi suma de 92.620,61 RON, cu titlu de dobândă legală, conform art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, calculată de la scadenţa sumelor de bani datorate şi până la data introducerii acţiunii; suma totală urmând a fi actualizată până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1535 C. civ. Reclamantul a solicitat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 835/28.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 767.782,38 RON, cu titlu de daune-interese pentru revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator şi a sumei de 11.282,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenţii ale reclamantului.

Împotriva sentinţei civile, ambele părţi au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1250A/08.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile.

Împotriva acestei decizii ambele părţi au declarat recurs.

Reclamantul A. a solicitat casarea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în ce priveşte soluţiile date cererilor de obligare a intimatei la plata integrală a remuneraţiei variabile aferentă exerciţiului financiar 2015, a contribuţiei pentru pensia ce i se cuvenea şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei remuneraţiilor solicitate.

Cu privire la plata remuneraţiei variabile, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1270 C. civ., precum şi pe cele ale art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, a menţionat că era îndreptăţit la o remuneraţie variabilă de 3% din profitul extrabugetar aferent anului 2015 pentru întreaga perioadă în care a deţinut funcţia de administrator, cu aplicarea regulii proporţionalităţii, potrivit duratei exercitării mandatului de administrator. În acest sens, a precizat că, deşi a solicitat acordarea sumei de 17.673,57 RON cu titlu de remuneraţie variabilă, instanţele de fond au apreciat că i se cuvine doar suma de 11.782,38 RON, calculată proporţional perioadei exerciţiului financiar 2015, pentru intervalul ianuarie- august 2015. Revocarea mandatului său însă s-a făcut la 10.09.2015, astfel că în mod nejustificat a fost exclusă o durată de 10 zile, în condiţiile în care cuantumul despăgubirii trebuia determinat cu luarea în considerare inclusiv a acestora.

Potrivit recurentului, din probatoriul administrat rezultă efectivitatea participării lui la obţinerea întregului profit extrabugetar în perioada mandatului său, astfel că soluţia recunoaşterii parţiale a dreptului la plată a acestor despăgubiri contravine prevederilor contractuale statuate între părţi.

Referitor la dispoziţia de respingere a solicitării privind plata sumei de 198.828,00 RON, care reprezintă valoarea contribuţiei pentru pensia aferentă remuneraţiei cuvenite, recurentul a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, privind obligaţia reparării integrale a prejudiciului provocat.

Sub acest aspect, a relevat, în esenţă, că în mod nelegal s-a apreciat de către instanţa de apel că nu ar fi fost cauzat vreun prejudiciu în patrimoniul său, în condiţiile în care pârâta avea obligaţia legală şi contractuală de a vira, în beneficiul său, contribuţia pentru pensie. O astfel de interpretare se opune mai multor decizii pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv deciziile nr. 900/15.12.2020, nr. 872/25.06.2010 şi nr. 874/25.06.2010, recurentul redând considerentele relevante din cuprinsul acestora, cu referire la dreptul fundamental al pensie reglementat de art. 47 alin. (2) din Constituţia României, scopul pensiei şi relaţia cu principiul contributivităţii. A arătat că, de altfel, în condiţiile în care revocarea mandatului nu ar fi avut loc, pârâta ar fi plătit suma de 198.828,00 RON, ca parte componentă din valoarea brută a remuneraţiei cuvenite reclamantului.

În continuare, a mai susţinut că nu trebuie să dovedească că i-a fost diminuat punctul de pensie şi că i-a crescut vârsta de pensionare, astfel sumele pe care pârâta ar fi trebuit să le plătească cu titlu de contribuţie pentru pensie constituie o reparaţie atât pentru amânarea ieşirii la pensie, cu perioada în care aceasta nu a plătit contribuţia, cât şi pentru completarea pensiei diminuate cauzate de neplata contribuţiei de către pârâtă.

În ceea ce priveşte hotărârea dată asupra dobânzilor, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1991, cu raportare la prevederile O.G. nr. 13/2011.

Astfel, recurentul a arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată în etapa apelului. De altfel, explicitarea pretenţiilor în cuprinsul apelului este permisă, din perspectiva art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit recurentului, în cauză, în mod greşit s-a apreciat că momentul de la care se calculează dobânda este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a prejudiciului. O astfel de soluţie jurisprudenţială nu ar însemna decât girarea şi încurajarea uzului cu rea-credinţă a dreptului de revocare fără justă cauză a mandatului de administrator, respectiv încălcarea principiului neinvocării propriei culpe, prin absolvirea societăţii de răspunderea pentru acoperirea integrală a prejudiciului provocat, dar şi girarea unei îmbogăţiri fără justă cauză cu contravaloarea acestor dobânzi, prin amânarea unilaterală a executării obligaţiei de plată a valorii indemnizaţiilor până la un termen incert.

