Exclusion of new expert evidence in civil appeal and separation of contractual and delictual liability bases

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 8 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii Biroul Individual Notarial "A." şi A. au chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata de daune-interese în valoare de 15.279 euro (72.758,59 RON), reprezentând diferenţa dintre valoarea totală de 33.500 euro fără T.V.A. a autoturismului marca x şi suma primită de la asigurătorul C. S.A. de 18.221 euro; contravaloarea unui laptop marca x în valoare de 1.280 euro (6.095,36 RON); contravaloarea bunurilor personale ale reclamantei ce se aflau în autoturism şi care au fost distruse ca urmare a incendiului în sumă totală de 12.755 euro (60.739,31 RON); cheltuieli cu închirierea unui autoturism necesar desfăşurării activităţii notariale în sumă de 9.239,81 euro (4.400 RON), fără T.V.A.; daune morale în valoare de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor pretinse, de la data producerii incendiului şi până la data recuperării efective a prejudiciului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.350, art. 1.516, art. 1.522, art. 1.530, art. 1.531, respectiv art. 1.535 alin. (3) C. civ., precum şi pe prevederile art. 110, art. 113 alin. (1) pct. 3 şi 9 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 245/2020 din 8 decembrie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantul Birou Individual Notarial "A." a echivalentului în RON, la data plăţii, a următoarelor sume: 4.555,32 euro, reprezentând diferenţă contravaloare auto D. cu număr x, 1.000 euro, reprezentând contravaloare Laptop x şi 9.239,91 euro fără T.V.A., reprezentând cheltuieli cu închirierea unui autoturism, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 06.04.2018 până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a echivalentului în RON, la data plăţii, a următoarelor sume: 2.000 euro, reprezentând contravaloare bunuri personale şi 1.000 euro, reprezentând daune morale, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 06.04.2018 până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.364 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 4.364 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi suma de 1.000 RON, cu titlu de onorariu expert.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea în tot a sentinţei atacate şi, în consecinţă, respingerea acţiunii formulate de reclamanţi.

Împotriva aceleiaşi hotărâre a declarat apel reclamanta A..

Prin încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2021, curtea de apel a respins proba testimonială solicitată de apelanta-reclamantă, precum şi proba cu contraexpertiză în apel şi a amânat pronunţarea la data de 5 octombrie 2021, având nevoie de timp pentru deliberare.

Prin decizia civilă nr. 590/2021 din 6 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 245 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu intimatul-reclamant Birou Individual Notarial "A.", ca nefondate.

Împotriva încheierii de şedinţă din 27 septembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 590/2021 din 6 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu i-a dat posibilitatea efectivă să administreze probe în dovedirea apărării sale, prin urmare, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă arată că respingerea unei probe utile cauzei în condiţii vătămătoare pentru partea care a solicitat proba constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provocând o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel având obligaţia de a statua atât în fapt, cât şi în drept.

Totodată, raportat la prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că apelantul are dreptul de a propune probe, în dovedirea susţinerilor prin care combate situaţia reţinută de prima instanţă prin sentinţă, în speţă B. S.R.L. solicitând încuviinţarea unei noi probe cu expertiza tehnică auto, indicând obiectivele acesteia.

În opinia recurentei-pârâte, cererea de încuviinţare a expertizei a fost respinsă nelegal de instanţa de apel, ceea ce a determinat anularea efectului devolutiv al acestei căi de atac, proba fiind utilă cauzei.

Potrivit recurentei-pârâte, expertiza solicitată era admisibilă, în raport de prevederile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă, coroborat cu art. 470 alin. (4) C. proc. civ., dezlegat prin decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, expertiza era cu atât mai mult necesară, cu cât a arătat că prima instanţă a stabilit în mod greşit situaţia de fapt cu privire la cauza incendiului şi la culpa sa, soluţionând dosarul printr-o greşită interpretare a probatoriului, considerând concludentă şi utilă o expertiză tehnică auto lovită de nulitate, deoarece expertul judiciar a dat dovada de rea credinţă în efectuarea expertizei, nu a efectuat expertiza în mod profesionist, a distrus anumite probe, a expertizat epava fără a arăta că aceasta era incompletă, analiza autoturismului a fost efectuată fără o bază materială corespunzătoare, nu a colaborat cu expertul parte desemnat şi nu a luat în considerare declaraţiile şi explicaţiile acestuia.

Mai mult, recurenta-pârâtă susţine că raportul de expertiză întocmit în cauză conţine concluzii care sunt contrare realităţii, reluând argumentele expuse în susţinerea acestei critici în faţa instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă mai arată că instanţa de apel a respins proba cu expertiză, apreciind în mod greşit prin încheierea de şedinţă din data de 27 septembrie 2021 că, în situaţia în care instanţa s-ar pronunţa asupra admisibilităţii şi pertinenţei unei astfel de expertize, ar însemna că s-ar antepronunţa asupra unui motiv de apel, urmând a fi repusă în discuţie această probă în ipoteza în care va anula sentinţa şi va reţine cauza, pentru rejudecarea fondului.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a făcut o confuzie, întrucât în apel nu a solicitat o contraexpertiză, ci o nouă expertiză.

Un alt motiv de casare vizează faptul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că, în raport de persoana fizică A., instanţa s-a pronunţat în mod greşit pe un alt temei decât a fost învestită, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care această reclamantă şi-a întemeiat cererea pe temeiul răspunderii contractuale - art. 1.350 C. civ.

