Validity of express waiver of benefit of discussion in accessory suretyship and inapplicability of non-negotiated standard clauses

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 3 iulie 2020, reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului, în calitate de fideiusor al societăţii C. S.R.L., la plata sumei de 469.550,94 RON, reprezentând debit restant neachitat, precum şi la plata sumei în cuantum de 761,45 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 20.11.2018, când s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei societatea C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1044 din 29 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, secţia Civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B..

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 469.550,94 RON, cu titlu de debit neachitat şi la plata penalităţilor de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la valoarea sumei restante de plată, de la data scadenţei facturilor: nr. x/10.08.2018, în valoare totală de 62.923,39 RON, din care a fost achitată suma în valoare de 2.600,15 RON; nr. x/12.08.2018, în valoare de 66.830,40 RON; nr. x/17.08.2018, în valoare de 64.465,63 RON; x/30.08.2018, în valoare de 70.845,17 RON; nr. x/31.08.2018, în valoare de 70.518,45 RON; nr. x/14.09.2018, în valoare de 67.033,37 RON şi nr. x/23.10.2018, în valoare de 69.534,68 RON, şi până la data de 20.11.2018.

A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 14.358,8 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâtul B. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei apelate şi, în consecinţă, admiterea excepţiei nulităţii absolute a clauzelor 10.5 şi 10.6 din contractul nr. x/06.05.2015 şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 456/2021 din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1044 din 29 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, secţia Civilă; a fost obligat apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 6.545 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât susţine că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, care rezultă din aplicarea greşită a prevederilor legale în materia fideiusiunii, precum şi din aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează nulitatea absolută, puterea obligatorie a contractelor şi regimul juridic al clauzelor neuzuale, respectiv a art. 2.282, art. 2.289, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.203, art. 2.293 şi art. 2.294 C. civ.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, în raport de prevederile art. 2.282 C. civ., instanţa de apel a reţinut în mod greşit că forma scrisă a fideiusiunii este necesară ad probationem, iar nu ad validitatem.

Astfel cum statuează art. 2.282 C. civ., fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

În raport de aceste dispoziţii legale, recurentul-pârât arată că forma ad validitatem trebuie respectată întocmai şi implică asumarea expresă de către fideiusor, ca atare nu pot fi acceptate niciun fel de prezumţii în dovedirea fideiusiunii.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că nu pot fi acceptate argumentele instanţei de apel în sensul că şi-a asumat fideiusiunea, întrucât clauza privitoare la instituirea fidejusiunii este evidenţiată în contract şi având în vedere şi calitatea sa de reprezentant legal al cumpărătorului, precum şi că nu era necesară existenţa a două semnături separate pe convenţia de vânzare-cumpărare, acestea reprezentând simple prezumţii.

Pe cale de consecinţă, astfel cum susţine recurentul-pârât, art. 10.5 şi art. 10.6 sunt lovite de nulitate absolută în temeiul art. 2.282 C. civ., aceste dispoziţii contractuale neconstituind o dovadă a încheierii valabile a fideiusiunii.

Contractul de fidejusiune este un contract solemn în sensul art. 1174 C. civ., ca excepţie de la art. 1178 C. civ., iar nerespectarea formei atrage nulitatea absolută, potrivit art. 2.282, coroborat cu art. 1179 alin. (2) C. civ.

Ca atare, recurentul-pârât apreciază că nu se poate vorbi despre forţa obligatorie a contractului şi executarea obligaţiilor contractuale asumate, astfel cum afirmă instanţa de apel cu trimitere la art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., dispoziţii care sunt inaplicabile atâta vreme cât acordul de voinţe nu a fost realizat şi nu se poate extinde prezumtiv acordul cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare-cumpărare asupra fideiusiunii.

Un alt argument expus de recurentul-pârât vizează aplicarea greşită a normelor referitoare la regimul juridic al clauzelor neuzuale - art. 1.203 C. civ.