A mai precizat că, pe de altă parte, într-o atare interpretare, revocarea se consideră a fi avut loc numai la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi abia atunci administratorul revocat ar fi fost în drept să ceară plata indemnizaţiei sale, ceea ce este incorect.

În continuare, a arătat că sunt greşite şi nelegale considerentele prin care s-a stabilit că aceste daune-interese puteau fi mai mici decât remuneraţiile datorate în temeiul contractului, iar un astfel de raţionament contravine în egală măsură principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, recunoscut totuşi de instanţa de apel ca fiind aplicabil speţei, de normele speciale din legea societăţilor referitoare la revocarea fără justă cauză, precum şi de dispoziţiile civile cu caracter general referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere.

Totodată, a relevat că pârâta nu a adus nicio critică referitoare la aplicarea art. 1535 C. civ., ci doar a susţinut că norma este incidentă de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de acordare a daunelor pentru revocarea fără justă cauză.

Recurentul a mai susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, cu referire la data de începere a calculului dobânzii, în raport cu cele privitoare la prejudiciu, reţinând pe de o parte că prejudiciul s-a produs începând cu momentul revocării sale din funcţie, dar stabilind că dobânda ar trebui calculată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Referitor la cuantumul dobânzilor solicitate, precizat provizoriu la valoarea de 92.620,61 RON, recurentul a menţionat că modalitatea de calcul a fost riguros efectuată şi dovedită, în raport cu art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, precizând că, sub aspectul calificării juridice a raportului juridic judecat, administratorul unei societăţi este profesionist, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa instanţei supreme.

La rândul său, recurenta-pârâtă B. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, spre o nouă judecată a apelului său.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu privire la acordarea daunelor-interese pentru revocarea mandatului acordat recurentului.

Astfel, potrivit recurentei, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că revocarea este fără justă cauză, reţinând că în şedinţa AGA în care s-a hotărât revocarea mandatului acordat recurentului nu au fost puse în discuţie aspecte concrete legate de activitatea acestuia ca membru şi preşedinte al consiliului de administraţie, precum şi că motivele revocării nu sunt apte să demonstreze justa cauză a acestei măsuri. Sub acest aspect, recurenta a susţinut că nu există nicio normă legală care să impună obligaţia de a dezbate pe larg motivele revocării în şedinţa AGA şi consemnarea lor într-un proces-verbal al şedinţei. Astfel, nu se poate reţine vreo culpă a pârâtei şi, implicit, nu se poate deduce că revocarea reclamantului a fost nejustificată.

În continuare a arătat că motivele revocării reclamantului au fost justificate, în sensul art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, deoarece aceasta a fost făcută pentru menţinerea bunei reputaţii a societăţii pârâte, cu atât mai mult s-a justificat pe asocierea imaginii societăţii cu cea a unui grup de persoane cu afaceri penale. A prezentat pe larg aspecte legate de numirea reclamantului în funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie, dar şi în cea de director al B. S.A., în sensul că a fost făcută în perioada când la conducere se afla C., iar ulterior o parte din membrii conducerii societăţii, inclusiv dl. C., au fost revocaţi în urma unor probleme de natură penală, intens mediatizate. Astfel, noua conducere a societăţii pârâte a fost nevoită să adopte toate măsurile necesare pentru a înlătura impactul negativ al informaţiilor răspândite în spaţiul public, având în vedere că risca să îşi piardă definitiv credibilitatea pe piaţă, astfel cum rezultă din probele de la dosar.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat natura şi elementul definitoriu al contractului de administrare, respectiv relaţia de încredere din partea acţionarilor în încredinţarea, către reclamant, a atribuţiei de administrare a societăţii. De altfel, acţionarul majoritar reprezentat printr-o nouă conducere nu putea fi obligat să îşi menţină încrederea acordată intimatului de fosta conducere D., înlăturată din cauza problemelor de natură penală.

Recurenta a susţinut că nu era necesar să existe o conduită penală culpabilă a reclamantului, fiind suficient că organul deliberativ şi-a pierdut încrederea în dl. A., în momentul în care persoane apropiate acestuia au fost implicate în scandalul mediatic.

