Recovery of EU competition fine paid by subsidiary under joint liability: enforceability of European Commission decision and ineffectiveness of capital increase as debt extinction.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. la plata sumei de 582.086,31 euro (2.585.161,72 RON la cursul BNR valabil pentru data de 24.11.2014 de 4,4412 RON = 1 euro) reprezentând suma de bani achitată de reclamanta A. S.A. în locul pârâtei, din valoarea amenzii de 1.031.000 EUR stabilită prin Decizia Comisiei Europene la data de 05.03.2014 în cazul AT.39984; la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plăţii de către A. S.A. a sumei de 582.086,31 Euro, respectiv 11.06.2014 până la data rambursării sumei de către Transelectrica; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi următoarele, art. 1443, art. 1456, art. 1596 alin. (1) lit. c) din C. civ. (2009), art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, pct. (297) din Decizia Comisiei Europene, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi orice dispoziţii legale incidente în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 4275 din 24 iulie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 582.086,31 euro, reprezentând suma achitată de reclamantă în locul pârâtei din valoarea amenzii de 1.031.000 de euro aplicată prin Decizia Comisiei Europene la data de 05.03.2014 în cazul AT.39984, şi a dobânzii legale, aferente sumei de 582.086,31 de euro, calculată de la data de 11.06.2014 şi până la data plăţii efective. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.828,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 1517/2016 din 10 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4275/24.07.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. S.A.; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. Totodată, a obligat intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-pârâtă în sumă de 16.129,49 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea acesteia şi respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Prin decizia nr. 829 din 13 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.A. împotriva deciziei nr. 1517/10.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; a casat decizia nr. 1517/2016 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 26.070,31 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea şi schimbarea în tot a deciziei atacate, anularea sentinţei civile nr. 4275 din 24.07.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, precum şi a încheierii din 29.06.2015; respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică şi nelegală.

După o scurtă expunere a parcursului litigiului, autoarea recursului pendinte a susţinut, în esenţă, că instanţa de prim control judiciar a încălcat sau a aplicat greşit dispoziţiile art. 1357, art. 1443, art. 1456 alin. (2) şi art. 1596 C. civ.

Detaliind, a arătat că, în mod greşit, instanţele de fond au reţinut ca fiind îndeplinite cerinţele instituite de art. 1596 C. civ., deşi reclamanta, în calitate de codebitor nu avea niciun interes în a stinge debitul ce îi incumba societăţii TRANSELECTRICA S.A.

De asemenea, a subliniat că, în speţă, nu se pot aprecia ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 C. civ., în contextul în care instanţele de fond nu au stabilit fapta ilicită, pe care să o fi săvârşit cu vinovăţie şi care să îi fi produs reclamantei un prejudiciu.

Totodată, recurenta a consemnat că decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea art. 1456 alin. (2) C. civ. în ceea ce priveşte prezumţia de egalitate a obligaţiei ce incumbă codebitorilor solidari, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul, ceea ce, în cauză, ar impune concluzia că, din totalul amenzii de 1.031.000 euro, fiecăreia dintre părţile în litigiu i-ar reveni sarcina de a achita jumătate, iar nu sumele stabilite de instanţele anterioare.

Autoarea prezentului demers judiciar a evocat şi dispoziţiile art. 1443 C. civ., care definesc solidaritatea pasivă, menţionând că, în temeiul acestui articol, creditorul este îndreptăţit să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii solidari, iar, la nevoie, să-i urmărească pe oricare dintre aceştia, la alegerea sa, funcţionând ca o adevărată garanţie.

Astfel, a subliniat că reclamantei îi aparţine exclusiv vina pentru încălcarea art. 102 din TFUE şi pentru care a fost sancţionată cu amendă prin Decizia Comisiei Europene din 5 martie 2014 în cazul A.T.39984, iar instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 23 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 1/2003, încălcând şi dezlegările instanţei de casare, respectiv şi dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a reprodus, par. (242) din decizia Comisiei Europene mai sus evocată, potrivit căruia "comportamentul unei filiale poate fi imputat societăţii-mamă, răspunzând în solidar în cazul în care formează o singură unitate economică, adică o singură întreprindere. Pentru a fi considerată o singură unitate economică, o societate-mamă trebuie: (i) să fie în măsură să exercite o influenţă decisivă asupra comportamentului comercial al filialei şi (ii) să fi exercitat într-adevăr această influenţă", susţinând că reclamanta A. S.A. şi autoarea recursului, în calitate de societate-mamă constituie o singură întreprindere, în acelaşi sens fiind şi cele consemnate la par. 243, 245, 294 din decizie.

