Paulian action time-barred: sale registration start date for one-year filing period; appeal unfounded costs awarded

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş la 16 ianuarie 2020 sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., declararea inopozabilităţii faţă de reclamantă a Contractului de Vânzare Cumpărare încheiat între pârâtele de rd. 1 şi 2, contract autentificat sub nr. x din data de 22.08.2016 de BNP D., privind imobilele înscrise în CF nr. x Călăraşi, jud. Cluj (CF vechi x Călăraşi), nr. cad. x 1, 1 1 - Cl şi 11 -C2, respectiv în CF x Călăraşi (CF vechi x N), nr. cad. x, în limita sumei de 500.000 RON, sumă datorată ei de pârâta B. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de Vânzare sus-menţionat până la realizarea integrată a creanţei indicate la pct. 1, deţinute de reclamantă faţă de pârâta de rd. 1, respectiv obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea înregistrată la 3 martie 2020, pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat respingerea acţiunii revocatorie, ca tardiv formulată şi ca netemeinică şi nelegală.

Pe cale de excepţie, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantei, privind formularea acţiunii revocatorie, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 1564 din C. civ.

Faţă de aceste dispoziţii legale, a apreciat că termenul de un an a început să curgă la momentul când reclamanta creditoare a cunoscut de act şi de cauza care determină desfiinţarea lui.

Acest moment este data la care în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 august 2016 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea societăţi C. în cartea funciară nr. x Călăraş cu nr. cad. x, prin încheierea de cf. nr. x din data de 23.08.2016, dată la care s-a realizat publicitatea tranzacţiei prin înscrierea în registrele de cadastru şi publicitate imobiliară.

Reclamanta a formulat acţiunea revocatorie la data de 16.01.2020, mult după termenul de prescripţie care s-a împlinit la 23.08.2017, astfel că acţiunea a fost tardiv introdusă la Tribunalul Specializat Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 57 din 22 octombrie 2020, Tribunalul Specializat Mureş a respins ca neîntemeiată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâta S.C. C. S.R.L.; a respins ca neîntemeiată acţiunea revocatorie formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., în insolvenţă, prin lichidator judiciar E. şi S.C. C. S.R.L. şi a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 3.000 RON către pârâta S.C. C. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului de a promova acţiunea revocatorie, prima instanţă a apreciat că reclamanta putea cunoaşte prejudiciul ce l-ar fi putut produce încheierea contractului atacat, doar după deschidere procedurii insolvenţei faţă de societatea vânzătoare a imobilului, raportat la care nu este împlinit termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 1564 din C. civ., motiv pentru care instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

În privinţa fondului cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită în cauză condiţia ca actul atacat să fi cauzat o însărăcire debitoarei care să fi provocat sau accentuat starea de insolvabilitate a acesteia.

Aşa fiind, constatând că nu este îndeplinită în cauză condiţia acţiunii revocatorii privind prejudiciul creditorului care să constea în faptul că debitorul şi-ar provocat sau şi-ar mărit, prin încheierea actului atacat, o stare de insolvabilitate, Tribunalul Specializat Mureş a apreciat că nu este necesară analiza ultimelor două condiţii ale acţiunii revocatorii, iar în temeiul celor reţinute, a respins ca fiind neîntemeiată acţiunea revocatorie formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A.. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost aceasta formulată, respectiv declararea inopozabilităţii faţă de apelanta reclamantă a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22.08.2016 de BNP D., încheiat între pârâtele intimate de rândul 1 şi 2, privind imobilele înscrise în CF nr. x Călăraşi, jud. Cluj (CF vechi x Călăraşi), nr. cad. x, 11 - C1 şi 11 -C2, respectiv în CF x Călăraşi (CF vechi x N), nr. cad. x, în limita sumei de 500.000 RON, sumă datorată apelantei reclamante de către pârâta-intimată B. S.R.L., şi pe cale de consecinţă indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare menţionat, până la realizarea integrală a creanţei indicate, deţinute de apelanta reclamantă faţă de pârâta intimată de rândul 1.

Odată cu întâmpinarea, C. S.R.L. a formulat şi apel incident, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii pronunţate de prima instanţă în şedinţa publică din 16 iunie 2020, prin care s-a respins proba cu expertiza tehnică contabilă şi admiterea acestei probe, precum şi schimbarea în parte a sentinţei nr. 57/22.10.2020 în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi respingerii acţiunii revocatorie, formulată de A., ca tardiv formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul incident promovat de apelantul C. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 57/22.10.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de către pârâta-apelantă S.C. C. S.R.L. şi, în consecinţă: s-a respins ca fiind prescrisă acţiunea revocatorie formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar E. şi S.C. C. S.R.L..