Mai mult, decizia revocării a fost adoptată şi faţă de împrejurarea că acesta deţinea concomitent funcţii de conducere efectivă în mai multe societăţi, respectiv în cadrul B. S.A., S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A. Or, calitatea de administrator şi de director presupune asumarea unor responsabilităţi importante în derularea activităţii unei societăţi, iar îndeplinirea efectivă a unora dintre atribuţiile ce îi reveneau necesita implicarea sa zilnică, în cadrul programului normal de lucru. Totodată, exercitarea atribuţiilor specifice presupunea ca reclamantul să deruleze în mod cumulativ şi concomitent acest număr semnificativ de activităţi pentru trei societăţi, dintre care una de administrare a investiţiilor, situaţie în care se punea cel puţin problema timpului fizic pe care acesta îl aloca pentru a exercita efectiv toate aceste atribuţii şi, de asemenea, cea a eficienţei cu care îşi putea îndeplini însărcinările.

În continuare, a redat conţinutul art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 32/2012 şi a susţinut că instanţa de apel l-a aplicat în mod greşit, reţinând că nu s-a făcut dovada că exercitarea funcţiilor reclamantului ar presupune un program de 8 ore, pentru ca acest aspect să poată fi considerat o justă cauză a revocării.

A mai susţinut că aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 impune aprecierea caracterului de oportunitate al deciziei de revocare din funcţia de administrator.

Astfel, deşi dovada necesităţii exercitării activităţilor menţionate pe o perioadă de minimum 8 ore este pe deplin realizată, caracterul subiectiv al deciziei de revocare nu impune obligaţia probării acestui fapt, însă implică existenţa cel puţin a unei suspiciuni a societăţii că administratorul nu şi-ar putea desfăşura în mod eficient atribuţiile într-un interval mai scurt.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea considerând că revocarea mandatului dat reclamantului a fost nejustificată, ceea ce echivalează cu acordarea eronată a daunelor-interese.

Cea de-a doua critică invocată se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 alin. (1) C. civ., privind existenţa şi întinderea prejudiciului.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa apel a reţinut că prejudiciul pretins constă în diminuarea patrimoniului mandatarului cu remuneraţia pe care ar fi primit-o în calitate de administrator până la sfârşitul mandatului, respectiv august 2017, invocând principiul certitudinii juridice în contractul de mandat. Referitor la acest principiu, recurenta a arătat că el vizează exclusiv protecţia mandatarului pentru revocarea abuzivă, sub aspectul existenţei faptei ilicite, nicidecum sub aspectul prezumţiei existenţei prejudiciului. Această teză ar echivala cu existenţa unei clauze penale subînţelese în orice contract de mandat, prin care părţile prestabilesc cuantumul şi existenţa unui prejudiciu viitor. Drept urmare, prejudiciul trebuie dovedit în concret, simpla invocare a unei revocări, pretinse a fi fără justă cauză, nu dă naştere unei obligaţii de acordare a despăgubirilor în cuantumul astfel caracterizat.

Or, în speţă, potrivit recurentei, solicitarea remuneraţiei pierdute pe perioada rămasă din mandat, fără a se arăta dacă reclamantul a prestat sau nu un serviciu din care a obţinut venituri după revocare, dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, nu poate fi admisă de plano.

Astfel, a precizat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit condiţiile răspunderii civile inclusiv condiţia caracterului cert al prejudiciului atunci când a acordat daune-interese, deşi acest prejudiciu nu a fost dovedit.

Recurenta a mai arătat că pentru aceeaşi pretinsă faptă de revocare intempestivă, care a avut drept consecinţă înlăturarea reclamantului din toate funcţiile deţinute, pentru acelaşi program de îndeplinire a atribuţiilor, acesta cumulează prejudiciul definitiv obţinut în cadrul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-au solicitat daune-interese de la societatea F. S.A. O singură pretinsă faptă delictuală nu poate da naştere unui cumul de prejudicii pretinse a fi certe şi, în realitate, nedovedite, chiar dacă cele două revocări s-au realizat prin hotărâri AGA diferite. Din această perspectivă, recurenta a considerat că instanţa de apel a încălcat regula de drept care interzice dubla acoperire a aceluiaşi pretins prejudiciu.

Mai mult, prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2018, dosar suspendat până la soluţionarea prezentului litigiu, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune în cuantum de 1.000.000 RON, în temeiul art. 72, art. 252, art. 253, art. 1357 alin. (1) şi art. 1391 şi urm. C. civ., pentru pretinsa revocare fără justă cauză a mandatului de administrator deţinut în cadrul B. S.A.

Astfel, a conchis că nu este posibilă acordarea unor duble despăgubiri pentru aceeaşi pretinsă faptă săvârşită care ar fi cauzat, potrivit susţinerilor reclamantului, acelaşi rezultat.

De altfel, cele două dosare au aceeaşi cauză - pretinsa revocare abuzivă, reclamantul încercând să o valorifice concomitent în două dosare.

Recurenta a mai susţinut că toate aspectele învederate cu privire la această chestiune trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, care prevăd faptul că adunarea generală ordinară a societăţii este obligată să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de administraţie, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv.

