Autonomous nature of insurance-issued guarantee letters vs. insurance policy nullity defenses under Civil Code

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.574.704,90 RON, reprezentând penalităţi contractuale garantate prin scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x/30.01.2015, precum şi la plata dobânzii legale în cuantum de 48.794,28 RON, calculată de la data de 22.09.2016 şi până la data introducerii cererii, precum şi la plata dobânzii legale în continuare până la plata debitului principal. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1559 din 22 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia lipsei de interes invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 1.574.704,90 RON, reprezentând penalităţi contractuale garantate prin scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x din 30.01.2015, şi la plata dobânzii legale în cuantum de 48.794,28 RON, de la data de 22.09.2016 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 19.01.2017, precum şi la plata dobânzii legale în continuare până la plata debitului principal.

A fost obligată parata să plătească reclamantei suma de 21.421 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei apelate şi, în consecinţă, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 2124 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1559 din 22 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat criticile ce vizau limitele capacităţii juridice a emitentului - societate de asigurare, instanţa în baza unor motive străine de natura cauzei calificând în mod greşit instrumentul de garantare emis de o societate de asigurări ca fiind echivalent cu o scrisoare de garanţie bancară.

Totodată, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa nu a făcut distincţia între instrumente de garanţie de bună execuţie diferite, scrisoarea de garanţie bancară reprezentând un instrument distinct de scrisoarea de garanţie emisă de o societate de asigurări.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a reţinut că garantarea obligaţiei s-a realizat printr-o scrisoare de garanţie emisă de pârâtă şi nu prin contractul special de asigurare (poliţă de asigurare), fără a motiva în acest sens.

Potrivit recurentei-pârâte, garanţia de bună execuţie nr. x este o asigurare de garanţii, constituită conform art. 2.221 C. civ. (asigurările de credite şi garanţii) şi Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare, societăţile de asigurare putând subscrie riscuri de garanţii, conform clasei de asigurare nr. 15 - Anexa I la Legea nr. 237/2015.

Recurenta-pârâtă susţine că, în baza acestor dispoziţii, având obiect unic de activitate "asigurări", a încheiat poliţa de asigurare de garanţie de bună execuţie x/02.02.2015 - având ca asigurat antreprenorul şi beneficiar A. S.A., conform art. 2.199 C. civ.

La solicitarea intimatei-reclamante, astfel cum arată recurenta-pârâtă, a confirmat că acest înscris se supune şi prevederilor art. 2.321 C. civ. (scrisoare de garanţie), tocmai pentru a conferi garanţiei constituite "autonomia" faţă de contractul principal de lucrări încheiat între antreprenor şi A. S.A.. caracter autonom solicitat în mod expres de A. şi acceptat de B. tocmai în scopul facilitării beneficiarului garanţiei, în sensul de a depune la cererea de plată doar declaraţia pe propria răspundere astfel cum aceasta este solicitată, conform textului garanţiei.

Potrivit recurentei-pârâte, băncile (instituţiile de credit) au capacitatea juridică de a emite scrisori de garanţie conform art. 18 lit. f) "emitere de garanţii şi asumare de angajamente" din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit.

Astfel, conform legii, instituţiile de credit pot emite garanţii şi asuma angajamente, societăţile de asigurare putând numai să subscrie riscuri de garanţii, şi doar astfel, au posibilitatea de a emite garanţii şi să asume angajamente de plată, dar fără ca această operaţiune, activitate, raport juridic de garanţie exclusiv cu beneficiarul garanţiei să poată depăşi limitele capacităţii juridice stabilite prin lege.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x/02.02.2015 - obiect al prezentei cauze, nu poate fi scoasă total de sub incidenţa art. 2.199, art. 2.200 şi art. 2.221 C. civ., în considerarea limitelor obiectului unic de activitate de asigurări al B., şi, astfel, să fie analizată exclusiv din prisma prevederilor art. 2.321 C. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că în cuprinsul scrisorii de garanţie de bună execuţie nr. x/02.02.2015 se menţionează că este emisă în baza poliţei de asigurare nr. x/02.02.2015, prin această scrisoare de garanţie neputând garanta alte obligaţii şi neputându-şi asuma un angajament de plată mai larg decât obligaţia de răspundere pentru riscurile care pot fi subscrise conform legii.

Recurenta-pârâtă susţine că art. 86 alin. (2) şi alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 925/2006, avute în vedere de instanţa de apel, nu instituie o echivalenţă între scrisorile de garanţie emise de o instituţie de credit şi cele emise de o societate de asigurare decât din perspectiva posibilităţii de constituire a garanţiei de bună execuţie, mai mult, aceste dispoziţii menţionează că sunt instrumente distincte.