S-a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa atacată, cu referire la obligaţia vizând cheltuielile de judecată în faţa primei instanţe.

A fost respins ca neîntemeiat apelul principal promovat de apelantul A., împotriva sentinţei nr. 57/22.10.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/2020.

A fost obligată intimata-apelantă A. la plata către apelanta-intimată C. S.R.L. a sumei de 5803 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă de timbru în faza procesuală a apelului.

În termen legal, împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate, motivat de faptul că aceasta a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1564 şi art. 1562 C. civ., pe care le redă.

Din conţinutul art. 1564 C. civ., precizează recurenta, rezultă că legiuitorul nu a legat debutul termenului de prescripţiei de momentul încheierii actului prejudiciabil - aşa cum a apreciat instanţa de apel - ci de momentul la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul faţă de acesta rezultat din act (prejudiciu paulian, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ., adică crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului).

Aşadar, în reanaliza excepţiei prescripţiei, instanţa de apel trebuia să se preocupe de stabilirea în concret a momentului posibilităţii obiective a cunoaşterii prejudiciului (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) şi nicidecum să stabilească că, de principiu, acest moment este cel al încheierii actului (sau al cunoaşterii încheierii actului de către creditorul care înţelege să formuleze acţiunea revocatorie).

Consideră că această interpretare şi aplicare a art. 1564 C. civ. constituie o adăugare la lege. Dacă ar fi fost preocupat să lege momentul de început al prescripţiei de momentul încheierii actului, legiuitorul ar fi prevăzut-o expres. Or, legiuitorul a stabilit ca punct de reper posibilitatea obiectivă a conştientizării de către creditor a prejudiciului, nu al încheierii actului.

De asemenea, în opinia recurentei, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare şi înscrierea acestuia în evidenţele de carte funciară nu poate conduce automat la concluzia că acel act este încheiat în frauda creditorilor chirografari, iar faţă de aceştia începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii pauliene.

Modul de interpretare de către instanţa de apel a art. 1564 C. civ. a antrenat şi greşita aplicare a art. 24, raportat la art. 20 C. civ., precum şi a Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, arată că prevederile legale aplicabile în materia publicităţii imobiliare fac distincţie între accesul la cartea funciară a unui imobil (după care se poate obţine un extras, fără a fi necesară justificarea unui interes) şi accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea funciară (în concret, la contractul de vânzare-cumpărare în discuţie).

Această distincţie neobservată de instanţa de apel este marcată de art. 983 alin. (1) C. civ.:

"orice persoană, fără a fi ţinută să justifice un interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciara poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (subl. ns.)".

Rezultă, aşadar, că art. 24 C. civ. constituie norma generală privitoare la publicitate (a se vedea şi art. 18 alin. (2) C. civ.), iar în materia publicităţii imobiliare se aplică prevederea specială de la art. 983 alin. (1) C. civ., care stabileşte condiţia suplimentară a justificării interesului pentru a obţine accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierii în cartea funciară. În concret, subliniază că recurenta putea obţine cel mult un extras de carte funciară din care să rezulte încheierea tranzacţiei în discuţie, însă nu putea avea acces la conţinutul actului de transfer, pentru a putea eventual stabili un eventual caracter prejudiciabil al acestuia în sens paulian.

Precizează că nu a pretins că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de intimata de rând 1, B. S.R.L., moment avut în vedere de instanţa de apel.

Simpla deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitorul său nu îl îndreptăţeşte pe creditor să formuleze acţiunea revocatorie.

Recurenta a cunoscut prejudiciul în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ. la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecţia fiscală realizată de ANAF.

Or, până la acel moment, nici recurenta, nici orice alt creditor al pârâtei-intimate de rd. 1 B. nu putea avea reprezentarea prejudicierii (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) rezultate din actul atacat. Prejudiciul paulian real s-a conturat odată cu publicarea informaţiilor din Raportul de activitate, iar până la acel moment creditorii nu deţineau elemente din care să rezulte că tranzacţiile debitorului ar fi fost realizate în alte scopuri decât realizarea de profit.

În al doilea rând, consideră că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că în privinţa analizării prescripţiei noţiunea de "insolvabilitate", prevăzută de art. 1562 alin. (1) C. civ., ar fi distinctă sau nu ar avea legătură cu noţiunea de "insolvenţă", definită de art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014.

