Corporate loan nullity: validity of consent and illicit cause under preclusive effect of prior rulings on legal representation

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 18 mai 2012 sub dosar nr. x/2012 şi precizată ulterior, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B., S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.), a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut nr. x/25.07.2007 şi a actului adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007; a contractului de împrumut nr. x/15.12.2008; a contractului de împrumut nr. x/15.12.2008; a contractului de antrepriză nr. x/27.03.2004 şi a actului adiţional nr. x din 10.05.2004 la contractul de antrepriză nr. x/27.03.2004; a protocolului din 16.04.2004 şi a contractului de cesiune de creanţă nr. x; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 477/C din 06 octombrie 2014, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta S.C. C. S.A.

A admis cererea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B., S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.).

A constatat nulitatea absolută a:

- contractului de împrumut nr. x/25.07.2007 şi a actului adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, încheiate între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B.;

- contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, încheiat între pârâtele S.C. D. (fostă S.C. E.) şi S.C. B.;

- contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.);

- contractului de antrepriză nr. x/27.03.2004 şi a actului adiţional nr. x din 10.05.2004 la contractul de antrepriză nr. x/27.03.2004, încheiate între pârâtele S.C. D. (fostă S.C. E.) şi S.C. B.;

- protocolului din 16.04.2004, încheiat între pârâtele S.C. D. (fostă S.C. E.) şi S.C. B.;

- contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A., în calitate de cesionar, S.C. D. (fostă S.C. E.), în calitate de cedent şi S.C. B., în calitate de debitor cedat;

- contractului de garanţie reală nr. x/27.07.2007, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B.;

A obligat pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă totală de 100.653,14 RON, reprezentând: 74.803,14 RON, taxă judiciară de timbru, 3.100 RON, onorariu avocaţial şi 22.750 RON, onorariu expert.

A obligat pârâtele să plătească la bugetul local al U.A.T. MUNICIPIUL Braşov suma de 74.793,14 RON, facilitate acordată de instanţă reclamantei cu privire la plata taxei judiciare de timbru.

A obligat reclamanta să plătească Biroului Local de Expertize Tehnice de pe lângă Tribunalul Braşov, în contul expertei F., suma de 21.750 RON, cu titlu de onorariu expert pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică contabilă nr. x/20.01.2014.

A respins cererea reclamantei de reducere a onorariului de expert.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Între pârâtele S.C. B., S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.) s-au încheiat actele în litigiu, respectiv: contractul de împrumut nr. x din 25 iulie 2007 şi actul adiţional nr. x din 3 ianuarie 2011 la contractul de împrumut nr. x din 25 iulie 2007, încheiate între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B.; contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat între pârâtele S.C. D. (fostă S.C. E.) şi S.C. B.; contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.); contractul de antrepriză nr. x din 27 martie 2004 şi actul adiţional nr. x din 10 mai 2004 la contractul de antrepriză nr. x din 27 martie 2004, încheiate între pârâtele S.C. D. (fostă S.C. E.) şi S.C. B.; protocolul din 16 aprilie 2004, încheiat între pârâtele S.C. D. (fostă S.C. E.) şi S.C. B.; contractul de cesiune de creanţă nr. x din 4 septembrie 2009, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A., în calitate de cesionar, S.C. D. (fostă S.C. E.), în calitate de cedent şi S.C. B., în calitate de debitor cedat şi contractul de garanţie reală nr. x din 27 iulie 2007, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B.

Reclamanta a invocat două motive de nulitate absolută a actelor juridice civile în litigiu: lipsa calităţii de reprezentant la încheiere şi cauza ilicită pe care se fondează aceste acte.

Cu privire la primul motiv de nulitate absolută, instanţa a reţinut că, potrivit hotărârilor judecătoreşti depuse de către reclamantă la dosar, între reclamantă, pe de o parte şi numitul G., pe de altă parte, au existat o serie de litigii, care au avut ca obiect contestarea de către reclamantă a calităţii de acţionar majoritar în S.C. B. a numitului G. şi stabilirea acestei calităţii în favoarea A., respectiv acţionar majoritar în cadrul S.C. B., cu o cotă de 80%.

Stabilirea acestor chestiuni era importantă deoarece S.C. B. are calitatea de acţionar majoritar al S.C. B. - 91,86% din capitalul social, astfel cum rezultă din certificatul constatator depus la dosar, iar S.C. B. are calitatea de administrator în cadrul filialelor de pe platforma B..

Astfel, prin H.G. nr. 24 din 15 ianuarie 2004, a fost constituită S.C. B. Braşov, având un capital social de 4.125.200.000 RON ROL, respectiv 412.520 RON RON, prin denominare şi modificarea structurii acţionariatului, cu cotele de participare la capitalul social astfel: A. - 80%, H. -10 %, Universitatea Transilvania Braşov - 2 %, Uniunea Generală a Industriaşilor din România " UGIR 1903" Braşov - 3 % şi Camera de Comerţ şi Industrie Braşov - 5 %.

Ulterior, prin încheierea nr. 26969 din 3 mai 2004 a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov, a fost admisă cererea de înscriere în registrul comerţului a dispoziţiilor contractului de împrumut şi garanţie reală imobiliară încheiat anterior între numitul G. şi A., ca acţionar nou al S.C. B., cu un procent de 80% din capitalul social, fiind menţionat în registrul comerţului că intră în societate numitul G., fiind menţionată ieşirea din societate a A. ce deţinea respectivul procent de 80% din capitalul social.

Împotriva acestei încheieri a judecătorului delegat, A. a promovat recurs, iar la data de 5 iulie 2004 a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul G., şi anularea contractului de împrumut de mai sus, a declaraţiei de înscriere a pârâtului în registrul comerţului ca acţionar al S.C. B. şi radierea acestuia din registrul acţionarilor şi registrul comerţului, formându-se dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Braşov, strămutat la Tribunalul Alba sub nr. de dosar x/2006, care a fost soluţionat prin sentinţa nr. 753/CA/2007, prin care a fost admisă, în parte, acţiunea A., fiind anulată declaraţia lui G. din registrul acţionarilor S.C. B., privind transferul dreptului de proprietate de la A. asupra unui pachet de 33.002 acţiuni şi s-a dispus radierea calităţii sale de acţionar la S.C. B. din registrul comerţului, sentinţă executorie, ce a fost menţinută şi în căile de atac exercitate (decizia nr. 3290 din 6 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Anterior litigiului sus-indicat, prin decizia nr. 415/R din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Braşov, dosar nr. x/2004, a fost admis recursul A., dispunându-se, în mod irevocabil, respingerea cererii de înscriere de menţiuni nr. 26969 din 3 mai 2004, formulată de G. şi radierea înscrierii din registrul comerţului efectuată în baza acestei încheieri, această decizie fiind menţionată în registrul comerţului prin încheierea nr. 9230 din 5 aprilie 2005, în urma cererii nr. x din 31 martie 2005.

Apoi, prin sentinţele civile nr. 17/CC din 15 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2004, nr. 4/CC din 18 ianuarie 2005, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2004, nr. 14/CC din 2 martie 2005, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2004, nr. 52/C din 30 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2005, nr. 23/CC din 10 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2006 au fost anulate mai multe hotărâri A.G.E.A. ale S.C. B., prin care G. era desemnat în Consiliul de Administraţie al S.C. B., adunările fiind convocate la cererea lui G., reţinându-se că la adoptarea acestei hotărâri A.G.E.A. a participat doar G., fără ca acesta să fie acţionar al societăţii pârâte, cele 80% din acţiunile pretinse a fi obţinute de G. nefiind dobândite cu respectarea dispoziţiilor art. 98 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep., neexistând o declaraţie în registrul acţionarilor semnată de cedent şi cesionar pentru a se putea dobândi în mod valabil acţiunile.

Deşi existau hotararile judecătoreşti sus-indicate, numitul G., la data de 18 mai 2006, prin cererea cu nr. x a solicitat înscrierea în registrul comerţului a următoarei structuri a acţionariatului S.C. B.: G. - 80% în capitalul social, H. - 10% din capitalul social, Camera de Comerţ şi Industrie Braşov - 5 % din capitalul social, Uniunea

Generală a Industriasilor din Romania, "UGIR 1903" Braşov - 3% şi Universitatea Transilvania Braşov - 2% din capitalul social, cerere ce a fost admisă prin încheierea judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov nr. 6975 din 5 iunie 2006, menţionându-se modificarea structurii acţionariatului în sensul că în societate intra G., cu un numar de 33.0002 acţuni şi 80% din capitalul social şi iese din societate A. ce deţinea acelaşi număr de acţiuni, reprezentând aceeaşi cotă din capitalul social, restul acţionariatului rămânând neschimbat.