De asemenea, recurenta a subliniat concluzia D.G.C.-C.E. (Direcţia Generală Concurenţă - Comisia Europeană) în sensul că, în cazul mai sus expus, poate impune amenzi societăţii-mamă, fără să fie necesară stabilirea implicării sale în încălcare.

A mai arătat că, deşi A. S.A. a plătit integral amenda dispusă de D.G.C.- C.E., aceasta nu a suferit niciun prejudiciu, având în vedere că partea de datorie ce îi incumba a fost achitată până la concurenţa întregii datorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor A. S.A. nr. 10/2014, a fost aprobată majorarea capitalului social al filialei cu aport în numerar în cuantum de 4.552.150 de RON, având ca destinaţie "îndeplinirea obligaţiei de plată ce decurge din decizia D.G.C. - Comisia Europeană, emisă în cazul A.T. 39984.", în preambulul acesteia menţionându-se că este în conformitate cu mandatul acordat de Directoratul TRANSELECTRICA S.A.

A mai precizat recurenta, că hotărârea A.G.E.A. menţionată nu a fost contestată în condiţiile Legii nr. 31/1990, în vederea anulării acesteia de către persoanele care se considerau prejudiciate, astfel că produce efecte depline faţă de reclamantă.

Raportat la cele mai sus expuse, a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a ignorat că eventuala sa datorie către reclamanta A. S.A. s-a stins prin majorarea capitalului social al acesteia din urmă din moment ce destinaţia concretă a sumei a fost explicit menţionată în cuprinsul hotărârii A.G.A., având ca unic scop plata amenzii. De asemenea, a precizat că reclamanta nu a fost prejudiciată, în contextul în care aportul în numerar s-a făcut chiar până la concurenţa întregii amenzi, nu doar pentru aşa-zisa parte ce îi revenea TRANSELECTRICA S.A.

Următoarea critică dezvoltată de recurenta-pârâtă vizează aplicarea greşită de către instanţa de prim control judiciar a art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din tratat.

Din această perspectivă, a arătat că dispoziţiile legale indicate nu se aplică cu prioritate faţă de dreptul intern în materia acţiunii în regres, pentru a se deroga de la acesta în privinţa modului de suportare a obligaţiilor de către codebitori. Totodată, a susţinut că nu se regăseşte în niciunul dintre motivele pentru care se aplică amenzi în baza art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003.

A mai arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 în considerarea cărora a acordat reclamantei dobânzi penalizatoare, încălcând dispoziţiile art. 6 al aceleiaşi ordonanţe, care statuează că, în lipsa stabilirii dobânzii în scris, se acordă doar dobânda legală.

Referitor la aceeaşi chestiune, a mai notat recurenta că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile referitoare la cuantumul dobânzii şi nici nu a motivat înlăturarea acestora.

Ultima dintre criticile formulate vizează lipsa de cenzură a curţii asupra cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă şi în apel şi acordarea lor într-un cuantum disproporţionat faţă de dificultatea, amploarea sau durata litigiului, timpul şi volumul de muncă al avocaţilor în executarea mandatului, activitatea solicitată de client, precum şi natura, noutatea şi dificultatea cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, pct. 5 C. proc. civ.

La 3 ianuarie 2019, conform dovezii de înmânare aflate la dosar, recursul a fost comunicat intimatei-reclamante.

La 25 ianuarie 2019, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, menţionând că nu este de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru, dacă acesta va fi apreciat ca fiind admisibil în principiu. Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 februarie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

La 19 februarie 2019, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările intimatei-reclamante.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, intimata-reclamantă a transmis o adresă prin care a arătat că a luat act de concluziile raportului, iar recurenta-pârâtă a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat să se pronunţe o încheiere de admitere în principiu a recursului şi fixarea unui termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, dată la care, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a amânat pronunţarea pentru data de 16 martie 2021.

Analizând recursul formulat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu greşita aplicare a prevederilor art. 1357 şi art. 1596 C. civ., arătând că nu înţelege care era interesul reclamantei să stingă datoria TRANSELECTRICA S.A., în sarcina căreia nu a fost reţinută o faptă ilicită. A mai susţinut că decizia atacată cu recurs este pronunţată cu nerespectarea art. 1456 alin. (2) C. civ. în ce priveşte prezumţia de egalitate a părţilor ce revin codebitorilor solidari.

Totodată, evocând definiţia dată de Comisie pentru termenul de "întreprindere", recurenta a susţinut că C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A. şi A. S.A. sunt o singură întreprindere, astfel încât, art. 23 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1/2003 nu este aplicabil în mod individual A. S.A., ci ambelor societăţi/părţi. Aşadar, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit aceste norme de drept, încălcând şi dezlegările date de instanţa de recurs.