Pe de altă parte, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, H.G. nr. 925/2006 nu tratează situaţia de modificare a instrumentului de garanţie de bună execuţie din scrisoare de garanţie emisă de către o societate bancară în unul emis de către o societate de asigurări.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că motivarea instanţei de apel, prin raportare la caracterul necondiţionat este una străină faţă de distincţia legală a scrisorilor de garanţie - emise de către o societate bancară ori societate de asigurări.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susţine că motivarea instanţei de apel în sensul că garanţia oferită de emitent constituie o scrisoare de garanţie, iar nu o asigurare, având în vedere caracterul autonom al scrisorii de garanţie în raport de prevederile art. 2.321 C. civ., de art. 42 din C.G.S.C., precum şi de Anexa la poliţa de asigurare, este o motivare străină de natura cauzei.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că la momentul expirării valabilităţii garanţiei de bună execuţie constituită prin scrisoarea de garanţie bancară, respectiv la 31.01.2015, în vederea continuării contractului de lucrări, A. a intervenit pentru modificarea contractului de achiziţie publică, prin actul adiţional nr. x/31.01.2015, astfel încât să îi permită antreprenorului posibilitatea să constituie un nou instrument de garanţie de bună execuţie, un instrument de garanţie emis de către o societate de asigurări.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă a cunoscut distincţia instrumentului de garanţie emis de o societate de asigurări faţă de scrisoare de garanţie emisă de o instituţie de credit, respectiv faptul că o societate de asigurări nu are capacitate juridică de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii la raporturi juridice care nu au legătură cu riscurile care pot fi subscrise conform legii.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că garanţia a fost constituita de B. după expirarea duratei de execuţie a lucrărilor stabilită prin contractul de achiziţie publică, motiv pentru care garanţia nu poate acoperi obligaţii de plată a penalităţilor de întârziere aferente neîndeplinirii în termen a lucrărilor.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat cauza şi scopul constituirii noii garanţii de bună execuţie pe care a emis-o, care sunt acelea de îndeplinire a cerinţei legale şi contractuale de menţinere, reîntregire a sumei aferente garanţiei de bună execuţie a contractului.

Potrivit recurentei-pârâte, noua garanţie de bună execuţie emisă la 02.02.2015 a fost constituită în sensul de reîntregire a sumei garantate şi pe durata derulării efective a lucrărilor, acestea fiind executate după expirarea duratei de execuţie (31.08.2014) prevăzută în contractul de lucrări.

Pe de altă parte, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel nu a ţinut cont că la constituirea acestui nou instrument de garantare nu a intervenit niciun mecanism juridic de transmitere a obligaţiilor născute, certe şi exigibile anterior şi care cădeau sub incidenţa obiectului şi scopului instrumentului de garanţie de bună execuţie precedent constituit.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2.321 alin. (1) C. civ.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, caracterul autonom înseamnă că angajamentul de plată este asumat în conformitate cu textul garanţiei, independent de raportul de bază - contractul de lucrări, chiar dacă potrivit art. 95 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 garanţia de bună execuţie este anexă la contractul de lucrări şi parte integrantă din acesta.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a analizat şi luat în considerare întregul text al scrisorii de garanţie, conform prevederilor art. 2.321 alin. (1) C. civ., respectiv nu a analizat şi nu a luat în considerare faptul că scrisoarea este emisă în baza poliţei de asigurare.

Totodată, astfel cum arată recurenta-pârâtă, caracterul autonom înseamnă şi că în calitate de emitent al garanţiei nu putea aduce faţă de beneficiarul garanţiei - A. S.A. - apărări şi excepţii proprii debitorului din raportul de bază (proprii antreprenorului din contractul de lucrări), conform art. 2.321 alin. (3) teza I C. civ. şi că nu a invocat astfel de apărări.

Însă, în niciun caz, autonomia garanţiei nu poate însemna că garanţia acoperă orice fel de pretenţie solicitată de către beneficiar, altfel ar fi lipsite de efect prevederile art. 2.321 alin. (3) teza a II-a C. civ.

