Conflict between specific performance and compensatory damages for breach of supply contract

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la data de 13 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat:

- obligarea pârâtei la livrarea cantităţii de 6.500 tone de zahăr, conform actului adiţional nr. x/2015 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.463.855 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a achiziţionării cantităţii de zahăr necesare de la alţi furnizori, la un preţ mai mare decât cel stabilit prin actul adiţional nr. x/2015 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010;

- obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere, egale cu dobânda legală, de la data de 10.11.2016, când pârâta a fost pusă în întârziere prin notificare, până la data executării efective a obligaţiei contractuale asumate;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.350, art. 1.527-1.528, art. 1.530-1.531, respectiv art. 1.536 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010, actul adiţional nr. x/2015 la acest contract.

Prin sentinţa nr. 65/LP/2019 din 15 martie 2019, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia insuficientei timbrări, invocată de pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi, în consecinţă: a obligat pârâta la livrarea cantităţii de 6.500 tone zahăr în favoarea reclamantei, conform actului adiţional nr. x/30.09.2015 la contractul de vânzare cumpărare nr. x/29.01.2010 încheiat între părţi; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.285.662 RON, cu titlu de despăgubiri; a obligat pârâta să plătească daune-interese egale cu dobânda legală, aferente sumei de 13.873.379,39 RON, cu începere de la data de 10.11.2016 şi până la data executării efective a obligaţiei de livrare a cantităţii de 6.500 tone zahăr; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 160.582,34 RON, reprezentând taxă timbru, respectiv în sumă de 1.950 RON, reprezentând onorariu expert.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei nr. 65/LP/2019, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017 şi, în consecinţă, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamanta A. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 189/C/2020 - A din 30 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.A., împotriva sentinţei nr. 65/LP/2019 din 15 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a obligat pârâta la livrarea cantităţii de 1.157,25 tone zahăr în favoarea reclamantei, conform actului adiţional nr. x/30.09.2015 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.01.2010 încheiat între părţi.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei daune-interese egale cu dobânda legală, aferente sumei de 2.469.995 RON, începând cu data de 10.11.2016 şi până la data executării efective a obligaţiei.

A respins ca nefondat capătul II de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.463.855 RON, cu titlu de prejudiciu.

A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei insuficientei timbrări şi a dispus compensarea parţială a cheltuielilor de judecată din primă instanţă şi apel şi a obligat intimata-reclamantă S.C. A. S.A. să plătească apelantei-pârâte suma de 48.783,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta societatea A. S.A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât cuprinde considerente contradictorii cu privire la temeinicia pretenţiilor formulate, respectiv cu privire la interpretarea contractului încheiat cu intimata.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că în pag. 11 alin. ultim al deciziei recurate, instanţa de apel şi-a însuşit concluziile experţilor contabili şi a reţinut că relaţiile dintre părţi s-au desfăşurat într-o modalitate care s-a îndepărtat în anumite situaţii de la clauzele actului adiţional şi ale contractului de vânzare-cumpărare, fapt necontestat de niciuna dintre părţi, în sensul că, deşi s-a convenit ca livrarea să se facă doar pe baza de comenzi, nu în toate situaţiile în care s-au realizat livrări, acestea au fost precedate de comenzi care să poată fi dovedite, precum şi faptul că, deşi factura proformă trebuia emisă de pârâtă în ziua comenzii, aceasta era eliberată în funcţie de stocul de marfă disponibil.

În fapt, astfel cum arată recurenta-reclamantă, relaţiile dintre părţi erau cele specifice comercianţilor, unde formalismul nu reprezintă o condiţie de valabilitate, cu atât mai mult cu cât colaborarea avea o durată de câţiva ani şi avea la bază o încredere reciprocă, din acest motiv, unele comenzi erau efectuate telefonic, fapt necontestat de intimată.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă mai arată că instanţa de apel a reţinut la pag. 12 alin. (2) din decizia atacată faptul că o factură proformă echivala cu un camion de zahăr de 21-22,5 tone, astfel cum au menţionat experţii contabili şi că, practic, solicitarea sa de a emite un anumit număr de proforme reprezenta comanda numărului echivalent de tone de zahăr.

Astfel cum precizează recurenta-reclamantă, deşi a reţinut aceste aspecte, instanţa de apel la alin. (6) din pag. 12 a apreciat că aceste comenzi trebuia să fie unele concrete, ferme, cu arătarea exactă a cantităţii comandate, doar în măsura în care comenzile conţineau cantitatea ce se dorea a fi livrată şi pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de livrare, putându-se pune problema angajării răspunderii sale contractuale.

Recurenta-reclamantă apreciază că acest considerent al instanţei de apel este în totală contradicţie cu aspectele arătate mai sus, pe de o parte constatându-se modul specific de lucru între părţi, acceptat de-a lungul timpul şi necontestat, iar de pe altă parte, apreciindu-se că părţile ar fi trebuit să respecte întocmai clauzele contractului, cu emiterea de comenzi scrise şi specificarea cantităţii de marfă solicitate.