Recurenta a mai susţinut că actul de conduită sancţionat cu amendă a fost exclusiv al reclamantei, TRANSELECTRICA fiind ţinută în solidar la plata amenzii pe considerente de ordin statutar, cu toate că a virat reclamantei suma necesară pentru plata întregii amenzi, şi nu doar pentru plata sumei pe care reclamanta o solicită în cauză.

În altă ordine de idei, cu toate că autoarea recursului recunoaşte faptul că intimata-reclamantă a plătit în integralitate amenda dispusă de DGC-CE, aceasta susţine că a fost o simplă formalitate a operaţiunii în sine de efectuare a plăţii, arătând că, deşi nu era culpabilă pentru fapta pentru care a fost aplicată amenda, s-a descărcat de datoria faţă de intimata-reclamantă A. prin aportul de numerar efectuat în iunie 2014, pentru acoperirea întregii amenzi.

În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că Directoratul TRANSELECTRICA a emis Hotărârea nr. 71/06.06.2014 prin care a acordat mandat reprezentanţilor săi în A.G.A. să aprobe majorarea capitalului social al filialei cu aport în numerar în cuantum de 4.552.150 de RON, în vederea îndeplinirii obligaţiei de plată ce decurge din Decizia DGC-Comisia Europeană, emisă în cazul AT 39984.

Prin urmare, consideră că instanţa de apel în mod nelegal nu a ţinut cont de faptul că eventuala datorie a TRANSELECTRICA faţă de A. S.A. s-a stins prin majorarea capitalului social al reclamantei, ceea ce, în condiţiile menţinerii soluţiei pronunţate în fond, ar însemna că operaţiunea de infuzie de numerar către A. S.A. ar fi efectuată de două ori, cu acelaşi titlu, de plată a amenzii.

În altă ordine de idei, recurenta precizează că Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor A. S.A. nr. 10/2014 prin care a fost aprobată majorarea capitalului social al filialei cu aport în numerar cu destinaţia mai sus arătată nu a fost atacată în condiţiile Legii nr. 31/1990, astfel încât, în opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că operaţiunea de majorare a capitalului social nu a dus la stingerea datoriei TRANSELECTRICA faţă de A. S.A.

Aşadar, recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apărarea sa referitoare la faptul că dreptul de regres al reclamantei este neîntemeiat.

Criticile mai sus redate sunt nefondate întrucât problemele de drept pe care recurenta le ridică au fost lămurite prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pentru ca, ulterior, în rejudecare, instanţa de apel să pronunţe o decizie în acord cu aspectele dezlegate de instanţa de recurs.

Astfel, fără a reda întreaga argumentaţie detaliată în decizia de casare mai sus amintită, se cuvine amintit faptul că instanţa de recurs a conchis în sensul că obligarea în solidar a celor două părţi litigante prin decizia Comisiei reflectă o sancţionare a ambelor, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului, şi nu are ca temei numai considerente de ordin statutar.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că solidaritatea celor două părţi litigante a fost impusă prin decizia Comisiei, care nu a fost contestată de niciuna din părţi, astfel încât, o atare dispoziţie nu mai poate fi repusă în discuţie, fără a afecta caracterul executoriu al respectivei decizii.

De asemenea, cu referire la majorarea de capital a intimatei-reclamante, dispusă de recurenta-pârâtă, prin aceeaşi decizie de casare, Înalta Curte a conchis în sensul că majorarea de capital nu poate avea semnificaţia plăţii de către intimată a părţii care îi revenea din amenda aplicată.

Mai mult decât atât, dezlegările instanţei de casare se reflectă întocmai în decizia ce face obiectul prezentului recurs. Astfel, se constată că, în aplicarea art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu mai este în măsură să verifice culpa TRANSELECTRICA pentru săvârşirea faptei care a atras sancţiunea amenzii, întrucât s-ar aduce atingere puterii executorii a deciziei Comisiei care reflectă o sancţionare a ambelor societăţi, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului. În acelaşi timp, a reţinut că majorarea de capital aprobată prin Hotărârea A.G.E.A. A. S.A. nu poate fi asimilată unei plăţi, de natură a exonera pârâta de obligaţia ce îi revine în baza deciziei Comisiei.

Prin urmare, având în vedere că decizia instanţei de apel ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunţată în considerarea şi cu respectarea întocmai a dezlegărilor date prin decizia de casare mai sus amintită, criticile recurentei nu pot fi primite.