Instanţa a mai constatat că prin sentinţa nr. 31 din 6 aprilie 2011 a Tribunalului Braşov s-a reţinut că în urma anulării operaţiunii frauduloase prin care numitul G. s-a înscris ca acţionar în registrul acţionarilor S.C. B., anulare dispusă prin sentinţa civilă nr. 753/CA din 30 mai 2007 a Tribunalului Alba, menţinută irevocabil prin decizia nr. 1106 din 17 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a radierii din registrul acţionarilor şi din registrul comerţului a calităţii de acţionar a lui G. la S.C. B., radiere dispusă prin aceleaşi hotărâri judecătoreşti, a fost confirmată, cu efect declarativ şi nu constitutiv, calitatea de acţionar a A. la S.C. B.

Totodată, s-a mai reţinut că radierea din registrul acţionarilor S.C. B. a aşa-zisului transfer de acţiuni a determinat revenirea la situaţia anterioară, respectiv la structura acţionariatului consacrată de H.G. nr. 24/2004, sentinţa susindicată intrând în puterea lucrului judecat, devenind irevocabilă prin decizia nr. 2252 din 19 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, prin care a fost respins recursul S.C. B.

În aceste condiţii, sunt nule absolut hotărârile adoptate de S.C. B., prin adunarea generală ori consiliul de administraţie, fiind luate cu votul majoritar al unei persoane, d-l G. ce nu este acţionar al S.C. B. şi cu neparticiparea reprezentanţilor acţionariatului majoritar A., al cărui consimţământ a lipsit. Inclusiv în decizia nr. 2252 din 19 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova s-a reţinut că radierea menţiunii privind calitatea de acţionar a numitului G. din registrul comerţului şi registrul acţionarilor, radiere dispusă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, a condus la revenirea societăţii la structura acţionariatului consacrată de H.G. nr. 24/2004.

Situaţia litigioasă dintre A. şi G. nu le era străină nici pârâtelor S.C. B., S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.), acestea fiind societăţi deţinute de acelaşi G..

Astfel, motivul de nulitate absolută, ce vizează lipsa calităţii de reprezentant, influenţează consimţământul pârâtei S.C. B. la încheierea contractelor şi a protocolului supus analizei instanţei (fără contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat pentru pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D.).

Voinţa juridică reprezintă o componentă esenţială a oricărui act juridic de dispoziţie. Ea are un caracter complex, deoarece reuneşte două elemente: consimţâmântul şi cauza (scopul).

Potrivit art. 948 din C. civ., consimţământul este o condiţie de fond a actului juridic care constă în exterioarizarea voinţei unei persoane de a încheia un act juridic. Deoarece contractul se încheie prin acordul de voinţă dintre părţi, existenţa consimţământului este indispensabilă pentru perfectarea convenţiei.

În cazul de faţă, fiind confirmată cu efect declarativ calitatea de acţionar a A. la S.C. B., pârâta S.C. B. şi-a exprimat consimţământ prin G., I., J. sau K., care, însă, nu aveau nici calitatea de acţionar majoritar al S.C. B. (în cazul d-lui G.) şi nici pe aceea de preşedinţi ai Consiliului de Administraţie. În aceste condiţii, voinţa pârâtei S.C. B. a lipsit la încheierea actelor în litigiu, iar lipsa totală a consimţământului determină nulitatea absolută a actelor în litigiu (fără contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D.).

În privinţa motivului de nulitate absolută care priveşte cauza ilicită, instanţa a reţinut ca întemeiat şi acest motiv.

Astfel, conforma art. 966 şi art. 958 din C. civ. vechi (act normativ aplicabil în cauză la data naşterii raporturilor juridice civile în litigiu), obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Prin cauză sau scop se înţelege acel element al actului juridic care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemnea act, respectiv acel element de natură psihologică care răspunde la întrebarea pentru ce s-a încheiat actul juridic. Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.

Ca structură, cauza actului juridic cuprinde: scopul imediat şi scopul mediat (motivul determinant al încheierii actului juridic).

Reclamanta, prin invocarea caracterului ilicit al cauzei, are în vedere scopul imediat al convenţiilor, care nu era de a primi preţul/împrumutul/creanţa, ci de a scoate din societatea B. o parte din patrimoniul acesteia.

Împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă a formulat apel, în termen legal, pârâta S.C. C. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamanta A., cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 834/R din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 477/C din 6 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a păstrat-o.

A obligat apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. la plata către intimata- reclamanta A. a sumei de 4.960 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată în apel, în cuantum de 896.369 RON şi de 2.270.647,2 RON în primă instanţă, reprezentând reducere taxă judiciară de timbru, rămânând în sarcina Statului.

A obligat apelata-pârâtă S.C. C. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 567.661 RON, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru în primă instanţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a făcut precizări cu privire la limitele devoluţiunii în apel şi a reţinut următoarele:

Fiecare pârâtă a fost chemată în judecată pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor la încheierea cărora a participat, fără a exista un raport de solidaritate, respectiv o coparticipare procesuală pasivă.

Ca urmare, motivele de apel formulate de pârâta S.C. C. S.A. pot privi doar soluţia primei instanţe cu privire la contractele la încheierea cărora a participat.

Hotărârea primei instanţe privind constatarea nulităţii absolute a celorlalte contracte (contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat între pârâtele S.C. D. - fostă S.C. E. şi S.C. B., contractul de antrepriză nr. x din 27 martie 2004, cu actul adiţional nr. x din 10 mai 2004, încheiate între pârâtele S.C. D. şi S.C. B. şi protocolul din data de 16 aprilie 2004, încheiat între pârâtele S.C. D. şi S.C. B.), indicate în cererea de chemare în judecată, în care apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. nu a avut calitatea de parte, nu a fost atacată de părţile care le-au încheiat, pârâte în cauză, astfel că hotărârea primei instanţe cu privire la aceste contracte a trecut în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel neputând modifica aceste aspecte în apelul altei pârâte, S.C. C. S.A.

Motivele de nulitate absolută a actelor juridice civile, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată sunt: lipsa totală a consimţământului pârâtei S.C. B. în angajarea societăţii la încheierea contractelor şi cauza ilicită.

Cu privire la primul motiv de nulitate absolută instanţa de apel a reţinut că voinţa juridică care stă la baza oricărui act juridic de dispoziţie, reuneşte în structura sa două elemente: consimţământul şi cauza (scopul).

Articolul 948 din C. civ. reglementează consimţământul ca o condiţie de fond, esenţială şi generală, a actului juridic, care reprezintă voinţa exteriorizată a părţilor actului juridic bilateral sau multilateral.

Esenţial în stabilirea voinţei juridice a S.C. B. la încheierea contractelor mai sus menţionate este existenţa consimţământului societăţii exprimat prin persoanele legal mandatate în acest sens şi indicarea acţionariatului societăţii la data încheierii lor.

Structura acţionariatului S.C. B. a fost stabilită prin H.G. nr. 24 din 15 ianuarie 2004, prin care a fost constituită această societate.

Înscrierea în registrul comerţului prin încheierea nr. 26969 din 3 mai 2004 a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov a dispoziţiilor contractului de împrumut şi garanţie imobiliară încheiat între G. şi A., ca acţionar nou la S.C. B. cu un procent de 80% din capitalul social a determinat numeroase litigii cu privire la structura acţionariatului acestei societăţi şi calitatea de reprezentant al societăţii. Astfel, au fost pronunţate numeroase hotărâri irevocabile, aflate la dosarul de fond (dosarul Tribunalului Braşov nr. 5 49 6/62/2012, filele x), care se bucură de prezumţia puterii de lucru judecat.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că nu a existat consimţământul S.C. B. la încheierea contractelor cu pârâta S.C. C. S.A., mai sus menţionate, neexistând o exteriorizare a voinţei juridice a societăţii prin persoane mandatate în mod legal în acest sens.