Prin urmare, recurenta a arătat că nu datorează nicio sumă cu titlu de daune-interese.

A mai susţinut că s-a stabilit greşit cuantumul prejudiciului cuvenit reclamantului deoarece remuneraţia totală pentru perioada octombrie 2015- august 2017 este de 338.000 RON.

Totodată, în mod eronat i-au fost acordate remuneraţiile solicitate cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi de Crăciun, deoarece la sfârşitul anului 2015 acesta nu mai era în funcţie, iar începând cu anul 2016 remuneraţiile au fost acordate prin hotărâri AGA, nu prin contractele de administrare. Astfel, reclamantul nu este în niciun caz îndreptăţit la remuneraţiile suplimentare cu ocazia sărbătorilor, dobândirea acestora nefiind certă.

În final, a arătat că prin raportare la remuneraţia fixă lunară a administratorilor, stabilită începând cu aprilie 2016, suma primită cu ocazia Paştelui şi Crăciunului ar fi fost, fiecare, în cuantum de 10.000 RON.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a efectuat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 15.12.2021 au fost respinse excepţiile invocate de părţi, iar recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând motivele de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că se impune, cu prioritate, examinarea motivului de casare formulat de recurenta B. S.A. prin care, invocându-se încălcarea dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, se pretinde stabilirea greşită, în faţa instanţei devolutive, a caracterului injust al revocării reclamantului din funcţia deţinută, ca eşafodaj al răspunderii examinate.

Prin acest motiv, recurenta-pârâtă a susţinut, că nu era necesară dezvoltarea motivelor revocării reclamantului din funcţia de administrator în şedinţa AGA B. S.A. în care s-a decis retragerea încrederii acordate reclamantului, că revocarea s-a impus pentru păstrarea prestigiului şi reputaţiei comerciale a societăţii, că a fost o măsură necesară în contextul general al relaţiilor şi asocierii reclamantului cu persoane cercetate penal, ori că acesta deţinea concomitent funcţii de conducere efectivă şi în alte societăţi, ceea ce îi afecta loialitatea şi capacitatea de a se dedica problemelor conducerii societăţii.

În acest context, trebuie subliniat că prin controlul exercitat în recurs, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte verifică aplicarea corectă legii de către instanţele devolutive şi nu realizează un control de fond, de temeinicie a hotărârilor atacate.

Or, în măsura în care recurenta solicită instanţei de recurs, prin reexaminarea datelor factuale, stabilirea caracterului just al revocării reclamantului din funcţia de administrator, aceasta solicită un control de fond, o restabilire a stării de fapt şi o reapreciere a probelor, incompatibilă cu controlul de legalitate exercitat de instanţa supremă în această cale extraordinară de atac.

Prin urmare, nu corespunde motivului de casare determinat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. suma criticilor care converg spre acest obiectiv, de aceea, acestea vor fi înlăturate fără a fi examinate în fond.

Statuând astfel, instanţa de recurs subliniază că, în cele ce urmează, va păşi la analiza motivelor de casare ale reclamantului, în măsura în care acestea au dedus instanţei de control aplicarea greşită a legii în stabilirea şi caracterizarea pretenţiilor formulate ori neconsecvenţa considerentelor.

Reţine astfel Înalta Curte că recurentul-reclamant a susţinut prin memoriul de recurs că hotărârea atacată este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material, dar şi că, în parte, considerentele instanţei de prim control judiciar sunt contradictorii.

Primul dintre motivele recursului supune examinării aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1531 C. civ. şi art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în ceea ce priveşte neacordarea integrală a remuneraţiei variabile cuvenite reclamantului. Acesta a susţinut că instanţele de fond au calculat câtimea acestei remuneraţii corespunzător perioadei ianuarie- august 2015, omiţând să ia în calcul o durată de încă 10 zile pentru care aceasta îi era datorată, revocarea reclamantului din funcţia deţinută producându-se la 10.09.2015. În acest context, recurentul a subliniat că se impunea acordarea suplimentară a unui procent de 30% din remuneraţia corespunzătoare lunii septembrie a anului 2015, instanţa de apel încălcând principiul proporţionalităţii; recurentul a relevat modul în care, matematic, prejudiciul pretins trebuia calculat, a arătat că a avut o contribuţie netăgăduită la realizarea profitului extra-bugetat şi că astfel au fost încălcate prevederile contractuale şi efectul lor obligatoriu între părţi.

Acest motiv de casare nu este fondat, urmând a fi înlăturat. Deşi recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1531 C. civ. si art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în realitate, critica sa nu opune interpretarea şi aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale, ci deduce instanţei de recurs problema unui calcul greşit, care ignoră principiul proporţionalităţii, în privinţa determinării prejudiciului.