Pe de altă parte, autonomia nu se confundă cu independenţa, recurenta-pârâtă susţinând că nu a contestat că scrisoarea de garanţie este un act juridic de sine stătător, independent de raportul juridic născut din contractul de lucrări, considerentele instanţei de apel neputând modifica termenii şi condiţiile scrisorii de garanţie emise.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit şi nelegal incidenţa prevederilor art. 2.205 C. civ., care vizează nulitatea absolută a angajamentului pentru riscuri care s-au produs înainte de contractarea instrumentului de garanţie.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa trebuia să ia în considerare şi să dea eficacitate întregului text al scrisorii de garanţie, respectiv faptului că scrisoarea este emisă în baza poliţei de asigurare, cu consecinţa că scrisoarea de garanţie nu poate garanta peste şi în afara limitelor prevăzute de contract şi de dispoziţiile legale imperative aplicabile.

În opinia recurentei-pârâte, nici părţile şi nici instanţa nu pot trece peste sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 2.205 C. civ.: dacă riscul asigurat s-a produs anterior constituirii garanţiei, acesta nu poate face obiectul garanţiei. În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că penalităţile de întârziere au intervenit anterior datei de 02.02.2015, aceste pretenţii intrând sub incidenţa scrisorii de garanţie bancară valabilă până la 31.01.2015 şi că nu putea să îşi asume obligaţii, garanţii în afara capacităţii sale juridice.

Recurenta-pârâtă menţionează că prevederile art. 2.205 alin. (1) C. civ. nu sunt invocate în susţinerea nulităţii contractului de asigurare, ci ca apărare de fond.

Un alt argument în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.321 alin. (3) teza a II-a C. civ., instanţa de apel interpretând greşit că emitentul nu poate analiza situaţia de abuz în executarea garanţiei de bună execuţie, separat de verificarea cerinţelor de prezentare a cererii de plată.

În raport de prevederile art. 2.321 alin. (3) teza a II-a C. civ., recurenta-pârâtă susţine că precizarea în cuprinsul cererii de plată a naturii sumelor solicitate este necesară tocmai pentru ca emitentul, după verificarea îndeplinirii cerinţelor formale de prezentare a cererii, să poată verifica dacă sumele solicitate fac obiectul garanţiei de bună execuţie, în caz contrar, solicitarea urmând a fi respinsă ca abuzivă.

Potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, fondul cererii de executare nu se confundă cu analiza în fond a pretenţiilor prin raportare la prevederile contractului de bază, plata scrisorii în urma unei cereri abuzive, cu rea-credinţă, ce nu urmăreşte exercitarea normală a dreptului beneficiarului, neputând fi efectuată.

Potrivit recurentei-pârâte, abuzul intimatei-reclamante în a executa garanţia constituită pentru penalităţi de întârziere intervenite şi scadente anterior emiterii acestei garanţii, în condiţiile în care conform art. 2.205 C. civ. garanţia emisă nu poate să acopere şi natura unor astfel de obligaţii, este incontestabil, recurenta-pârâtă expunând argumente în susţinerea acestui abuz raportat şi la situaţia de fapt.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 20 iulie 2020 .

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 12 august 2020, prin care a solicitat anularea recursului, motivele fiind invocate omisso medio, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 3 septembrie 2020 şi respectiv la 8 septembrie 2020 .

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 16 septembrie 2020, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante.

La 8 octombrie 2020, intimata-reclamantă a depus precizări faţă de răspunsul la întâmpinare, prin care a arătat că recurenta-pârâtă a adus o modificare substanţială a motivelor invocate, ulterior împlinirii termenului de recurs.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, a fost respinsă excepţia nulităţii, iar în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

Sub un prim aspect se impune precizarea faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte.

Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu o cale extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că, prin intermediul recursului, recurenta-pârâtă invocă faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat criticile ce vizau limitele capacităţii juridice a emitentului - societate de asigurare, în raport de prevederile art. 2.221 C. civ. şi ale Legii nr. 237/2015. Aceste aspecte sunt invocate însă omisso medio, nefăcând obiectul susţinerilor părţilor sau ale verificărilor realizate de instanţele de fond, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiile 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Aşadar, observând invocarea omisso medio a acestor argumente aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu le poate analiza.

Nu poate fi reţinută nici critica ce vizează faptul că instanţa de apel nu a făcut disticţie între scrisoarea de garanţie bancară şi, respectiv, scrisoarea de garanţie emisă de o societate de asigurare, nici lipsa motivării cu privire la considerentul instanţei în sensul că obligaţia s-a realizat printr-o scrisoare de garanţie emisă de pârâtă şi nu prin contractul special de asigurare (poliţă de asigurare).

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus raţionamentele juridice ce au stat la baza aspectelor reţinute, acestea regăsindu-se la filele x din hotărâre, motivele nefiind străine de natura cauzei.