În privinţa motivului de nulitate absolută care priveşte cauza ilicită, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect, iar cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice (art. 966, art. 968 C. civ.).

În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat şi scopul mediat. Scopul imediat - cauza proxima - numit şi scopul obligaţiei, în cazul contractului de vânzare constă în prefigurarea de către vânzător a preţului bunului vândut, precum şi în prefigurarea de către cumpărător a obţinerii dreptului de proprietate asupra bunului ce formează obiectul contractului. Scopul mediat - cauza remota - numit şi scopul actului juridic, reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul (mobilul) determinant al încheierii actului juridic, motiv care se referă, fie la însuşirile contraprestaţiei, fie la însuşirile celeilalte părţi şi care, spre deosebire de scopul imediat - care este abstract, obiectiv şi invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice, se caracterizează prin aceea că este un element (al cauzei) subiectiv şi variabil de la o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de la un act la altul.

Deşi s-a încercat a se crea o aparenţă de legalitate a actelor juridice încheiate, prin invocarea contractului de privatizare nr. x din 26 septembrie 2003 a S.C. B., încheiat între Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului şi H., a condiţiilor impuse prin convenţia de monitorizare a programului de restructurare a S.C. B. şi a raportului de expertiză întocmit la fond, scopul imediat al contractelor a fost de a scoate din S.C. B. o parte din patrimoniul acesteia, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză şi din toate hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate cu privire la patrimoniul acestei societăţi, aflate la dosarul de fond (dosarul Tribunalului Braşov nr. 5496/62/2012, filele x).

Luarea în considerare a tuturor acestor hotărâri judecătoreşti irevocabile este justificată de prezumţia puterii de lucru judecat, potrivit cu care soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Considerentele hotărârii dobândesc acelaşi efect, explicând dispozitivul şi reflectându-se în soluţia pronunţată.

Prima instanţă nu a încălcat principiul disponibilităţii şi nu a depăşit limitele învestirii instanţei, întrucât prin dispozitivul sentinţei s-a pronunţat, exclusiv, asupra capetelor de cerere cu soluţionarea cărora a fost învestită.

Redarea în cuprinsul considerentelor a argumentelor reţinute în considerentele hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate cu privire la calitatea de reprezentant al societăţii nu reprezintă o depăşire a principiilor menţionate, ci respectarea puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Nu se poate reţine existenţa unei confuzii a primei instanţe între calitatea de administrator şi cea de acţionar, astfel cum se critică prin motivele de apel, fiind evident că prima instanţă a reţinut lipsa calităţii de reprezentant şi nu numai pe aceea de acţionar a numitului G. şi a persoanelor numite de acesta în calitate de reprezentanţi ai societăţii.

Curtea a reţinut şi că, prin motivele de apel, s-a criticat administrarea probei cu expertiză tehnică în condiţiile nevalorificării concluziilor acesteia, reţinând că prima instanţă a încuviinţat în mod legal probele propuse în apărare de părţi şi le-a apreciat prin raportare la ansamblul probatoriului administrat. Administrarea unei probe solicitate de parte nu reprezintă automat valorificarea acesteia, în condiţiile în care nu se coroborează cu restul probatoriului.

Prima instanţă a realizat o verificare obiectivă a îndeplinirii condiţiilor nulităţii prin prisma motivelor invocate de reclamantă, reţinând în mod corect nulitatea absolută a contractelor încheiate de pârâta S.C. C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 834/R din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, au declarat recurs atât pârâta S.C. C. S.A. Braşov, cât şi reclamanta A..

Prin decizia nr. 1463 din 22 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din data de 4 iunie 2015, a rezoluţiei din 5 mai 2015 şi a deciziei civile nr. 834/R din 25 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat şi a admis recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. BRAŞOV împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare.

Înalta Curte a reţinut că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de trei zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.

În acelaşi sens este şi decizia nr. 7/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent cu soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2014.

Cum recurenta-reclamantă nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, recursul său nu este fondat.

În ce priveşte recursul declarat de către recurenta-pârâtă societatea C. S.A. Braşov, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale cu referire la consimţământul societăţii B., raportat la data încheierii contractelor.

Valabilitatea contractului nu are legătură cu structura acţionariatului de la un moment dat, ceea ce interesează este dacă la momentul semnării contractului societatea B. a fost legal reprezentată.

Potrivit art. 137 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori (în acest ultim caz ei se constituie în Consiliu de Administraţie), iar potrivit art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică este reprezentată prin organele sale de conducere, iar conform art. 35 alin. (2) din acelaşi decret, actele săvârşite de către persoana juridică prin reprezentanţii săi legali sunt actele persoanei juridice însăşi.

Potrivit art. 143 indice 2 din Legea nr. 31/1990, Consiliul de Administraţie (sau administratorul unic) reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.

Faptele ilicite săvârşite de administrator şi eventuala depăşire a mandatului pot atrage răspunderea acestuia, dar fără a afecta valabilitatea actului juridic, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954.

De altfel, administratorii răspund în condiţiile art. 144 indice 2, raportat la art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, societatea având la îndemână o acţiune în răspundere contra administratorilor în măsura în care aceştia, prin activităţile desfăşurate în această calitate, au produs pagube societăţii.

Prin urmare, cât timp, la data încheierii contractelor ce fac obiectul litigiului de faţă, societatea B. a fost legal reprezentată, înseamnă că la acea dată a existat consimţământul valabil exprimat al acestei societăţi.

Faptul că ulterior încheierii acestor contracte reprezentanţii legali ai acestei societăţi au fost revocaţi din funcţie, în urma unor hotărâri judecătoreşti, nu poate conduce la concluzia vicierii consimţământului societăţii, anterior, la data încheierii contractelor, ci dă doar dreptul la o eventuală acţiune în răspundere contra administratorilor, în condiţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 155 indice 1 din aceeaşi lege, aceasta fiind practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a arătat că susţinerea instanţei de apel cu privire la pretinsa putere de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti nu poate fi reţinută, deoarece între părţi au existat numeroase litigii iar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate, inclusiv, de către Înalta Curte, s-a stabilit contrariul, respectiv faptul că la data încheierii contractelor acestea au fost semnate de către reprezentantul legal al societăţii B.

Înalta Curte a reţinut şi că hotărârea instanţei de apel este, practic, nemotivată în ce priveşte caracterul ilicit al cauzelor juridice ale contractelor.

Chiar şi scurta motivare este străină de obiectul cauzei, deoarece contractele ce au făcut obiectul litigiului de faţă sunt contracte de împrumut, respectiv antrepriză iar nu de vânzare-cumpărare.

De altfel instanţa de apel, atunci când a făcut analiza scopului mediat şi a celui imediat a pornit de la definirea teoretică, fără să facă o referire concretă la contractele ce au făcut obiectul litigiului, vorbindu-se despre scoaterea unei părţi din patrimoniul societăţii B., dar fără a arăta, în mod concret, cum s-a petrecut o astfel de faptă.

În altă ordine de idei, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la scopul încheierii contractelor de împrumut şi respectiv de antrepriză, raportat la obligaţiile ce reveneau societăţii B., legat de procesul de privatizare al societăţii B.

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns decât foarte sumar criticilor formulate de către apelanta-pârâtă cu privire la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de expertul F..

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin starea de fapt, şi nu a aplicat corect dispoziţiile legale incidente la starea de fapt, astfel că, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi 5, raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. BRAŞOV, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. de dosar x/2012

Prin decizia civilă nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018, s-a dispus admiterea apelului declarat de apelanta-pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 477/C din 06 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul civil nr. x/2012, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A., S.C. B. şi S.C. D. (fostă S.C. E.), a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut nr. x/25.07.2007 şi a actului adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, încheiate între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B.; a contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.) şi a contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A., în calitate de cesionar, S.C. D. (fostă S.C. E.), în calitate de cedent şi S.C. B., în calitate de debitor cedat, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru (pentru judecata în primă instanţă), aferentă contractelor menţionate mai sus şi, pe cale de consecinţă, a fost înlăturată suma de 54.038 RON din cheltuielile de judecată la care au fost obligate pârâtele către reclamantă şi suma de 54.038 RON din obligaţia de plată către Municipiul Braşov, fiind păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate. A fost respinsă cererea apelantei C. S.A., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că un prim aspect asupra căruia intimata-reclamanta A. a pus concluzii şi care se impune a fi clarificat în cauză vizează limitele apelului declarat de pârâta S.C. C. S.A.