În opinia recurentei, cei doi termeni sunt echivalenţi, iar prin deschiderea procedurii insolvenţei se stabileşte judiciar că un debitor nu deţine lichidităţile suficiente pentru plata datoriilor sale. Acelaşi sens îl are şi "insolvabilitatea" pauliană, din art. 1562 alin. (1) C. civ. rezultând că, prin încheierea frauduloasă a unor acte juridice, debitorul se pune pe el însuşi în situaţia de a nu putea onora datoriile acumulate faţă de creditorii săi.

În vederea legalei aplicări a art. 1562 şi art. 1564 alin. (1) C. civ., consideră că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi momentul la care recurenta-reclamantă a obţinut o recunoaştere judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rd. 1, respectiv sentinţa Tribunalului Specializat Mureş nr. 39/06.09.2019.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul din 16 martie 2022, Înalta Curte, constatând că recursul a fost declarat cu respectarea termenului prescris de lege, a respins excepţia tardivităţii invocată de intimata-pârâtă C. S.R.L..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Reclamanta A. a formulat o acţiune întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1562 C. civ., prin care a solicitat declararea inopozabilităţii faţă de reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., privind imobilele înscrise în CF nr. x Călăraşi, respectiv în CF x Călăraşi (CF vechi x N), în limita sumei de 500.000 RON, sumă datorată ei de pârâta B. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare menţionat.

Recursul de faţă vizează soluţia instanţei de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art. 1562 raportat la art. 1564 C. civ., fără a adăuga la lege, cum în mod eronat pretinde recurenta, iar criticile vizând aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.

Conform art. 1.562 C. civ., dacă se dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarat inopozabil faţă de el un act încheiat de debitor în frauda drepturilor sale, cum este actul prin care creditorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, iar potrivit art. 1564 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiunea revocatorie se prescrie în termen de un an, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă, în contradicţie cu motivarea instanţei de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de un an instituit de prevederile art. 1564 C. civ.

Astfel, invocând prevederile art. 1562 alin. (1) C. civ., recurenta apreciază că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut prejudiciul, respectiv de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecţia fiscală realizată de ANAF.

Se constată că recurenta încearcă să creeze în mod artificial o distincţie între cunoaşterea actului prejudiciabil şi cunoaşterea prejudiciului produs, pentru a putea beneficia de un alt moment de la care să curgă termenul de prescripţie, or, trebuie subliniat că un creditor care doreşte să promoveze o acţiune revocatorie (pauliană) cu privire la un anumit act încheiat de debitor, trebuie să verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi producă un prejudiciu, încă din momentul în care are cunoştinţă despre încheierea lui.

Prin urmare, din momentul luării la cunoştinţă despre un act de dispoziţie cu privire la bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terţ, creditorul trebuie şi poate să verifice dacă respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, în cazul înstrăinării unor imobile prin acte autentice (situaţia din speţă), termenul de prescripţie începe să curgă de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate - acesta fiind momentul la care creditorul "ar fi trebuit să cunoască" înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor şi pe care urmăreşte să-l acopere prin promovarea acţiunii pauliene.

Deşi recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 983 alin. (1) C. civ., faţă de conţinutul textului legal pe care îl redă, este evidentă eroarea materială strecurată în cuprinsul cererii de recurs, aceasta având în vedere, în realitate, art. 883 C. civ. vizând cercetarea Cărţii Funciare, în analiza criticilor formulate instanţa de recurs urmând a se raporta la acest din urmă text de lege.

Potrivit art. 883 alin. (1) C. civ.:

"Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date".

Astfel, pentru consultarea cărţilor funciare şi a înscrisurilor întregitoare, solicitantul nu trebuie să-şi justifice interesul său în faţa biroului de cadastru şi publicitate imobiliară.

Raţiunea publicităţii imobiliare nu constă doar în scopul acesteia, care este al evi­den­ţierii imobilelor şi al înscrierii drepturilor tabulare cu privire la acestea.

Publicitatea se întregeşte prin accesul asigurat subiecţilor de drept la datele şi informaţiile cuprinse în mijlocul de evidenţă al cărţii funciare, acest caracter fiind de natură să confere publicităţii imobiliare o trăsătură deschisă, neîngrădită, publică.

Contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut în mod legal că, în conformitate cu prevederile art. 24 coroborat cu art. 20 C. civ. şi prevederile Legii nr. 7/1996, orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate în condiţiile legii să consulte registrele publice privitoare la un drept, astfel că reclamanta avea posibilitatea de a verifica situaţia cărţilor funciare în permanenţă, în acest sens fiind şi prevederile art. 883 alin. (1) C. civ., de care se prevalează aceasta.