Recurentul-pârât arată că argumentele privind acceptarea expresă a clauzelor neuzuale sunt identice cu cele exprimate mai sus cu privire la forma ad validitatem a fideiusiunii şi se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cazul asumării exprese în temeiul art. 1.203 C. civ.

Potrivit recurentului-pârât, instanţa de apel a apreciat eronat cu privire la art. 1.203 C. civ., în sensul că fideiusiunea nu se încadrează în enumerarea limitativă a normei enunţate, pe de o parte, deoarece enumerarea prevăzută la art. 1.203 C. civ. nu este o enumerare limitativă, iar pe de altă parte, argumentele instanţei sunt contradictorii, deoarece în chiar enumerarea categoriilor de clauze neuzuale legiuitorul face trimitere la clauzele de "reînnoire tacită a contractului", clauze ce au aplicare în ceea ce priveşte limitele fideiusiunii reglementate de art. 2.289 alin. (1) C. civ.

Recurentul-pârât apreciază că, în raport de prevederile art. 2.289 alin. (1) C. civ., fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată, motiv pentru care o reînnoire automată, tacită a contractului principal nu are ca efect reînnoirea automată a fideiusiunii în baza art. 1.203 şi a art. 2.282 şi art. 2.289 alin. (1) C. civ.

Recurentul-pârât consideră că instanţa de apel a reţinut greşit că, în raport de dispoziţiile art. 2.289 alin. (1) C. civ., având în vedere art. 3.2 din convenţie, garanţia personală de fideiusiune legal asumată de către pârât este reînnoită ca efect al caracterului accesoriu al acesteia.

În opinia recurentului-pârât, prevederile art. 3.2 din convenţie reprezintă o expresie a clauzelor neuzuale prevăzute de art. 1.203 C. civ., articol înlăturat de plano de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, fideiusorul nu putea exercita drepturi şi obligaţii asumate de către cumpărător, respectiv de a emite o notificare de reziliere, având în vedere că nu este parte a contractului principal, iar caracterul accesoriu al fideiusiunii nu prezumă extinderea sa automată, având în vedere prevederile art. 2.289 alin. (1) C. civ., care se opun acestei prezumţii.

De asemenea, semnarea de către C. S.R.L., prin reprezentant legal, a adresei nr. x/11.05.2018 nu prezumă acordul expres al fideiusorului pentru motivele arătate mai sus.

O ultimă critică invocată de către recurentul-pârât vizează aplicarea greşită a art. 2.293 şi a art. 2.294 C. civ.

Astfel cum arată recurentul-pârât, art. 2.293 C. civ. prevede că fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută, în speţă nefiind vorba despre o obligaţie solidară a fideiusorului.

În speţă, astfel cum susţine recurentul-pârât, prin înscrierea la masa credală a cumpărătorului C. S.R.L., intimata-reclamantă a ales calea satisfacerii creanţei sale potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, înscrierea la masa credală neputând echivala cu neexecutarea obligaţiei de către debitorul principal în sensul art. 2.293 C. civ.

De asemenea, argumentele privind neaplicarea beneficiului de discuţiune conform art. 2.294 C. civ. se circumscriu asumării exprese a fideiusiunii în sensul art. 2.282 C. civ. şi clauzelor neuzuale prevăzute de 1.203 C. civ., a căror aplicare greşită a fost făcută de instanţa de apel şi în acest caz.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 8 decembrie 2021 .

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 3 ianuarie 2022, prin care a solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 12 ianuarie 2022 .

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

Sub un prim aspect se impune precizarea faptului că, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurentul-pârât nu a expus critici care se subsumează motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea supraabundentă a instanţei de apel neputând conduce la nelegalitatea hotărârii.

Înalta Curte arată că argumentele recurentului-pârât vizează, de fapt, greşita aplicare a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza căii extraordinare de atac declarată în cauză.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât invocă aplicarea greşită a art. 2.282 C. civ.

Potrivit art. 2.280 C. civ., "Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută".

Fiind un contract accesoriu, contractual de fideiusiune urmează soarta obligaţiei principale - accesorium sequitur principale.

Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuind să fie asumată în mod expres, printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.282 C. civ.).