Ca premisă, aplicarea greşită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanţa care a judecat procesul, a semnificaţiei ori sensului legii, deturnarea normei de la intenţia legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinţei părţilor, de natură a conduce la soluţionarea greşită a chestiunii litigioase.

Or, în măsura în care prin criticile formulate partea nu demonstrează sensul în care instanţa a încălcat legea, ci tinde la o reapreciere a întinderii despăgubirii, bazată pe elemente de circumstanţă - determinate de aprecierea greşită a faptelor, a calculelor ori a probelor care demonstrau, după cum susţine partea, că s-a omis la calcularea prejudiciului o perioadă de 10 zile în care reclamantul încă a deţinut funcţia executivă din care a fost revocat - recurentul solicită instanţei de recurs un control de temeinicie, iar nu de nelegalitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În esenţă, instanţa de apel a subliniat că determinarea acestui prejudiciu s-a realizat prin luarea în considerare a fiecărei luni integrale în care reclamantul a exercitat funcţia de administrator, subliniind că materialul probator nu permite un alt mod de evaluare, cu atât mai mult cu cât acest tip de remuneraţie era calculabil, după reperele contractului, pe durata unui an întreg de mandat; recurentul nu combate aceste constatări decât opunând o interpretare proprie a probelor şi opunând criterii de calcul care, în considerarea dispoziţiilor legale evocate, nu pot fi validate prin controlul exercitat în recurs.

Într-un al doilea motiv de recurs, recurentul A. a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, respingând cererea sa de plată a contravalorii contribuţiilor pe care pârâta trebuia să le achite pentru fondul de pensii în numele reclamantului. Această obligaţie revenea pârâtei în temeiul legii şi al contractului, aşa încât, dacă revocarea fără temei a mandatului nu ar fi intervenit, intimata ar fi achitat pentru reclamant suma de 198.828 RON cu titlu de contribuţie la fondurile speciale. Or, reclamantul este vătămat prin neefectuarea acestor plăţi, deşi dreptul său la pensie este unul fundamental. A afirmat reclamantul că, prin neplata acestei sume la fondul de pensii, i s-a cauzat un prejudiciu pentru care are un drept concret la reparaţie în virtutea principiului care îi garantează plata integrală a pagubei suferite. A amintit în acest sens o serie de decizii pronunţate în controlul de constituţionalitate al legilor de Curtea Constituţională a României, subliniind că dreptul la pensie este un drept câştigat, că diminuarea lui nu poate fi acceptată nici chiar cu titlu temporar. Recurentul a susţinut că nu trebuie să dovedească, fiind evidente, producerea unei diminuări a punctului de pensie şi, implicit, creşterea vârstei sale de pensionare, precum şi efectul negativ pe care fapta intimatei l-a generat asupra situaţiei sale patrimoniale.

Plecând de la dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi cele ale art. 1351 alin. (1) C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că reparaţia prejudiciului material presupune acordarea, în beneficiul administratorului societăţii revocat fără un just temei, a sumelor care caracterizează paguba, adică acoperirea tuturor daunelor care s-au produs nemijlocit în patrimoniul acestuia şi pentru care pot fi folosite repere de cuantificare, chestiuni care se clarifică în plan probatoriu.

Deşi este de netăgăduit că ulterior revocării, prin neplata indemnizaţiilor cuvenite şi prin neefectuarea viramentelor obligatorii către fondul de pensii, cu titlu de contribuţie legal datorată pentru calculul şi stabilirea pensiei, fapta pârâtei a cauzat reclamantului o vătămare, aceasta poate fi însă caracterizată ca o afectare a dreptului reclamantului la pensie, al cărui calcul şi determinare sunt influenţate de sistarea virării contribuţiilor sociale.

Cu toate acestea, prejudiciul nu poate fi cuantificat ca fiind echivalent sumei de 198.828 RON, sumă care totalizează contribuţiile pe care B. S.A. le-ar fi achitat la fondul de pensii, în numele reclamantului, dacă mandatul de administrator ar fi fost executat până la finalul perioadei contractuale.

În primul rând, astfel cum corect a subliniat instanţa de apel, neplata acestor contribuţii, nu a cauzat în patrimoniul reclamantului un prejudiciu egal, deoarece aceste sume nu ar fi intrat în patrimoniul său dacă exerciţiul funcţiei de administrator ar fi continuat în termenii contractului; neavând dreptul de a încasa suma de bani în discuţie, reclamantul nu poate afirma pierderea lui ca parte a prejudiciul material efectiv suferit, în condiţiile art. 1531 alin. (1) C. civ.