Arată recurenta-pârâtă, că practica şi doctrina sunt clare în sensul că nu este posibilă combinarea regulilor aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, în cadrul unei acţiuni mixte, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, la acţiunea delictuală, după ce a fost utilizată acţiunea contractuală. Cu privire la problema opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale. Mai mult, sub nici o formă, nu există posibilitatea pentru persoana prejudiciată de a primi două despăgubiri, în temeiul ambelor forme de răspundere, de îndată ce s-a optat pentru una din cele două căi, nemaifiind posibil a se urma cealaltă cale, conform regulii electa una via non datur recursus ad alteram.

Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu avea posibilitatea de a combina regulile aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, întreaga motivare în fapt şi în drept a acţiunii fiind grefată pe răspunderea civila contractuală, fiind invocat în mod expres art. 1.350 C. civ. ca şi temei legal, în raport de principiul disponibilităţii părţilor.

Un alt argument vizează faptul că răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanţi nu reprezintă o cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, în atare condiţii neputând fi modificat temeiul pretenţiilor iniţiale.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă arată că a încheiat cu Biroul Individual Notarial "A." un contract de prestări servicii, în temeiul căruia a efectuat lucrările de reparaţie la autovehicul, motiv pentru care nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală. Obligaţia de a repara autovehiculul este o obligaţie contractuală, reclamanta şi-a întemeiat cererea în drept pe prevederile care reglementează răspunderea civilă contractuală, răspunderea civilă delictuală fiind exclusă.

În speţă, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa a fost învestită cu o acţiune unitară, formulată de reclamante în temeiul art. 1.350 C. civ., ca o acţiune în răspundere civilă contractuală, în concursul dintre principiul disponibilităţii părţilor şi principiul rolului activ al judecătorului, prevalenţă având principiul disponibilităţii.

În opinia recurentei-pârâte, raportat la faptul că instanţa a fost învestită să judece o acţiune în răspundere contractuală de către reclamanta A., instanţa de fond după ce a apreciat că între aceasta, în calitate de persoana fizică, şi pârâtă nu au existat raporturi contractuale, ar fi trebuit, fie să admită excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia, fie să respingă capetele de cerere aferente acestei reclamante ca inadmisibile.

În opinia recurentei-pârâte, temeiul corect al pretenţiilor acestei persoane fizice prin raportare la situaţia de fapt ar fi putut fi doar răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit întrunirea condiţiilor cumulative necesar a fi îndeplinite în vederea atragerii răspunderii delictuale raportat la reclamanta A., daunele materiale sau morale solicitate de persoana fizică nefiind provocate în mod direct de o acţiune sau inacţiune a recurentei-pârâte, ci de bunul proprietatea biroului notarial, lipsind raportul de cauzalitate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 483 şi urm. din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., precum şi pe orice alt temei invocat prin cerere.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 3 ianuarie 2022 .

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare la 28 ianuarie 2022, prin care au solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 2 februarie 2022 .

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 10 februarie 2022, solicitând respingerea apărărilor intimaţilor-reclamanţi.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) şi a art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a respins cererea de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică auto în apel.

Înalta Curte arată în acest sens că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că instanţa de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluţionării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanţei cu privire la probatoriul administrat.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Ca atare, evaluările instanţei de apel care privesc concluzia degajată asupra utilităţii probei cu expertiza tehnică auto ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Ca atare, recurentei-pârâte nu i s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Totodată, Înalta Curte arată că recurenta-pârâtă nu indică dispoziţiile legale în raport de care invocă nulitatea raportului de expertiză întocmit în cauză, criticile expuse vizând aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, instanţa de recurs nu poate să procedeze la verificarea conţinutului concret al raportului de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care va exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. urmează a fi, de asemenea, înlăturat.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că în mod legal instanţa de apel a arătat că, deşi cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1.350 C. civ., prin răspunsul la întâmpinare depus în faţa primei instanţe, reclamanţii au arătat că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., temeiul de drept invocat este răspunderea civilă delictuală, iar pârâta nu a invocat încălcarea vreunei norme de procedură cu privire la o eventuală modificare a cererii de chemare în judecată. Ca atare, orice nulitate legată de o astfel de modificare a acţiunii s-a acoperit, în raport de dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, nici criticile ce vizează cumulul răspunderii civile contractuale şi al răspunderii civile delictuale şi cele care privesc încălcarea regulii electa una via nu pot fi reţinute, instanţa de apel analizând cererea formulată de reclamantul Birou Individual Notarial "A." în temeiul răspunderii civile contractuale, iar cererea formulată de reclamanta A. din perspectiva răspunderii civile delictuale.

Argumentele ce vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1.357 C. civ., în opinia recurentei-pârâte reclamanta A. având deschisă numai calea acţiunii în răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, conform art. 1.376 C. civ., vor fi, de asemenea, înlăturate, Înalta Curte reţinând că instanţa de apel nu se putea pronunţa decât în limitele învestirii.

De altfel, reclamanta persoană fizică nu avea la dispoziţie acţiunea în răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucru, împotriva celuilalt reclamant, respectiv biroul notarial în condiţiile art. 1376 alin. (1) C. civ.. Aceasta întrucât există o cauză exoneratoare de răspundere, în sensul art. 1380 C. civ., anume fapta terţului, respectiv delictul civil imputabil recurentei însăşi.

Criticile ce vizează incorecta apreciere a instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, instanţa de recurs, astfel cum a arătat anterior, neputând proceda la analiza acestora.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 27 septembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 590/2021 din 6 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.