Cu toate acestea, încălcarea obligaţiei intimatei de a emite facturi proforme în ziua comenzii, nu a fost sancţionată de instanţa de apel şi nu a fost apreciată ca o încălcare a clauzelor contractuale.

Un alt argument invocat de recurenta-reclamantă vizează faptul că în pag. 13 alin. (1) din cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat că notificarea are valoarea unei comenzi concrete a cantităţii de 7.000 tone de zahăr făcută în cadrul termenului contractual, urmând a fi luată în considerare, de asemenea, în plus faţă de comenzile reţinute de experţi în cuprinsul raportului de expertiză, pentru ca, ulterior, instanţa să revină şi să nu ia în considerare această comandă.

Totodată, potrivit recurentei-reclamante, aprecierea instanţei de apel cu privire la temeinicia pretenţiilor din notificarea transmisă intimatei la data de 13.09.2016, precum şi cu privire la imposibilitatea onorării acestei comenzi, excedează limitelor învestirii instanţei de apel.

Mai susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel s-a contrazis cu privire la intervalul de timp din cadrul perioadei contractuale, în care se puteau emite comenzi. Astfel, la pag. 13 alin. (2) din decizie, instanţa de apel a constatat că nu exista nicio clauză contractuala care să impună în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a emite comenzi zilnice ori periodice. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că reclamanta nu a fost de bună-credinţă, întrucât nu a emis comenzi cu o anumită ritmicitate şi constanţă.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale în favoarea intimatei, contrazicându-se în considerente şi reţinând aspecte care nu au fost menţionate în contract.

În legătură cu notificarea expediată intimatei, prin care a solicitat livrarea cantităţii de 6.500 de tone zahăr, recurenta-reclamantă susţine că, la pag. 14 alin. (3) din decizie, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu reprezintă o comandă fermă pentru această cantitate. Astfel, mai întâi, instanţa de apel a apreciat că părţile au un mod de lucru aparte, pentru ca ulterior să reţină că aceste comenzi nu sunt ferme, deoarece nu se specifică în mod concret cantitatea de marfă solicitată, notificarea prin care reclamanta a pretins livrarea cantităţii de 6.500 de tone de zahăr nereprezentând o comandă fermă.

Aceste aspecte dovedesc, în opinia recurentei-reclamante, subiectivismul de care a dat dovadă instanţa de apel, când a dispus efectuarea expertizei contabile, deşi apelanta nu a solicitat-o. În acelaşi sens, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a amânat pronunţarea hotărârii din data de l4.07.2020 la data 28.07.2020, când pârâta ar fi trebuit să facă dovada achitării onorariului aferent expertizei contabile şi că, deşi i-a acordat un termen de 2 săptămâni, pârâta nu a achitat onorariul, astfel că instanţa de apel a amânat pronunţarea încă două zile, până la data de 30.07.2020, pentru ca pârâta să îşi îndeplinească obligaţia ce îi revenea.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a extins clauzele contractului de vânzare-cumpărare şi ale actului adiţional încheiat între părţi dincolo de ipotezele specificate.

Recurenta-reclamantă precizează că instanţa de apel a reţinut lipsa unor comenzi ferme, de o anumită ritmicitate şi constanţă din partea sa, în condiţiile în care nicăieri în cuprinsul contractului ori al actului adiţional nu există asemenea condiţii stipulate, singura limitare a comenzilor referindu-se la cantitatea maximă de 100 tone/zi.

Potrivit recurentei-reclamante, părţile nu au precizat că livrarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de marfă se va efectua în prima parte a perioadei sau în ultima parte, nu au specificat nici care este cantitatea minimă de marfă comandată pe zi, ci doar cantitatea maximă.

În raport de aceste critici, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit atât contractul, cât şi actul adiţional încheiat între părţi.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a principiilor generale de drept şi anume: dreptul la un proces echitabil şi dreptul de dispoziţie al părţilor.

În ce priveşte dreptul la un proces echitabil, recurenta-reclamantă arată că, din cauza modului în care instanţa de apel a înţeles să facă apărarea apelantei pronunţându-se cu privire la temeinicia notificării sale, deşi nu a fost învestită cu acest lucru, să dispună din oficiu o contraexpertiză contabilă, cu stabilirea unor obiective clar dispuse în favoarea apelantei, cu amânarea de două ori a pronunţării soluţiei pentru ca apelanta să poată achita onorariul experţilor, instanţa nu a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea sa.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunţându-se cu privire la temeinicia solicitării sale adresate intimatei, de a prelungi termenul contractual, în ipoteza în care intimata nu ar fi putut livra cantitatea de zahăr solicitată - pag. 13 alin. (1) şi (2) din decizia atacată.