Reclamantului i s-a produs prin sistarea plăţii contribuţiilor legale o vătămare, însă evaluarea pecuniară a daunei în condiţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 presupune determinarea modului în care ea s-a repercutat asupra pensiei la care reclamantul ar fi fost îndreptăţit la data la care, potrivit legii, îndeplinea condiţia încasării dreptului la pensie. Neplata contribuţiilor legale începând cu data revocării reclamantului din funcţia de administrator influenţează punctul de pensie ori vârsta de pensionare a reclamantului, ceea ce nu este sinonim unei daune provocate în patrimoniul reclamantului egală cu totalul sumelor rămase neachitate la fondul de pensii.

De aceea, în mod corect instanţa de apel a respins această pretenţie cu considerentul că ea nu este parte a prejudiciului efectiv suferit, în măsura în care suma de 198.828 RON a fost solicitată cu acest titlu, iar instanţa avea obligaţia să respecte limitele învestirii şi cauza juridică a cererii astfel cum ele au fost configurate de către reclamant.

De aceea, Înalta Curte subliniază că şi acest motiv de casare este nefondat şi va fi înlăturat.

Un ultim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant a vizat neacordarea dobânzilor legale solicitate prin cererea de chemare în judecată ca parte a prejudiciului efectiv suferit, determinată de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) C. civ., art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi a prevederilor O.G. nr. 13/2011.

A arătat recurentul A. că prin cererea de chemare în judecată a solicitat plata dobânzilor de la data scadenţei sumelor de bani solicitate şi până la plata lor efectivă, iar această pretenţie a fost astfel configurată încă de la data promovării cererii de chemare în judecată. A subliniat partea că primul moment la care a înregistrat paguba a fost în prima lună în care nu i s-a mai plătit indemnizaţia lunară pentru funcţia de administrator, iar dobânda aferentă a fost calculată începând cu această dată, iar apoi acest mod de calcul a fost perpetuat pentru fiecare dintre lunile rămase până la finalul mandatului, astfel cum acest moment putea fi determinat potrivit contractului încheiat cu B. S.A. În aceste condiţii, stabilirea, în apel, ca reper pentru calculul dobânzii a datei rămânerii definitive a hotărârii de condamnare civilă a pârâtei la plata despăgubirii echivalează cu o încurajare a oricărui mandant la revocarea fără motive a mandatului, deoarece perspectiva plăţii daunelor moratorii ar fi foarte îndepărtată, stabilită aleator, în funcţie de durata imprevizibilă a unui litigiu.

S-a mai subliniat că aceste considerente ale instanţei de prim control judiciar contravin atât principiului privind reparaţia totală şi deplină a prejudiciului, cât şi dispoziţiilor art. 1535 C. civ. care imprimă regula acordării dobânzilor de la scadenţa oricărei obligaţii stabilite în bani, dar sunt, în egală măsură, şi contradictorii, deoarece curtea de apel, deşi a stabilit că despăgubirea îi este datorată reclamantului de la data revocării sale din funcţie, nu a aplicat aceeaşi regulă şi în materia dobânzilor, cu atât mai mult cu cât a constatat că toate criticile din apel ale pârâtei referitoare la acest capăt de cerere nu au caracter fondat.

Nici acest motiv de casare nu este fondat şi va fi înlăturat.

Se impune prioritar observaţia că partea a cerut acordarea dobânzii de 92.620,61 RON ca parte a despăgubirii, inclusă fiind în suma totală a daunelor-interese, dar şi plata dobânzii legale la suma global solicitată cu acest titlu, potrivit art. 1535 C. civ.

Din acest punct de vedere este greşită reţinerea instanţei de apel referitoare la împrejurarea că suma a fost solicitată cu titlu de dobândă la prejudiciul global cuantificat, iar nu ca o componentă a daunelor-interese, însă această eroare asupra modului de configurare a obiectului acţiunii nu poate influenţa, în mod decisiv, soluţia adoptată cu privire la acest petit.

Se cuvine subliniat cu acest prilej că şi în recurs A. reiterează că în privinţa sumei de 92.620,61 RON instanţa a stabilit un mod greşit de calcul al daunelor moratorii, respingând includerea sumei în prejudiciul total prin nerecunoaşterea dreptului său de a primi această dobândă - calculată prin partajarea egală daunelor-interese determinate de suma remuneraţilor neîncasate până la finalizarea mandatului, potrivit scadenţei fiecăreia dintre ele raportată la termenii contractului de mandat -, invocând dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Dând prioritate principiului disponibilităţii procesului civil, prin raportare la modul de configurare a acestui pretins prejudiciu, instanţa de recurs subliniază că incidenţa dispoziţiilor legale evocate nu poate conduce la recunoaşterea pretenţiei, astfel cum a fost afirmată.