Cererea de apel are un efect devolutiv, conform art. 295 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că această cale de atac provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt cât şi cu privire la chestiunile de drept.

În cauză, singurul apel declarat împotriva sentinţei pronunţate în prima instanţă de Tribunalul Braşov este cel făcut de pârâta S.C. C. S.A., care este parte contractantă doar în unele dintre contractele ce fac obiectul acţiunii, respectiv în contractul de împrumut nr. x/25.07.2007 şi în actul adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007; în contractul de împrumut nr. x/15.12.2008; în contractul de cesiune de creanţă nr. x şi în contractul de garanţie reală mobiliară nr. x/27.07.2007.

Efectul devolutiv al apelului este totuşi unul limitat şi instanţa de apel prin judecata ce o va face asupra cererii de apel formulate de una dintre pârâte, nu poate afecta părţile care nu au făcut apel. Soluţia primei instanţe cu privire la contractele în care pârâta S.C. C. S.A. nu este parte (contractul de antrepriză nr. x/27.03.2004 şi actul adiţional nr. x la acest contract; protocolul încheiat la data de 16.04.2004 între S.C. E. şi S.C. B. şi contractul de împrumut nr. x/15.12.2008), nu a fost criticată de niciuna dintre celelalte pârâte şi astfel trece în putere de lucru judecat.

Referitor la soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la contractul de garanţie reală mobiliară nr. x/27.07.2007, curtea a constatat că în dosarul de recurs pârâta S.C. C. S.A. a renunţat în parte la judecata cererii de recurs, respectiv în ceea ce priveşte modificarea deciziei nr. 834/2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi respingerea acţiunii introductive sub aspectul anulării contractului de garanţie reală imobiliară, conform cererii de renunţare depusă la dosarul de recurs la fila nr. x

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat act de manifestarea de voinţă a pârâtei S.C. C. S.A. prin încheierea de şedinţa din data de 26.05.2016. În paragraful 2 de la pagina 2 a încheierii de şedinţă din data de 26.05.2016 se menţionează că "Având în vedere cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. BRAŞOV, aflată la dosar, prin care aceasta înţelege să renunţe la petitul cererii de recurs referitor la modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi respingerea acţiunii introductive, sub aspectul anulării contractului de garanţie reală mobiliară nr. x/27.07.2007, Înalta Curte ia act de această renunţare şi, pe cale de consecinţă, constată că pârâta datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 74.792 RON, aferentă celorlalte petite ale cererii de recurs" .

Manifestarea de voinţă a pârâtei S.C. C. S.A. materializată prin renunţarea la judecata recursului cu privire la contractul de garanţie reală imobiliară reprezintă un act de dispoziţie unilateral, care a devenit irevocabil din momentul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat act de el prin încheierea de şedinţa de la termenul din data de 26.05.2016. Prin acest act de dispoziţie pârâta S.C. C. S.A. a achiesat la soluţia pronunţată de prima instanţa cu privire la contractul de garanţie reală mobiliară nr. x/27.07.2007 şi în atare situaţie, soluţia primei instanţe a intrat în putere de lucru judecat.

În raport de cele menţionate mai sus, în rejudecarea apelului, curtea, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi cu dispoziţiile instanţei de casare a arătat că va verifica în limitele învestirii făcute prin cererea de apel, stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă cu privire la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, actul adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007; contractul de împrumut nr. x/15.12.2008 şi la contractul de cesiune de creanţă nr. x/04.09.2009.

Instanţa de apel a apreciat că pârâta S.C. B. a fost legal reprezentată la semnarea actelor ce fac obiectul judecăţii, fie de preşedintele consiliului de administraţie, respectiv I. la încheierea contractului împrumut nr. x/25.07.2007 şi K. la semnarea contractului de cesiune de creanţă nr. x, fie de directorul executiv, L., la semnarea actului adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, în raport de considerentele deciziei de casare şi de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit s-a reţinut ca motiv de nulitate absolută a contractelor, lipsa consimţământului pârâtei S.C. B., deoarece această pârâtă şi-a exprimat consimţământul valabil la încheierea contractelor prin persoanele care o reprezentau la acel moment.

Un alt motiv de nulitate absolută vizează existenţa unei cauze ilicite la încheierea contractelor.

Potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii este cauza licită, iar art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864 definesc cauza, arătând că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect şi că aceasta este nelicită atunci când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Prin urmare, cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, să fie licită şi morală, iar dispoziţiile art. 967 C. civ. de la 1864 instituie prezumţiile valabilităţii şi existenţei cauzei, situaţia contrară trebuind a fi dovedită de cel care o invocă, în speţă de reclamantă.

Contractul de cesiune cu titlu gratuit şi contractul de împrumut fără dobândă sunt contracte numite, iar scopul imediat al acestor contracte este unul prestabilit de legiuitor, respectiv cedarea de către creditor a unei creanţe către un terţ, în cazul contractului de cesiune, şi acordarea temporară a unei sume de bani, în cazul contractului de împrumut. Pentru aceste acte juridice care sunt acte numite, scopul imediat nu poate fi unul ilicit, doar scopul mediat putând fi unul ilicit.

Prin motivele de apel invocate, apelanta S.C. C. S.A. a reiterat faptul invocat şi prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, privind obligaţiile din contractul de privatizare nr. x/26.09.2003 a S.C. B. şi obiectivele impuse prin acel contract, precum şi faptul că pârâta S.C. B. nu dispunea de sume de bani la acele momente pentru îndeplinirea acestor obiective.

În contractul de privatizare nr. x/26.09.2003 a S.C. B., la art. 13 INVESTIŢII, se precizează că este în sarcina cumpărătorului să efectueze din surse proprii şi atrase pe numele său, pe o durată de 5 ani, începând cu data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor, investiţii pentru modernizarea şi retehnologizarea şi dezvoltarea societăţii în valoare de 3.050.000 euro.

Prin H.G. nr. 24/2004, în vederea administrării Parcului industrial "B." Braşov s-a constituit societatea administrator, societate comercială pe acţiuni, denumită Societatea Comercială "B." - S.A. Braşov, cu obiect principal de activitate administrarea Parcului industrial "B." Braşov.

Printre obligaţiile societăţii-administrator al S.C. B., menţionate la art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 115/2003 se regăsesc şi cele de a asigura repararea, menţinerea şi modernizarea, după caz, a infrastructurii şi a utilităţilor din interiorul parcului industrial (lit. d); de a asigura accesul la utilizarea spaţiilor din parcul industrial destinate folosinţei comune (lit. e) şi administrarea spaţiilor şi clădirilor parcului industrial (lit. f) sau de a gestiona sursele financiare proprii şi atrase în conformitate cu strategia de funcţionare şi dezvoltare a parcului industrial (lit. g). Prin convenţia de monitorizare a programului de restructurare a S.C. B. nr. P/6957/24.09.2007, S.C. B. s-a obligat împreună cu S.C. B. să realizeze în totalitate măsurile din Programul de Restructurare (art. 1 convenţie).

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă în mod greşit nu a avut în vedere la analiza acestui motiv de nulitate şi obligaţiile din contractul de privatizare nr. x/26.09.2003 şi din programul de restructurare a S.C. B.

Scopul mediat al încheierii contractului de împrumut nr. x/25.07.2007 reiese şi din cuprinsul contractului şi constă în împrumutarea sumei de 6.244.800 RON până la 31.12.2015 (termen modificat ulterior pentru data de 01.04.2011), pentru realizarea măsurii D 4 din "Programul de restructurare" al S.C. B., măsură dată în sarcina cumpărătorului S.C. B. De asemenea, în contractul de împrumut nr. x/15.12.2008, încheiat între pârâta S.C. C. S.A. şi pârâta S.C. E., se precizează că împrumutarea sumei de 3.000.000 RON se face pentru vărsăminte pe care S.C. E. trebuie să le efectueze către S.C. B.