Recurenta-reclamantă susţine că a făcut această solicitare cu bună-credinţă, oferindu-se să înţeleagă situaţia intimatei, în ipoteza în care nu ar fi avut marfă pe stoc şi nu ar fi putut livra zahărul la timp, nefiind o solicitare de prelungire automată a termenului contractual.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În opinia recurentei-reclamante, acest principiu care guvernează procesul civil a fost încălcat prin aprecierea instanţei de apel cu privire la imposibilitatea intimatei de a livra cantitatea de 6.500 tone de zahăr până la finalul perioadei contractuale, în condiţiile în care această imposibilitate nu a fost invocată şi nici dovedită de intimată.

O dovadă a lipsei de imparţialitate a instanţei de apel o constituie, în opinia recurentei-reclamante şi ignorarea dovezilor prin care intimata refuza livrarea mărfii, arătând că preţul stabilit nu o mai mulţumeşte.

Un alt argument în acest sens, este reprezentat, în concepţia recurentei-reclamante, de dispunerea din oficiu a unei expertize contabile strict cu privire aspecte care privesc cantitatea de marfă comandată şi nelivrată, acest mod de abordare indicând o antepronunţare a instanţei de apel cu privire la capătul II al cererii.

Un ultim motiv de recurs vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.516 C. civ., respectiv a art. 1.531 C. civ., în raport de care recurenta-reclamantă apreciază că are dreptul la compensarea pierderii efective suferite, reprezentate de diferenţa de preţ ca urmare a nelivrării de către intimată a cantităţii de zahăr solicitată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 1.350, art. 1.527 -1.528, art. 1.530- 1.531, respectiv art. 1.536 C. civ., pe contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010, pe actul adiţional nr. x/2015 la acest contract, pe dispoziţiile art. 6, art. 9 alin. (2), art. 20 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte S.C B. S.A. la 30 septembrie 2020 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 8 octombrie 2020, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20 octombrie 2020 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 2 noiembrie 2020, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, în condiţiile art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă, a fost respinsă excepţia nulităţii, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza instanţei de apel este coerentă, fiind expuse cu acurateţe juridică modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, situaţia de fapt, analiza probelor administrate, în raport de care s-a pronunţat hotărârea.

Înalta Curte constată că, de fapt, recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Argumentele ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură, se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmînd a fi efectuată analiza acestora.

Criticile ce vizează administrarea probei cu expertiza contabilă, în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu a solicitat această probă, şi nici cele care vizează amânarea pronunţării nu pot fi reţinute.

Înalta Curte arată în acest sens că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că instanţa de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluţionării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanţei cu privire la probatoriul administrat.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Ca atare, evaluările instanţei de apel care privesc concluzia degajată asupra utilităţii probei cu expertiza contabilă ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Totodată, amânarea pronunţării dispusă de instanţa de apel este în concordanţă cu prevederile art. 396 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine critica de nelegalitate a hotărârii sub acest aspect.

Criticile ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a limitelor învestirii şi a principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de dispoziţie al părţilor nu reprezintă critici propriu-zise în recurs, în condiţiile în care recurenta-reclamantă, în susţinerea lor, face trimitere exclusiv la situaţia de fapt şi la interpretarea probelor.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. urmează a fi, de asemenea, înlăturat.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă, pe de o parte extinderea de către instanţa de apel a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional la acesta, dincolo de ipotezele specificate în aceste acte juridice, iar pe de altă parte, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.516 şi a art. 1.531 C. civ.

Înalta Curte arată că interpretarea dispoziţiilor contractuale vizează aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.516 şi a art. 1.531 C. civ. nu poate fi reţinută.

Potrivit art. 1.516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar atunci cănd, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Totodată, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, astfel cum dispune art. 1.531 alin. (1) C. civ.

Trebuie arătat, de asemenea, că daunele-interese compensatorii sunt cele care sunt datorate pentru neexecutarea totală, parţială sau necorespunzătoare a obligaţiei contractuale. Daunele-interese moratorii sunt cele care se datorează pentru întârzierea în executare.

Sub aspectul regimului lor juridic, ca regulă, despăgubirile compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei. Daunele moratorii pot fi cumulate cu executarea în natură, deoarece la fundamentul lor nu stă neexecutarea obligaţiei, ci executarea cu întârziere. Astfel, ele înlocuiesc prejudiciul suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Reiese, astfel că instanţa de apel, în mod legal a reţinut că în condiţiile în care, prin capătul I de cerere, reclamanta a optat pentru executarea în natură a obligaţiei de livrare a zahărului de către pârâtă, pretenţie care i-a fost admisă în parte, nu mai poate pretinde şi daune-interese compensatorii pentru neexecutarea acestei obligaţii, deoarece ar obţine o dublă reparaţie, în schimb, executarea în natură putând fi cumulată cu daunele-interese moratorii, solicitate de reclamantă la capătul III de cerere.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă S.C B. S.A. a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 189/C/2020-A din 30 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă S.C B. S.A. a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.