Deşi este adevărat că în cazul obligaţiilor băneşti dobânda legală penalizatoare curge de la data scadenţei datoriilor în plată, în cauza judecată nu se poate considera că prejudiciul caracterizat de suma indemnizaţiilor cuvenite reclamantului poate fi scadenţată în modul prefigurat de acesta. Odată încetat prin revocare contractul de mandat, nicio parte nu se mai poate prevala de efectele lui, aşa încât reclamantul, chiar având drept la despăgubiri pentru revocarea sa fără just temei, nu poate pretinde că aceste despăgubiri continuă să aibă, în secvenţe egale remuneraţiei lunare pe care ar fi primit-o dacă ar fi fost menţinut în funcţie, scadenţe lunare.

O atare viziune ar corespunde ideii că raportul de mandat îşi continuă efectele şi după revocarea recurentului din funcţia de administrator, iar pârâta continuă să datoreze reclamantului indemnizaţia în fiecare lună, fără însă a o executa la scadenţa lunară contractuală, ceea ce nu corespunde realităţii de fapt stabilite. Întrucât raportul juridic de mandat a încetat la 10.09.2015, iar acesta este un fapt necontestat juridic, în mod corect instanţa de apel a apreciat ca nefondată pretenţia astfel caracterizată, excluzând-o din calculul legal al despăgubirii.

În cauză, astfel cum şi recurentul a subliniat încă din faţa instanţei de apel, prejudiciul are un caracter unic, indemnitar şi corespunde unei daune provocate de o cauză unică: revocarea injustă a mandatului. Este, astfel, de neconceput ca fostul administrator să cumuleze valoarea prejudiciului determinat global cu o dobândă calculată în modul descris în recurs; de aceea, constatând că prin hotărârea pronunţată nu au fost încălcate dispoziţiile legii, aceste critici vor fi înlăturate ca nefondate.

Înalta Curte mai subliniază că deşi recurentul afirmă o contrarietate a considerentelor instanţei de apel care, pe de o parte a statuat că prejudiciul este produs la data revocării injuste din funcţia deţinută, iar pe de altă parte a lipsit de relevanţă cele stabilite, această critică devine lipsită de substanţă în contextul considerentelor prezentate mai sus, în condiţiile în care acesta nu poate pretinde, ca parte a prejudiciului suferit, cu titlu de dobândă, suma de 92.620,61 RON.

Instanţa de apel a recunoscut dreptul reclamantului la dobânda legală pentru prejudiciul forfetar stabilit de la data scadenţei obligaţiei de plată, considerată ca dată a rămânerii definitive a hotărârii în cauză. Această parte a hotărârii nu este însă criticată specific, motivele de recurs referindu-se exclusiv la excluderea din prejudiciu a sumei de 92.620,61 RON, chestiune deja examinată.

De aceea, în baza celor statuate prin considerentele prezentate, găsind neîntemeiate motivele de casare formulate de recurentul reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat acest recurs.

Examinând, în continuare, motivele de casare formulate de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că o vastă parte a acestora repune în discuţie caracterul just al revocării reclamantului din funcţia deţinută, ca efect al încălcării dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, iar cu privire la acestea s-a formulat deja răspuns în prima parte a considerentelor acestei decizii.

Mai departe, se reţine că un al doilea set de critici a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 alin. (1) C. civ. în apel, în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului pentru care această parte a fost obligată la despăgubiri. A arătat recurenta că, în interpretarea acestor norme, răspunderea civilă intervine numai când acesta a fost provocat în mod injust; prejudiciul este nu doar condiţia principală a despăgubirii, ci şi măsura ei, cu condiţia dovedirii acestuia de către cealaltă parte.

S-a subliniat că, în acest context, instanţa de apel a invocat principiul certitudinii juridice, însă acest principiu operează numai în cazul revocării nejustificate. Recurenta a susţinut că prejudiciul afirmat de reclamant a avut doar caracter prezumptiv, echivalându-l unei clauze penale subînţelese, fără a fi demonstrat concret. Prin urmare, instanţa de apel a stabilit greşit condiţiile răspunderii civile, acordând, pentru un prejudiciu nedovedit, despăgubiri. A mai susţinut recurenta că reclamantul cumulează în acest moment despăgubiri şi pentru prejudiciul pretins ca urmare a revocării sale din funcţia de director al societăţii F. S.A., subliniind că pretinsa fapta delictuală este unică, însă partea beneficiază de un cumul repetat al aceloraşi despăgubiri pentru un prejudiciu unic.

Au fost evocate şi dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 31/1990, fiind subliniat că adunarea generală a acţionarilor are obligaţia de a fixa remuneraţia administratorilor în funcţie şi că instanţa de apel s-a raportat greşit la aceasta în cuantificarea prejudiciului, dar şi că un calcul corect al despăgubirii impunea acordarea ei într-un cuantum mai mic, iar indemnizaţia acordată cu prilejul sărbătorilor de Paşti şi Crăciun era suplimentară şi variabilă şi, oricum, nu era datorată pentru a doua parte a anului 2015, în care a intervenit revocarea.