În raport de cele menţionate în cuprinsul lucrării de expertiză şi de menţiunile care rezultă din extrasele de cont, prima instanţă a apreciat greşit că lipseşte scopul imediat al contractului de împrumut nr. x/25.07.2007.

Curtea a arătat, de asemenea, că în raportul de expertiză se menţionează că suma de 3.000.000 RON din contractul de împrumut nr. x/15.12.2008 a fost virată la data de 18.12.2008 de către S.C. C. S.A. în contul S.C. B., prin ordinul de plată nr. x şi este evidenţiată în contabilitate S.C. E. şi S.C. C. S.A. . În extrasul de cont depus de reclamantă la dosar fond este menţionată de asemenea suma de 3.000.000 RON ca plată în favoarea S.C. E. În raportul de expertiză se precizează că au fost evidenţiate în contabilitatea pârâtelor şi sumele provenind din contractul de cesiune de creanţă nr. x/04.09.2009 .

Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut greşit că s-au întemeiat pe o cauză ilicită actele juridice încheiate de pârâte, deoarece prin întreg probatoriu administrat în cauză nu au fost răsturnate prezumţiile de valabilitate şi de existenţă a cauzei prevăzute de art. 967 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel nu a reţinut susţinerile reclamantei A. din concluziile pe fond şi din cele scrise referitoare la lipsa formei autentice a contractului de cesiune şi la contradictorialitatea acestuia cu convenţia de stingere a datoriilor încheiată de S.C. C. S.A. şi S.C. E. în data de 18.12.2009, deoarece aceste motive noi invocate în susţinerea sentinţei pronunţate în primă instanţă şi implicit a cererii de chemare în judecată sunt formulate cu nerespectarea prevederilor art. 292 alin. (1) şi 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea apelantei S.C. C. S.A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru achitată pentru judecata căilor de atac, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece apelanta nu a făcut dovada achitării acestei taxe de timbru.

Prin decizia nr. 1901 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018 şi a încheierii din 11 ianuarie 2018, care au fost casate, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind totodată respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., prin administrator judiciar M.., împotriva aceleiaşi decizii civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Tocmai ca efect al art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut în mod corect că referitor la contractul de garanţie reală mobiliară nr. x din 27 iulie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual la data de 26 mai 2016 a luat act de manifestarea de voinţă a recurentei-pârâte S.C. C. S.A., în sensul că aceasta a renunţat la judecata recursului cu privire la contractul de garanţie reală imobiliară.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recurenta l-a invocat formal deoarece nu a argumentat în ce mod instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi mai ales nu a arătat care este actul a cărui natură a fost schimbată.

Referitor la critica cu privire la cheltuielile de judecată încadrată de către recurentă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat-o deoarece, din considerentele deciziei recurate, rezultă că în ceea ce priveşte chestiunea juridică a cheltuielilor de judecată decizia este motivată în fapt şi în drept, iar instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018 şi a încheierii din 11 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că criticile se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante cu privire la încheierea de şedinţă din 11 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării principiului rolului activ al judecătorului, reţinând că instanţa de apel nu a avut rol activ în vederea pronunţării unei hotărâri legale.

Înalta Curte a constatat că, deşi s-a solicitat de către A. refacerea raportului de expertiză din perspectiva obiectivelor 1 şi 6 prin luarea în considerare a documentelor noi identificate de către organele judiciare, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită atât a dispoziţiilor art. 129 alin. (5), cât şi a art. 292 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat argumentele invocate de A. privind nulitatea actului adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/2007 din perspectiva cauzei ilicite.

Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recomandat instanţei de apel să refacă raportul de expertiză din perspectiva obiectivelor 1 şi 6, prin luarea în considerare şi analizarea documentelor noi menţionate de recurenta-reclamantă ca fiind identificate de către organele judiciare în dosarul penal nr. x/2013 pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt care să conducă la aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2018, iar ca urmare a dispoziţiilor instanţei de casare, a fost refăcut raportul de expertiză contabilă, din perspectiva obiectivelor 1 şi 6, prin luarea în considerare a documentelor noi identificate de către organele judiciare în dosarul penal nr. x/2013

Prin încheierea din 4 martie 2021 s-a dispus amânarea pronunţării cauzei pentru data de 11 martie 2021.

Prin decizia civilă nr. 290/Ap din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018 a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 477/C din 06 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul civil nr. x/2012, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

A fost admisă în parte cererea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A., S.C. B. şi S.C. D. (fostă S.C. E.).

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut nr. x/25.07.2007, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B.; a contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. (fostă S.C. E.) şi a contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între pârâtele S.C. C. S.A., în calitate de cesionar, S.C. D. (fostă S.C. E.), în calitate de cedent şi S.C. B., în calitate de debitor cedat, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru (pentru judecata în primă instanţă) aferentă contractelor menţionate mai sus şi, pe cale de consecinţă, au fost înlăturate suma de 54.038 RON din cheltuielile de judecată la care sunt obligate pârâtele către reclamantă şi suma de 54.038 RON din obligaţia de plată către Municipiul Braşov.

Au fost păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A fost respinsă cererea intimatei-reclamante A., având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel pentru judecata în fond a cererii vizând constatarea nulităţii contractului de garanţie reală nr. x/27.07.2007.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a apreciat că un prim aspect care se impune a fi clarificat în cauză şi care a fost analizat şi prin intermediul deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018 vizează limitele apelului declarat de pârâta S.C. C. S.A.

Conform deciziei civile menţionate, curtea de apel a stabilit că, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să verifice în limitele învestirii făcute prin cererea de apel, stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă cu privire la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, actul adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007; contractul de împrumut nr. x/15.12.2008 şi la contractul de cesiune de creanţă nr. x/04.09.2009.

Aceste considerente au fost validate prin decizia nr. 1901 din 23 octombrie 2019, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care a respins recursul declarat de S.C. C. S.A., prin administrator judiciar M.., împotriva deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018, confirmând că nu mai face obiectul analizei în rejudecare contractul de garanţie reală mobiliară nr. x/27.07.2007, soluţia pronunţată anterior cu privire la acest contract rămânând definitivă.

În raport cu aceste limite de învestire a instanţei de apel menţionate mai sus, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut că motivele de nulitate absolută a actelor juridice contestate de către reclamantă vizează lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat aceste acte din partea pârâtei S.C. B. şi cauza ilicită.

În ce priveşte problema legalei reprezentări a pârâtei S.C. B. la semnarea actelor ce fac obiectul judecăţii, curtea de apel a constatat că această chestiune a fost lămurită prin intermediul deciziei nr. 1463 din 22 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă în cadrul recursului formulat în dosarul nr. x/2012, reţinându-se că faptele ilicite săvârşite de administrator şi eventuala depăşire a mandatului pot atrage răspunderea acestuia, dar fără a afecta valabilitatea actului juridic, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954, prin urmare, cât timp, la data încheierii contractelor ce fac obiectul litigiului de faţă, societatea B. a fost legal reprezentată, înseamnă că la acea dată a existat consimţământul valabil exprimat al acestei societăţi.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs prin care sunt dezlegate anumite probleme de drept este obligatorie pentru judecătorii fondului şi în consecinţă, faţă de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit s-a reţinut ca motiv de nulitate absolută a contractelor, lipsa consimţământului pârâtei S.C. B., deoarece această pârâtă şi-a exprimat consimţământul valabil la încheierea contractelor prin persoanele care o reprezentau la acel moment.

Un alt motiv de nulitate absolută pe care l-a reţinut prima instanţă este existenţa unei cauze ilicite la încheierea contractelor, apreciind că acestea sunt fictive şi au avut scopuri speculative.

Potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii este cauza licită, iar art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864 definesc cauza, arătând că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect şi că aceasta este nelicită atunci când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Prin urmare, cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, să fie licită şi morală, iar dispoziţiile art. 967 C. civ. de la 1864 instituie prezumţiile valabilităţii şi existenţei cauzei, situaţia contrară trebuind a fi dovedită de cel care o invocă, în speţă de reclamantă.