Totodată, în mod legal instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu art. 86 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 925/2006, garanţia trebuie să fie irevocabilă şi să prevadă dacă plata garanţiei se va executa condiţionat de constatarea culpei persoanei garantate sau necondiţionat, respectiv la prima cerere a beneficiarului, pe baza declaraţiei acesteia cu privire la culpa persoanei garantate, precum şi faptul că alin. (4) lit. c) din aceeaşi dispoziţie legală califică instrumentele de garantare emise de către societăţi bancare şi de către societăţi de asigurări, ca fiind scrisori de garanţie.

Prin urmare, instrumentul de garantare, emis de o societate bancară sau de asigurări poate îmbrăca forma unei poliţe asiguratorii de garanţie, contract de garanţie, scrisoare de garanţie, în speţă, calificarea juridică şi respectiv, consecinţe juridice fiind stabilite în mod legal de instanţa de apel, în funcţie de intenţia reală a părţilor reflectă în clauzele contractuale, reţinându-se că părţile au înţeles să constituie o garanţie autonomă, în sensul art. 2.321 C. civ.

Potrivit art. 2.321 alin. (1) C. civ., scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat al emitentului de a achita la solicitarea ordonatorului, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, o sumă de bani beneficiarului în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Plata se execută la prima şi simpla cerere, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, iar emitentul scrisorii nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită, după cum reiese din prevederile alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile legale anterior evocate şi în considerarea caracterului autonom al acestei garanţii, rezultă că instanţa de apel a înlăturat în mod legal criticile ce vizau incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2.199 şi urm. C. civ., motivarea nefiind străină de natura cauzei, ci coerentă şi completă, inclusiv în ceea ce priveşte cauza şi scopul constituirii noii garanţii de bună execuţie.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. urmează a fi, de asemenea, înlăturat.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a art. 2.321 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2.321 alin. (1) C. civ. sub aspectul calificării juridice a scrisorii de garanţie ca angajament irevocabil şi necondiţionat prin care garantul se obligă, la solicitarea unei persoane (ordonator), în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Instanţa de recurs nu verifică legalitatea contractului de asigurare, ci numai raporturile dintre emitent şi beneficiar. În esenţă, scrisoarea de garanţie se bazează pe raporturi juridice preexistente, iar aceste raporturi nu pot fi opuse beneficiarului scrisorii de garanţie, care este un terţ faţă de contract.

Înalta Curte reţine caracterul autonom al garanţiei de bună execuţie nr. x/30.01.2015, neputând fi validat argumentul recurentei-pârâte în sensul că scrisoarea este emisă în baza poliţei de asigurare.

Mai mult decât atât, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte reţine că argumentele ce vizează faptul instanţa de apel a înlăturat în mod greşit şi nelegal incidenţa prevederilor art. 2.205 C. civ., referitoare la nulitatea absolută a angajamentului pentru riscuri care s-au produs înainte de contractarea instrumentului de garanţie nu pot fi reţinute, în condiţiile în care obligaţia de garantare s-a realizat prin scrisoarea de garanţie şi nu prin contractul de asigurare.

Totodată, criticile ce vizează faptul că garanţia a fost constituită de B. după expirarea duratei de execuţie a lucrărilor stabilită prin contractul de achiziţie publică, garanţia neputând acoperi obligaţii de plată a penalităţilor de întârziere aferente neîndeplinirii în termen a lucrărilor, au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

În esenţă, recurenta a susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2205 C. civ., care sancţionează cu nulitatea contractelor de asigurare prin care se preiau riscuri născute anterior perfectării convenţiei.

Însă prevederile contractului de asigurare vizează doar raporturile dintre emitent (pârâta-recurentă) şi antreprenor, neputând fi opuse unui terţ - beneficiarul scrisorii de garanţie.

Contrar celor susţinute de recurentă, scrisoarea de garanţie are caracter autonom nu numai faţă de contractul de antrepriză ci şi faţă de raporturile juridice preexistente dintre emitent şi clientul său (cocontractantul acestuia), indiferent dacă emitentul este societate bancară sau societate de asigurare.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat şi criticile referitoare la formularea abuzivă a cererii de plată a sumei cuprinse în scrisoarea de garanţie de bună execuţie, constatând că reclamanta şi-a exercitat un drept născut din scrisoarea de garanţie cu caracter autonom, astfel că nu s-a putut reţine caracterul abuziv al acestei solicitări.

Ca atare, susţinerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. S.A., la plata către intimata-reclamantă S.C A. S.A. a sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 2124 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A., la plata către intimata-reclamantă S.C A. S.A. a sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.