Advance-payment restitution claim fails; appeal annulled for lack of specific cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. reprezentată prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E., a solicitat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat între părţi la data de 03.09.2015, ca urmare a imposibilităţii perfectării contractului de vânzare cumpărare; repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea sumei de 1.851.395,15 RON, la care urmează să se calculeze dobânda de referinţă stabilită de B.N.R., de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la momentul plăţii efective, conform art. 1018 alin. (1) C. proc. civ., precum şi obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte primul capăt al acţiunii, respectiv rezoluţiunea antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat între părţi la data de 03.09.2015, pârâta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, ca fiind lipsit de obiect.

În ceea ce priveşte al doilea capăt al acţiunii, respectiv "repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea sumei de 1.851.395,15 RON, la care urmează să se calculeze dobânda de referinţă stabilită de BNR, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la momentul plăţii efective, conform ort. 1018 alin. (1) C. proc. civ..", pârâta a solicitat să se constate că a intervenit suspendarea de drept a cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea 85/2014.

În subsidiar, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind obligarea sa la plata sumei de 1.851.385,15 RON, solicitând admiterea acesteia şi respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă.

Prin sentinţa nr. 444 din 19 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea de suspendare.

Prin decizia nr. 129 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L. prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E., împotriva sentinţei nr. 444 din 19 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 129 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

După o scurtă prezentare a istoricului cauzei, în argumentarea cererii de recurs, susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează rezoluţiunea şi riscul contractului, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumei achitate, faţă de situaţia concretă la care s-a făcut referire (art. 1274, art. 1550, art. 1552, art. 1553, art. 1555-1557 C. civ.).

Reiterând susţinerile din cuprinsul cererii de apel, arată că rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a solicitat ca urmare a existenţei în mod cumulativ a mai multor motive imputabile pârâtei.

Consideră că intimata-pârâtă nu putea înstrăina bunurile imobile şi mobile, conform antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 03.09.2015, în condiţiile în care la data de 07.09.2015 a fost deschisă procedura generală a insolventei împotriva acesteia.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă nu mai avea cum să efectueze plăţile, conform graficului stabilit, iar din acest punct de vedere cupla pârâtei în nefinalizarea contractului este evidentă.

Având în vedere aceste argumente, apreciază că respectiva cerere de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare nu s-a solicitat doar ca urmare a unui eveniment asimilat cazului fortuit, ci ca urmare a existenţei în mod cumulativ a mai multor motive imputabile intimatei-pârâte, sens în care se impunea admiterea acţiunii.

În acelaşi timp învederează faptul că acţiunea este întemeiată şi pe prevederile art. 1274 C. civ. conform cărora cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare.

Solicită admiterea recursului, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul din 16 martie 2022, în şedinţă publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 din C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ.:

"Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea acestora într-unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1274, art. 1550, art. 1552, art. 1553, art. 1555-1557 C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie şi de a restabili situaţia de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuţie recurenta, este o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

De altfel, aceleaşi motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curţii de Apel Ploieşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului, trecând peste evidenţa procedurală că instanţa de recurs nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanţe a fondului.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 129 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 129 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2022.