Scopul mediat al încheierii contractului de împrumut nr. x/25.07.2007 reiese şi din cuprinsul contractului şi constă în împrumutarea sumei de 6.244.800 RON până la 31.12.2015 (termen modificat ulterior pentru data de 01.04.2011 prin intermediul actului adiţional contestat), pentru realizarea măsurii D 4 din "Programul de restructurare" al S.C. B., măsură dată în sarcina acestei societăţi. De asemenea, în contractul de împrumut x/15.12.2008, încheiat între pârâta S.C. C. S.A. şi pârâta S.C. E., se precizează că împrumutarea sumei de 3.000.000 RON se face pentru vărsăminte pe care S.C. E. trebuie să le efectueze către S.C. B.

Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă refăcut în cadrul prezentului dosar, s-a stabilit că plăţile stabilite prin contractul de împrumut nr. x/25.07.2007 au fost făcute de către S.C. C. S.A., în conturile S.C. B., în perioada 09.08.2007-15.07.2008, cu 7 ordine de plată, valoarea totală a viramentelor fiind de 6.244.800 RON.

La momentul întocmirii raportului de expertiză contabilă care a stat la baza pronunţării deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018, s-au avut în vedere copii ale acestor ordine de plată care aveau menţiunea "plată pt. B. conf. contr. 4505/25.07.2007", însă ulterior s-a constat că aceste documente de plată erau alterate, ordinele de plată originale conţinând menţiuni cu privire la plata unor facturi .

Expertul desemnat în cauză a constatat că există un singur rând de ordine de plată originale, respectiv cele care conţin menţiunile referitoare la plata unor facturi, nefiind vorba de dublarea acestor ordine de plată.

Totodată, expertul a concluzionat în sensul că plăţile efectuate de C. S.A. în conturile B., dar în favoarea şi pentru B. nu au fost înregistrate în contabilitate în considerarea menţiunilor înscrise pe ordinele de plată, ci reducerea disponibilului din contul bancar s-a făcut pe seama contului de activ 461 - debitori diverşi, analitic B. Plăţile au fost înregistrate integral în debitul contului 461, aşa încât respectivele sume nu se puteau înregistra concomitent şi în debitul contului 401- furnizori, înregistrare care ar fi avut semnificaţia stingerii unei datorii facturate de către furnizori.

Expertul contabil a mai precizat că simpla menţiune de pe un document de plată nu produce nici un efect asupra elementelor patrimoniale, ci doar înregistrarea în contabilitate poate conduce la modificarea elementelor de activ sau de pasiv.

Se mai arată că înregistrările din contabilitatea celor trei societăţi sunt corelate nu numai ca sume de bani, ci şi în ceea ce priveşte conturile corespondente.

În cazul în care în contabilitatea B. ar fi fost operată o încasare de factură, aşa cum indică menţiunile de pe ordinele de plată, înregistrarea în contabilitatea C. S.A. rămânând neschimbată, lipsa de corelare a modului de tratare a operaţiunilor ar fi constituit un element care ar fi putut pune la îndoială realitatea uneia din cele două înregistrări. Deoarece ambele societăţi au făcut înregistrarea în contabilitate a sumelor virate şi a celor primite în conturile contabile corespunzătoare unor împrumuturi, prin acest consens, menţiunile de pe documentele de plată au căpătat un caracter secundar.

Cât priveşte facturile menţionate în cuprinsul ordinelor de plată, expertul a constatat că acestea nu pot fi identificate, întrucât unele ordine de plată menţionează numai contravaloare facturi, fără identificarea acestora, iar altele identifică facturile numai cu număr, fără data emiterii acestora.

Există un singur ordin de plată care menţionează factura nr. x/2007, iar intimata-reclamantă a mai afirmat că ar fi identificat nişte facturi, respectiv cele ataşate obiecţiunilor formulate de această parte, însă acest aspect nu poate fi verificat, în condiţiile în care ordinele de plată invocate conţin numai menţiuni referitoare la numărul facturilor, iar nu şi la data emiterii acestora.

Pe de altă parte, raportul de expertiză contabilă a fost dispus în cauză în contextul în care era necesar a se clarifica destinaţia sumelor plătite, conform evidenţelor contabile ale societăţilor implicate, prezentul litigiu având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut pentru cauză ilicită, iar nu pretenţii derivând din neplata unor facturi fiscale, pentru a se verifica dacă aceste facturi menţionate în cuprinsul ordinelor de plată originale au fost în mod efectiv achitate sau nu.

În concluzie, expertul contabil desemnat în cauză a subliniat că suma de 6.244.800 RON a fost efectiv plătită de S.C. C. S.A., încasată de S.C. B. şi a fost folosită pentru scopul pentru care a fost acordată şi evidenţiată în contabilitatea acestor societăţi conform legii.

Totodată, în cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în faţa primei instanţe s-a menţionat că suma de 3.000.000 RON din contractul de împrumut nr. x/15.12.2008 a fost virată la data de 18.12.2008 de către S.C. C. S.A. în contul S.C. B., prin ordinul de plată nr. x şi este evidenţiată în contabilitate S.C. E. şi S.C. C. S.A., în extrasul de cont depus de reclamantă la dosar fond, fiind menţionată de asemenea suma de 3.000.000 RON ca plată în favoarea S.C. E.

De asemenea, cu privire la contractul de împrumut nr. x/15.12.2008, intimata-reclamantă nu a menţionat nici în cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018 şi nici după înregistrarea prezentei cauze în rejudecare aspecte referitoare la cauza ilicită a acestui contract, ci a făcut exclusiv trimitere la lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale actului din partea B. S.A., or această chestiune a fost în mod irevocabil tranşată prin intermediul deciziei civile nr. 1463 din 22 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin urmare, în ceea ce priveşte contractele de împrumut nr. x/25.07.2007 şi nr. y/15.12.2008, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că s-au întemeiat pe o cauză ilicită, întreg probatoriu administrat în cauză nefiind apt a răsturna prezumţiile de valabilitate şi de existenţă a cauzei prevăzute de art. 967 C. civ. de la 1864.

Referitor la actul adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat prin intermediul deciziei de casare că nu au fost analizate argumentele invocate de A. privind nulitatea acestui act din perspectiva cauzei ilicite.

În rejudecare, în urma verificărilor efectuate de instanţa de apel, s-a constatat că prin intermediul încheierii nr. 90 pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din data de 30.07.2020, de către Tribunal Braşov, secţia Penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie în dosarul penal nr. x/2018 şi, în consecinţă, au fost desfiinţate înscrisurile sub semnătură privată reprezentate de actul adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, încheiat între S.C. C. S.A. şi S.C. B. şi contractul de garanţie reală mobiliară asupra acţiunilor cu nr. x/27.07.2007, încheiat între S.C. C. S.A. şi S.C. B.

În condiţiile în care contractul de garanţie reală mobiliară asupra acţiunilor cu nr. x/27.07.2007 nu mai face obiect de analiză în rejudecare, astfel cum s-a reţinut anterior, Curtea a analizat consecinţele pe care le produce încheierea penală prin care s-a dispus desfiinţarea actul adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, din perspectiva acţiunii civile prin care se solicită constatarea nulităţii aceluiaşi act, pentru existenţa cauzei ilicite.

În speţă, prin intermediul încheierii nr. 90 pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din data de 30.07.2020 de către Tribunalul Braşov, secţia Penală, s-a reţinut că, din actele de urmărire penală efectuate în cauză, inclusiv raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, a rezultat că în perioada decembrie 2011 - ianuarie 2012, actul adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, a fost încheiat în fals, prin antedatare, rezultând în fals că acesta a fost încheiat la data de 03.01.2011. Aşadar, este stabilită în mod evident cauza ilicită urmărită prin încheierea acestui act adiţional nr. x, modificarea scadenţei obligaţiei de restituire a sumei de 6.244.800 RON făcându-se în scopul exclusiv de a declara scadenţa anticipată a obligaţiei şi a se putea astfel introduce cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. B.

În ce priveşte contractul de cesiune de creanţă nr. x, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, nulitatea acestor contracte a fost solicitată de către reclamantă pentru două motive, lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat aceste acte din partea pârâtei S.C. B. şi cauza ilicită.

