Non-retroactivity of railway dwellage tariffs and inappropriateness of attorney fee proportionality as cassation grounds

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 11 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 621.212,32 RON, cu titlu de contravaloare staţionare pe infrastructura feroviară a vagoanelor care nu aparţin C.N.C.F. "CFR" S.A.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14, art. 1.164, art. 1.170 (art. 970 alin. (1) vechiul C. civ.), art. 1.270 (art. 969 vechiul C. civ.), art. 1.272 (art. 970 alin. (2) vechiul C. civ.), art. 1.516 (art. 1073 vechiul C. civ.), art. 1.530-1.538 C. civ. (art. 1081-1082 vechiul C. civ.), precum şi pe prevederile art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2657/2020 din 17 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 221.906,51 RON, reprezentând contravaloare servicii, la plata sumei de 8.965,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata - taxă judiciară de timbru şi la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate şi, în consecinţă, admiterea în întregime a acţiunii formulate.

Prin decizia civilă nr. 1450 din 4 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2657/2020 din 17 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A., ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 4.103,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi rejudecând fondul, modificarea în parte a sentinţei pronunţate în fond, în sensul acordării şi a pretenţiilor în valoare de 85.129,22 RON, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că în cauză este aplicabil principiul de drept ubi eadem ratio, eadem solutio.

În susţinerea aplicabilităţii acestui principiu, recurenta-reclamantă invocă necesitatea consecvenţei în judecată, ceea ce în dreptul procesual este cunoscut ca fiind puterea de lucru judecat, care înseamnă că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre, nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă decizia civilă nr. 392 din 08 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţie, aspect subliniat şi prin sentinţa comercială nr. 559/27.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia Comercială.

Recurenta-reclamantă invocă în acest sens şi hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ştefănică vs. România, publicată în Monitorul Oficial nr. 175/11.03.2021, în care s-a reţinut că, atunci când în cauzele care conţin situaţii de fapt similare şi în care sunt aplicabile aceleaşi dispoziţii legale, se adoptă hotărâri diferite, chiar opuse, se generează o jurisprudenţă neunitară sau divergentă, ceea ce afectează, în mod considerabil, securitatea relaţiilor sociale, al cărei garant final este puterea judecătorească.

Un alt argument în susţinerea recursului declarat vizează faptul că decizia nr. 2/30.08.2018 emisă de Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar (C.N.S.D.F.) conţine dispoziţii care se aplică numai pentru viitor, neputând produce efecte retroactive.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, noile tarife stabilite prin decizia nr. 2/30.08.2018 se aplică începând cu data de 1 octombrie 2018, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din C. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că potrivit art. 1 din vechiul C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă, iar art. 6 alin. (1) din noul C. civ. statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare.

Făcând trimitere la doctrină, recurenta-reclamantă susţine că noile tarife stabilite prin decizia C.N.S.D.F. din octombrie 2018 nu se aplică retroactiv, ci începând cu data de 1 octombrie 2018, neexistând niciun temei legal pentru aplicarea noilor tarife stabilite în 2018 la o perioadă anterioară acestei date.

Ca atare, pentru prestaţiile anterioare datei de 1 octombrie 2018, pentru care a emis facturi acceptate la plata de intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă susţine că rămân valabile tarifele anterioare, ce au stat la baza sumelor înscrise în facturi, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) noul C. civ., care consacră regula tempus regit actum şi de principiul forţei obligatorii a contractului.

Recurenta-reclamantă susţine că, în cazul în care decizia C.N.S.D.F. este asimilată unei legi noi, prin raportare la regula aplicării legii în timp statuate de art. 6 alin. (2) din C. civ., prestaţiilor contractuale aferente perioadei anterioare pe care le-a facturat, le sunt aplicabile tarifele vechi, adică cele valabile până la data de 1 octombrie 2018, dată de la care, potrivit deciziei nr. 2/2018 a C.N.S.D.F. întră în vigoare noile tarife.

Recurenta-reclamantă susţine că modul de aplicare a tarifului de staţionare este cel stabilit prin procedura operaţională PO 0-7.5.4-01 ediţia 2 revizia 1 privind aplicarea tarifului de staţionare pe liniile CFR prin metoda analitică, potrivit art. 5.3 şi art. 5.3.2, iar borderourile ce au stat la baza emiterii facturilor a căror plată se pretinde prin cererea de chemare în judecată nu au fost contestate motivat în 20 zile calendaristice de la data transmiterii, în conformitate cu prevederile art. 5.3.2.3 din această procedură operaţională.

În susţinerea acestor argumente, recurenta-reclamantă invocă şi dispoziţiile art. 1.270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului, precum şi faptul că intimata-pârâtă are obligaţia de a-şi îndeplini îndatorirea asumată, conform art. 1.516 alin. (1) C. civ.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, solicitând instanţei de recurs să analizeze cuantumul şi să dispună reducerea acestei sume până la o valoare rezonabilă, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În această materie, recurenta-reclamantă susţine că, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora.

Totodată, dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între client şi avocat a unor onorarii vădit disproporţionate în raport cu valoarea, dificultatea litigiului şi volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

În speţă, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată disproporţionate în raport cu valoarea, dificultatea litigiului şi volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, motiv pentru care solicită instanţei de recurs să dispună reducerea acestei sume.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 483-502 din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum şi pe orice alt temei invocat prin cerere.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 9 decembrie 2021 şi respectiv la 14 decembrie 2021 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 13 ianuarie 2022, prin care a invocat excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant, inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, solicitând, în principal, admiterea excepţiilor, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 ianuarie 2022 .

Recurenta-reclamantă a depus, la 15 martie 2022, note de şedinţă, solicitând respingerea excepţiilor şi a apărărilor intimatei-pârâte.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica ce vizează încălcarea principiului de drept ubi eadem ratio eadem solutio, respectiv încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport de decizia civilă nr. 392 din 08 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu poate fi reţinută.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu invocă puterea de lucru judecat, ci practica judiciară, care nu are valoare probatorie în sine şi nu nici reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate şi obligativitate.

În acest sens, se impune precizarea că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii.

Ca atare, Înalta Curte arată că practica judiciară nu poate constitui un motiv de nelegalitate al hotărârii recurate, neputând fi reţinută o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.

Totodată, Înalta Curte va înlătura şi critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) C. civ., reţinând că în susţinerea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat că decizia nr. 2/2018 emisă de C.N.S.D.F. nu poate retroactiva.

Înalta Curte arată că actul emis de Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar nu poate fi asimilat unui act normativ, ca atare, în raport de acesta nu poate fi reţinută încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Concret, Legea nr. 202/2016, care cuprinde dispoziţii legale privind mecanismul de determinare a tarifelor, a intrat în vigoare la 12 noiembrie 2016, deci anterior derulării raporturilor juridice între părţi. Aşadar, nu poate fi considerată lege nouă un act administrativ care constată încălcarea legii de către reclamantă.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată - onorariul avocaţial - cu complexitatea, valoarea cauzei şi volumul de muncă al apărătorului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă".

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. la plata către intimata-pârâtă A. S.A. a sumei de 4.122,60 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1450 din 4 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. la plata către intimata-pârâtă A. S.A. a sumei de 4.122,60 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.