Înalta Curte reţine că, în mod specific, recurenta B. S.A. critică decizia pronunţată în apel din trei perspective de nelegalitate: prima, referitoare la principiul de drept potrivit căruia răspunderea pentru prejudicii nu poate interveni decât în cazul săvârşirii unei fapte considerate ca injuste; a doua are în vedere că pentru angajarea răspunderii patrimoniale este necesară existenţa unui prejudiciu, în legătură cu care obligaţia dovedirii existenţei şi întinderii lui revine celui care formulează o pretenţie, iar această cerinţă a fost ignorată prin acordarea prevalenţei unui principiu inexistent; ultima supune instanţei de control judiciar caracterul nelegal al despăgubirii, determinat de recunoaşterea unei duble despăgubiri.

În legătură cu primul aspect sesizat, instanţa de recurs aminteşte că în faţa instanţelor devolutive a fost examinată şi tranşată juridic chestiunea caracterului injust al revocării reclamantului din funcţia deţinută în consiliul de administraţie al pârâtei, dar şi că în considerentele anterioare s-a subliniat că reevaluarea acestor statuări excedează controlul de legalitate realizat în recurs. Prin urmare, premisa caracterului injust al revocării a fost definitiv stabilită, aşa încât această condiţie a răspunderii este deplin verificată în cauză. Revocarea reclamantului din funcţia de membru şi preşedinte al consiliului de administraţie s-a făcut fără just temei şi aceasta justifică angajarea răspunderii societăţii pentru prejudiciile suferite de cel revocat, chiar în virtutea dispoziţiilor legale la care recurenta face referire.

Mai departe, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă principiului certitudinii juridice în privinţa existenţei şi determinării întinderii prejudiciului, exonerând reclamantul de obligaţia de a proba aceste elemente ale răspunderii pentru daune; în acest fel, în apel, s-a operat numai cu prezumţii, iar prejudiciul a fost echivalat unei clauze penale subînţelese.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a subliniat că, în condiţiile în care mandatul a fost revocat fără justificare, iar pe durata exercitării funcţiei reclamantul şi-a îndeplinit în mod profesional îndatoririle, este cel mai probabil ca aceasta să fi avut aşteptarea legitimă ca funcţia sa să fie stabilă, iar mandatul să fie finalizat cu succes pe durata valabilităţii lui şi, în tot acest timp, partea să primească toate drepturile băneşti cuvenite în puterea contractului. Tot în realizarea acestei analize, instanţa de apel a subliniat că, deşi pârâta a contestat întinderea prejudiciului, nu a administrat nicio probă prin care să demonstreze că prejudiciul astfel evaluat este inferior.

Este corect ca instanţa, interpretând probele în mod liber şi potrivit propriei convingeri, să opereze cu prezumţii, consecinţe rezonabile asupra faptelor necunoscute pe baza celor demonstrate; acest procedeu a fost folosit în apel atunci când s-a stabilit că este just a se considera că reclamantul a fost, fără justificare, lipsit de veniturile proprii funcţiei prin încetarea neaşteptată a mandatului.

Din examenul considerentelor deciziei recurate, rezultă că este o simplă afirmaţie că prejudiciul a fost calculat pe baza unei clauze penale subînţelese, iar aserţiunea referitoare la neadministrarea probelor nu poate fi imputată instanţei de fond în condiţiile în care, prin gradul său de generalitate, nu identifică nicio încălcare a normelor de procedură în apel.

În fine, ultimul segment al criticilor, referitor la repararea multiplă a aceluiaşi prejudiciu nu are, la rândul ei, fundament. Instanţa de apel, examinând aceste chestiuni corespunzător sesizate, a răspuns pârâtei, justificând că nu există identitate între procesele succesiv promovate. În acest sens, Înalta Curte sesizează că recurenta B. S.A. nu a formulat o critică de nelegalitate proprie celor dezlegate în apel, ci a reiterat motivul de apel, ceea ce nu corespunde raţiunii recursului şi sensului art. 488 C. proc. civ.

Subliniind şi că toate celelalte chestiuni sesizate corespund unor critici de netemeinicie care nu vor fi examinate, instanţa supremă reţine că motivele de casare ale recurentei B. S.A. sunt nefondate, urmând să fie înlăturate.

În concluzie, reţinând caracterul nefondat al recursurilor, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respinge recursurile declarate în cauză, soluţie care înglobează şi cererile accesorii, vizând plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1250A/08.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.