În faza apelului, reclamanta a mai invocat faptul că fiind vorba de o cesiune realizată cu titlu gratuit, actul ar fi trebuit încheiat în forma autentică, însă acest motiv de nulitate, nu putea fi invocat direct în apel, echivalând cu o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, expres prohibită de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la cauza ilicită invocată de către reclamantă, Curtea a constatat că prin intermediul acestei cesiuni de creanţă, S.C. E. a cesionat către S.C. C. S.A., cu titlu gratuit, un drept de creanţă în cuantum de 329.165,31 RON, deţinută de prima societate împotriva debitoarei B., iar cauza ilicită nu se prezumă, ci trebuie identificat în concret un scop ilicit care a fost urmărit de părţi prin încheierea actului menţionat.

Cedarea cu titlu gratuit a unei creanţe către o altă societate comercială nu este în mod expres prohibită de lege, ceea ce înseamnă că nu se poate prezuma că s-ar fi urmărit un scop ilicit prin intermediul acestei operaţiuni.

În al doilea rând, la data de 18.12.2009 s-a încheiat convenţia de stingere a datoriilor reciproce prin care s-a stipulat că S.C. E. ar datora către S.C. C. S.A. suma de 329.165,31 RON, provenită din facturi neachitate în perioada 30.10.-29.11.2008, iar S.C. C. S.A. ar datora către S.C. E. aceeaşi sumă de bani izvorâtă tocmai din contractul de cesiune de creanţă nr. x/04.09.2009.

Aşadar, nu se poate susţine un eventual scop ilicit ce ar consta în fraudarea drepturilor creditorilor S.C. E., societate intrată ulterior în insolvenţă, cât timp în schimbul creanţei cedate către S.C. C. S.A., a fost diminuată şi datoria pe care S.C. E. o avea faţă de cesionar, ceea ce înseamnă că în realitate creanţa a fost cedată la valoarea nominală a acesteia.

Instanţa de apel a reţinut că aceste aspecte au rezultat şi din cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în faţa instanţei de fond .

În ceea ce priveşte cererea reclamantei A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru achitată în apel pentru judecata în fond a cererii de anulare a contractului de garanţie reală, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada achitării efective a acestei taxe de timbru.

Prin încheierea de şedinţa din data de 04.06.2015, instanţa de apel a admis cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru formulată de intimata-reclamantă şi în consecinţă, s-a redus taxa de timbru de la suma de 2.838.309 RON, datorată pentru judecata în fond, la suma de 567.661,8 RON, aplicând procentul de reducere de 80% şi s-a eşalonat suma astfel redusă în 24 rate lunare, fiecare rată a câte 23.652,5 RON, cu scadenţa în ultima zi lucrătoare din fiecare lună, începând cu luna iunie 2015.

Reclamanta nu a făcut dovada achitării niciuneia din tranşele lunare stabilite în sarcina sa, la dosar nefiind depusă nicio chitanţă, şi în atare situaţie, cheltuielile pretinse nu-i pot fi acordate, art. 274 C. proc. civ. având în vedere cheltuielile de judecată constând în sumele efective plătite de către partea care le pretinde.

Cât priveşte faptul că încheierea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru constituie titlu executoriu, instanţa de apel a arătat că nu poate specula cu privire la rezultatul unei eventuale executării silite la care ar fi supusă reclamanta A., obligaţia stabilită în sarcina sa prin intermediul încheierii de eşalonare a plăţii taxei de timbru vizând achitarea de bună voie a acestor rate, tocmai ca un beneficiu acordat de lege acestei părţi.

Pe de altă parte, o chestiune similară a fost deja antamată prin intermediul deciziei civile nr. 25/Ap din 18 ianuarie 2018, prin care a fost respinsă solicitarea apelantei C. S.A. referitoare la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru pentru apel, care a fost eşalonată prin încheierea de şedinţa din data de 04.06.2015, iar recursul apelantei care a vizat inclusiv această chestiune a fost respins prin decizia civilă nr. 1901 din data de 23 octombrie 2019, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, motiv pentru care se impune adoptarea aceleiaşi soluţii şi în ceea ce priveşte solicitarea formulată de intimata-reclamantă.

Împotriva încheierii din 4 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 290/Ap din 18 martie 2021, a declarat recurs reclamanta. A solicitat admiterea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă de la 04 martie 2021, prin care au fost respinse obiecţiunile formulate împotriva raportului de expertiză contabilă nr. x întocmit la data de 10.12.2020 de expertul judiciar N., cu consecinţa retrimiterii dosarului instanţei de apel în scopul completării raportului de expertiză. A solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 290/Ap din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Braşov, modificarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut nr. x/25.07.2007, a contractului de împrumut nr. x/15.12.2008 şi a contractului de cesiune de creanţă nr. x, cu consecinţa respingerii ca nefondat a apelului declarat de societatea C. S.A. şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 477/C din 06 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Braşov. Totodată, recurenta-reclamantă a cerut ca intimata să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 04 martie 2021, recurenta-reclamantă arată că în considerentele deciziei nr. 1901 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost recomandată refacerea raportului de expertiză întocmit în cauză, din perspectiva obiectivelor 1 şi 6, prin luarea în considerare şi analizarea documentelor identificate de către organele judiciare în dosarul penal nr. x/2013

Curtea de Apel Braşov a dispus refacerea raportului de expertiză tehnică contabilă, respectiv a obiectivelor nr. 1 şi 6, prin considerarea menţiunilor de pe ordinele de plată aflate în dosarul de apel.

Recurenta-reclamantă apreciază că raportul de expertiză contabilă nr. x, întocmit de expertul judiciar N., nu a răspuns într-o manieră corectă şi completă obiectivelor stabilite de instanţă, nefiind, astfel, lămurite aspectele pentru care s-a dispus rejudecarea apelului.

În opinia recurentei-reclamante, concluziile expertului sunt nefondate, întrucât acesta şi-a bazat concluziile pe informaţii şi documente insuficiente, comunicate exclusiv de reprezentanţii C. S.A. sau anexate la raportul de expertiză tehnică specialitatea contabilitate nr. x/20.01.2014, fără însă a solicita şi, implicit, a verifica toate documentele relevante pentru a exprima o opinie pertinentă în speţă.

Recurenta-reclamantă subliniază că expertul judiciar avea obligaţia să verifice evidentele financiar-contabile ale celor două societăţi C. S.A. şi B., însă nu a procedat în această manieră.

Totodată, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, expertul judiciar nu a analizat dacă facturile înscrise pe ordinele de plată reale, identificate de organele judiciare, există înregistrate în contabilitatea celor două societăţi B. şi C. S.A., iar dacă există, care este valoarea totală a datoriilor reciproce care trebuia stinsă prin aceste plăţi.

Recurenta-reclamantă invocă şi faptul că expertul judiciar a fost indus în eroare şi implicit şi-a bazat concluziile pe informaţii false, însuşindu-şi argumente care nu îi aparţineau, pe care nu le-a verificat şi pe care le-a utilizat pentru a-şi fundamenta concluziile.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că a identificat trei din totalul facturilor achitate în baza ordinelor de plată reale, respectiv factura nr. x/07.09.2006, factura nr. x/11.09.2006 şi factura nr. x/12.09.2006, care evidenţiază ca C. S.A. avea datorii către B.

Raportat la cele de mai sus, apreciază că se impunea ca dna. expert să solicite, în mod oficial, celor două societăţi documentele contabile relevante, pe care recurenta-reclamantă le individualizează, să le analizeze şi doar ulterior să revină cu concluzii pertinente asupra obiectivului la care trebuia să răspundă.

O altă critică vizează faptul că la termenul de judecată din data de 04 martie 2021, instanţa de apel în mod nefondat a respins obiecţiunile la raportul de expertiză refăcut ca urmare a dispoziţiei instanţei supreme din decizia civilă nr. 1901 din 23 octombrie 2019.

Prin soluţia adoptată, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a negat rolul său activ şi principiul aflării adevărului şi, mai mult decât atât, a nesocotit dispoziţiile stabilite prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-reclamantă consideră că, respingând fără niciun temei obiecţiunile sale, instanţa de apel a respectat numai formal dispoziţia instanţei de recurs de refacere a raportului de expertiză, negând astfel utilitatea acestui mijloc de probă pentru soluţionarea cauzei, fapt ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă şi inexistenţa unei motivări reale a încheierii de şedinţă din 04 martie 2021, în ceea ce priveşte respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză, întrucât instanţa de apel nu a oferit o motivare limpede şi completă a motivelor de fapt şi de drept pentru care s-au respins aceste obiecţiuni, fiind incident motivul de casare reprezentat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a adoptat o poziţie contradictorie cu privire la proba administrată în cauză, pe de o parte, respingând obiecţiunile faţă de raportul de expertiză, iar, pe de altă parte, reţinând că situaţia de fapt cu privire la ordinele de plată ce au făcut obiectul expertizei nu poate fi dedusă destul de limpede din probatoriul administrat.