În conformitate cu dispoziţiile art. 2.293 C. civ., ce reglementează obligaţia fideiusorului, textul de lege prevede că acesta nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută, iar potrivit art. 2.294 alin. (1) C. civ., ce vizează beneficiul de discuţiune, fideiusorul convenţional sau legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres.

Din interpretarea textelor de lege invocate, reiese că fideiusiunea are caracterul, unei garanţii personale accesorii, prin care fideiusorul se obligă faţă de creditorul obligaţiei principale să execute respectiva obligaţie dacă debitorul principal nu o face.

În raport de dispoziţiile legale mai sus menţionate, Înalta Curte arată că în speţă, prin art. 10.5 şi art. 10.6 din contractul de vânzare-cumpărare de produse petroliere nr. 112/06.05.2015, recurentul-pârât şi-a asumat o obligaţie unilaterală de garanţie personală accesorie, sub forma unui raport de fideiusiune, contractul îmbrăcând forma unui înscris sub semnătură privată.

Ca atare, nu poate fi reţinută critica recurentului-pârât în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2.282 C. civ., ca de altfel nici aplicarea greşită a art. 1.270 şi a art. 1.350 C. civ.

Este adevărat că Noul C. civ., prin art. 2282 instituie obligativitatea formei scrise ca şi condiţie pentru existenţa valabilă a contractului şi că, prin urmare, contractual de fidejusiune este un contract solemn.

Însă, faptul că instanţa de apel a arătat că forma scrisă a fideiusiunii este necesară ad probationem şi nu ad validitatem nu este de natură a influenţa legalitatea soluţiei pronunţate în cauză, câtă vreme, astfel cum Înalta Curte a reţinut anterior, recurentul-pârât, în calitate de fideiusor, şi-a asumat garanţia personală printr-un înscris sub semnătură privată, deci au fost îndeplinite condiţiile de validitate ale convenţiei.

O altă critică invocată de recurentul-pârât vizează faptul că instanţa de apel a înlăturat greşit prevederile art. 1.203 C. civ., potrivit cărora," Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte".

Articolul 1.202 alin. (2) C. civ. defineşte clauzele standard astfel: "Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a exclus în mod corect de la aplicare prevederile art. 1.203 C. civ.

Clauzele neuzuale prevăzute de art. 1203 C. civ. îşi găsesc incidenţa doar în situaţia în care o parte contractantă foloseşte clauze standard. Or, recurentul-pârât nu a invocat şi dovedit că partea adversă foloseşte, în contracte, stipulaţii stabilite în prealabil pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în convenţie fără să fi fost negociate.

Altfel spus, nu s-a invocat şi dovedit caracterul nenegociat al contractului astfel că art. 1203 nu este aplicabil raportului juridic.

Ca atare, prelungirea contractului în raport de dispoziţiile art. 3.2, a condus la prelungirea garanţiei personale de fideiusiune asumată de recurentul-pârât, ca efect al caracterului său accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Totodată, nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului-pârât ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 2.293 C. civ., în raport de faptul că intimata-reclamantă a ales calea satisfacerii creanţei sale prin înscrierea la masa credală a societăţii C. S.R.L.

Înalta Curte arată că înscrierea intimatei-reclamante la masa credală a societăţii C. S.R.L. nu exclude dreptul acesteia de a-şi valorifica creanţa, îndreptându-se împotriva garantului fideiusor, în condiţiile în care obligaţia de plată a preţului nu a fost executată la scadenţă şi nici în cadrul procedurii insolvenţei.

Înalta Curte va înlătura şi critica ce vizează neaplicarea de către instanţa de apel a beneficiului de discuţiune, reglementat de art. 2.294 C. civ.. Astfel prin art. 10.5 şi art. 10.6 din contract, fideiusorul a renunţat în mod expres la beneficiul de discuţiune şi de diviziune, asumându-şi o obligaţie solidară.

Ca atare sunt incidente prevederile art. 2.294 alin. (1) teza ultimă C. civ.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 6.545 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 456/2021 din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 6.545 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.