Astfel, persoanele care consultă registrele publice, chiar în lipsa unui interes, au dreptul să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea, funcţionarul însărcinat cu atribuţii în materia publicităţii neputând solicita persoanei dovezi ale interesului, ca şi în cazul consultării, deoarece dispoziţiile legii nu disting, iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei că nu a avut în vedere prevederile art. 883 C. civ., reglementarea cuprinsă de acest text legal întărind cele edictate de art. 24 C. civ.

De altfel, susţinerile recurentei vizând o pretinsă condiţie suplimentară a justificării interesului în ceea ce priveşte accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea funciară echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin:

"nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

În condiţiile în care termenul de prescripţie curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective, acesta fiind momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoştinţă de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, reţinând că termenul de prescripţie curge de la data efectuării înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară (23.08.2016), dată de la care drepturile reale dobândite de pârâta-apelantă C. S.R.L. au devenit opozabile erga omnes prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, inclusiv faţă de reclamanta care nu a promovat acţiunea pauliană în termenul de prescripţie de un an, aceasta fiind demarată abia la 16 ianuarie 2020.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi momentul la care recurenta-reclamantă a obţinut o recunoaştere judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rând 1, B. S.R.L., respectiv sentinţa Tribunalului Specializat Mureş nr. 39/06.09.2019.

Aceasta întrucât, nu există nicio legătură între începerea executării silite în temeiul unui titlu executoriu - sentinţa nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureş şi termenul în care trebuia formulată acţiunea pauliană ce face obiectul pricinii de faţă.

Astfel cum a arătat şi instanţa de apel, acţiunea pauliană nu reprezintă un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, iar recurenta creditoare chiar şi înainte de obţinerea titlului executoriu reprezentat de sentinţa nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureş putea solicita luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile debitoarei, care să privească inclusiv imobilele deduse judecăţii în prezentul litigiu.

Actul declarat inopozabil trebuie să fie prejudiciabil încă de la momentul încheierii sale, şi nu ulterior, iar recurenta, astfel cum s-a arătat, putea şi trebuia să cunoască efectele produse de actul atacat încă de la momentul efectuării publicităţii imobiliare a vânzării în discuţie, când, în urma unor demersuri simple de informare la oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, ar fi putut constata condiţiile contractului de vânzarea-cumpărare contestat în instanţă.

Totodată, nu există nicio legătură între cunoaşterea pentru prima dată a caracterului prejudiciabil al actului atacat şi momentul întocmirii în cadrul procedurii de insolvenţă deschise faţă de debitor, a unor rapoarte de activitate de către practicianul în insolvenţă.

Este ştiut că în cadrul acţiunii revocatorii (pauliene) creditorul trebuie să invoce o creanţă certă la data introducerii acţiunii, context în care instanţa de apel a reţinut că la data la care creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă (în speţă, fiind vorba despre facturi emise cu scadenţa la 90 de zile emise pentru livrări efectuate în perioada decembrie 2015 - aprilie 2016), creditoarea trebuia să facă demersuri pentru a se informa cu privire la starea de solvabilitate a debitorului.

În mod greşit recurenta-reclamantă susţine că noţiunea de insolvenţă este echivalentă cu noţiunea de insolvabilitate.

Se impune precizarea că noţiunea de insolvenţă se referă exclusiv la faptul că o persoană nu mai are banii necesari pentru acoperirea datoriilor sale, iar nu la faptul că valoarea bunurilor pe care le deţine ar fi mai mică decât valoarea obligaţiilor sale (cazul insolvabilităţii), iar în anumite situaţii insolvabilitatea poate duce la insolvenţă.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 judecătorul sindic verifică îndeplinirea condiţiei insolvenţei debitorului şi nu insolvabilitatea acestuia; că art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 defineşte insolvenţa ca "acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile" fiind vorba despre o noţiune distinctă de cea de insolvabilitate.

Aşa fiind, în condiţiile în care, termenul de prescripţie de un an instituit de art. 1564 C. civ. calculat de la 23.08.2016 (data efectuării transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară) a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii revocatorii (pauliene) ce formează obiectul prezentului litigiu (16.01.2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine ca fiind nefondate criticile recurentei vizând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru raţiunile înfăţişate, în raport cu reţinerea corectă a instanţei de apel vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei C. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2022.