Cu referire la aplicabilitatea art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor prevederi legale, încălcând dezlegările date prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, recurenta a solicitat a se avea în vedere, în principal, faptul că dispoziţiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003 nu se aplică cu prioritate faţă de normele de drept interne privind acţiunea în regres, pentru a se deroga de la aceste norme în privinţa modului de suportare a obligaţiilor de către codebitori, iar, în subsidiar, a solicitat să fie avute în vedere motivele pentru care se aplică amenzi, în temeiul art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003, urmând a se constatata că TRANSELECTRICA S.A. nu se regăseşte în niciuna din situaţiile menţionate la art. 23.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, instanţa de recurs nu a oferit o dezlegare cu privire la aplicabilitatea art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003, ci a dispus ca, în stabilirea sumei pe care o va avea de suportat intimata (pârâta), instanţa de apel să verifice şi incidenţa art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratat. Prin urmare, nefiind în situaţia unei dezlegări propriu-zise, ci a unei îndrumări date instanţei de apel, nu se poate reţine vreo încălcare a unor chestiuni de drept dezlegate.

Totodată, faţă de susţinerea recurentei, potrivit căreia, prevederile art. 23 din Regulamentul CE nr. 1/2003 nu se aplică cu prioritate faţă de normele de drept interne privind acţiunea în regres, se cuvine menţionat faptul că, de principiu, art. 5 din C. civ. (2009) statuează faptul că, "în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor".

Cu toate acestea, având în vedere că art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) nu vizează materia acţiunii în regres, ci reglementează amenzile pe care le poate aplica Comisia întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi în aplicarea normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din TFUE, nu se poate pune problema unei aplicări prioritare a unei norme naţionale în detrimentul unei norme europene sau viceversa.

Mai mult decât atât, aşa cum reiese şi din conţinutul Deciziei Comisiei din 5.3.2014, depusă de reclamantă la dosarul primei instanţe de fond în primul ciclu procesual, art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) a fost unul din temeiurile de drept care au stat la baza emiterii deciziei Comisiei în cazul AT.39984.

Cum, prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, în considerarea art. 299 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Înalta Curte a recunoscut caracterul de titlu executoriu în privinţa deciziilor Comisiei Europene, este evident că nu se poate face abstracţie de art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, cu atât mai mult cu cât acesta a constituit unul din temeiurile de drept care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare, aceasta constituind, de altfel, şi izvorul obligaţiei solidare.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici solicitarea formulată în subsidiar, în sensul de a fi avute în vedere motivele pentru care se aplică amenzi în temeiul art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, urmând a se constata faptul că TRANSELECTRICA S.A. nu se regăseşte în niciuna din situaţiile menţionate în respectivul articol, întrucât această chestiune a fost deja depăşită, fiind tranşată prin decizia de casare nr. 829 din 13 martie 2018, în cuprinsul căreia se regăseşte concluzia în sensul că obligarea în solidar a celor două părţi litigante prin decizia Comisiei reflectă o sancţionare a ambelor părţi, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului, şi nu are ca temei numai considerente de ordin statutar.

Cât priveşte modul în care instanţa de apel a stabilit cuantumul în care amenda urmează a fi suportată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că aceasta ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, or, recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu şi pentru motive de netemeinicie, aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici critica potrivit căreia instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1535 C. civ. coroborate cu O.G. nr. 13/2011 nu poate fi primită.

Astfel, fiind în ipoteza unei obligaţii băneşti neachitate la termen, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. care prevăd faptul că "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu."

Prin urmare, având în vedere că nu a existat un cuantum convenit de părţi, în lipsa acestuia, dobânda legală se calculează în cuantumul prevăzut de lege, respectiv, în condiţiile Ordonanţei nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Având în vedere că, în litigiul pendinte, nu ne aflăm în ipoteza unui împrumut al unei sume de bani, ci în ipoteza unei întârzieri la plata unei obligaţii băneşti, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este o dobândă penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din Ordonanţa nr. 13/2011.

Totodată, potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Prin urmare, în situaţia în care partea pretinde şi o dobândă legală, chiar şi în lipsa unui temei de drept invocat în acest sens sau a unui temei de drept eronat, instanţa este obligată să facă aplicarea dispoziţiilor actului normativ corespunzător unei astfel de capăt accesoriu.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut în mod judicios aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din Ordonanţa nr. 13/2011, pe care, de altfel, şi reclamanta şi-a întemeiat capătul de cerere accesoriu.

Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, întrucât, prin Decizia RIL nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 8310,71 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 8310,71 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1813/2018 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 8310,71 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.