În felul acesta, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, instanţa de apel a admis implicit faptul că raportul de expertiză nu a lămurit aspectele deduse judecăţii, fiind astfel necesară completarea acestuia.

În susţinerea nelegalităţii deciziei civile nr. 290/AP din 18 martie 2021, recurenta-reclamantă arată că, în ceea ce priveşte contractul de împrumut nr. x/2007 şi actul adiţional la acesta nr. 1 din 03.01.2011, contractul de împrumut nr. x/2008, contractul de cesiune de creanţă nr. x, Curtea de Apel Braşov a pronunţat parţial o soluţie nelegală, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că, în ceea ce priveşte motivul de nulitate ce viza lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat pentru B. contractul de împrumut nr. x/2007 şi actul adiţional la acesta nr. 1 din 03.01.2011, contractul de împrumut nr. x/2008 şi contractul de cesiune de creanţa nr. x, instanţa de apel a apreciat că această chestiune a fost lămurită prin decizia nr. 1463 din 22 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În opinia recurentei-reclamante, motivarea este una mult prea lapidară prin raportare la complexitatea acestei problematici, instanţa de apel limitându-se să facă trimitere la anumite considerente ale instanţei supreme, fără a lămuri de ce acestea sunt în mod concret aplicabile în această cauză.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel trebuia să analizeze motivul de nulitate prin verificarea argumentelor invocate de fiecare dintre părţi, motivarea deciziei atacate în ceea ce priveşte motivul de nulitate al lipsei calităţii de reprezentant fiind una aproape inexistentă, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 307 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă şi motivul de recurs reglementat de art. 307 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că semnatarii actelor contestate sunt aceleaşi persoane despre care s-a reţinut că nu au deţinut în mod valabil calitatea de reprezentanţi legali ai B., lipsind consimţământul acestei societăţi, iar cauza acestora fiind ilicită.

În consecinţă, recurenta-reclamantă apreciază că prin decizia atacată s-a încălcat art. 948 C. civ., pentru lipsa consimţământului valabil al părţii ce se obligă, respectiv a B.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a respins ca nefondat motivul de nulitate reprezentat de cauza ilicită.

Astfel, în ceea ce priveşte contractul de împrumut nr. x/25.07.2007, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a ignorat relevanţa ordinelor de plată originale/corecte conţinând menţiuni cu privire la plata unor facturi şi nu virarea unor sume transmise cu titlu de împrumut, apreciind că au prioritate aspectele înregistrate în contabilitatea celor două societăţi care confirmă împrumutul.

Potrivit recurentei-reclamante, cauza ilicită a unui contract trebuie apreciată atât în funcţie de împrejurările de la momentul încheierii contractului cât şi prin analiza prestaţiilor efective, aferente convenţiei încheiate.

Recurenta-reclamantă susţine că în cadrul dosarului penal nr. x/2013 aflat pe rolul Direcţiei Naţionale Anticoruptie - Serviciul Teritorial Braşov, organele judiciare au determinat faptul că ordinele de plată mai sus menţionate au fost falsificate, fiind identificate ordinele de plată reale. Conform concluziilor acestor cercetări şi astfel cum rezultă din conţinutul ordinelor de plată reale/nefalsificate, sumele ce fac obiectul acestora au fost achitate cu titlu de contravaloare facturi şi nu în temeiul contractului de împrumut nr. x/2007.

În relaţie cu aceste argumente, recurenta-reclamantă subliniază faptul că a depus la dosarul cauzei, împreună cu obiecţiunile formulate la raportul de expertiză anterior indicat, trei din totalul facturilor achitate în baza ordinelor de plată reale, identificate de organele judiciare, respectiv factura nr. x/07.09.2006, factura nr. x/11.09.2006 şi factura nr. x/12.09.2006, aceste facturi evidenţiind faptul că C. S.A. avea datorii către B.

Prin urmare, scopul prefigurat la momentul efectuării viramentelor către B. nu a constat în acordarea unui împrumut pentru B., ci în achitarea unor datorii proprii înregistrate în relaţia cu B., contractul de împrumut nr. x/2007 reprezentând o ficţiune, cauza ilicită fiind evidentă.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a ignorat art. 948 pct. 4 C. civ., care impune existenţa cauzei licite drept cerinţă esenţială a actului juridic civil, precum şi că a încălcat art. 966 C. civ.

Aspectele reţinute cu privire la nulitatea actului adiţional nr. x din 03.01.2011 la contractul de împrumut nr. x/2007 vin să confirme, în opinia recurentei-reclamante, cele de mai sus.

Recurenta-reclamantă arată că prin încheierea nr. 90 pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din data de 30 iulie 2020, de Tribunalul Braşov, secţia Penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie în dosarul penal nr. x/2018 şi, în consecinţă, au fost desfiinţate înscrisurile sub semnătură privată reprezentate de actul adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/2007 încheiat între C. şi B. şi contractul de garanţie reală mobiliară nr. x/2007 încheiat între aceleaşi părţi.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, a fost dovedită cauza ilicită a celor două acte juridice, scopul pentru care au fost încheiate fiind acela de a deschide procedura de insolvenţă a societăţii B., acesta fiind, de altfel şi scopul pentru care a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/2007.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că nu numai actul adiţional nr. x la contractul de împrumut nr. x/2007 şi contractul de garanţie reală mobiliară nr. x/2007 sunt lovite de nulitate, ci şi contractul de împrumut nr. x/2007.

În ceea ce priveşte nulitatea contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a omis să motiveze soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii privind constatarea nulităţii acestui contract, mărginindu-se la a menţiona, fără temei, faptul că reclamanta a omis să argumenteze această pretenţie, fiind incident motivul de recurs menţionat la art. 307 pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă expune argumente referitoare la legalitatea admiterii capătului de cerere legat de constatarea nulităţii contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, susţinând că semnatarii acestor documente au urmărit exclusiv crearea unor creanţe artificiale, în scopul scoaterii din patrimoniul B. a unor valori semnificative şi/sau facilitării intrării în procedura de insolvenţă a acestei societăţi.

În ceea ce priveşte nulitatea contractului de cesiune nr. x/04.09.2009 încheiat între E. şi C. S.A., recurenta-reclamantă susţine că încheierea convenţiei de stingere a datoriilor reciproce, încheiată la 18.12.2009 reprezintă unul din elementele care dovedesc cauza ilicită a contractului de cesiune.

În speţă, instanţa de apel trebuia să analizeze nu numai convenţia de stingere a datoriilor reciproce din 18.12.2009, ci şi toate datele relevante care rezultă din probatoriul administrat în dosar.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că, la data de 04.09.2009, s-a încheiat între C. S.A., în calitate de cesionar şi E., în calitate de cedent, contractul de cesiune de creanţă nr. x, având ca obiect cesionarea cu titlu gratuit a creanţei în cuantum de 329.165,31 RON, deţinută împotriva debitoarei B.

Referitor la acest contract, în dovedirea cauzei ilicite, solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere faptul că E., societate care ulterior a intrat în procedura insolvenţei şi a falimentului, a cesionat către C. S.A., cu titlu gratuit, beneficiul unei creanţe de 329.165,31 de RON deţinută împotriva debitoarei B.

În opinia recurentei-reclamante, este evident că nu exista o motivaţie economică pentru o societate să dispună în mod gratuit de o creanţă însemnată în beneficiul unei alte societăţi.

Recurenta-reclamantă precizează că atât C. S.A, cât şi E., erau controlate de către aceeaşi persoană - G., care, în anul 2009 figura în continuare ca acţionar principal al B.

Referitor la respingerea de către instanţa de apel a motivului de nulitate referitor la neîncheierea cesiunii de creanţă cu titlu gratuit în formă autentică, cu privire la care instanţa de apel a reţinut că a fost depăşit termenul procesual prevăzut la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că, în raport de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor; ei vor da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel trebuia să ia act de invocarea acestei cauze de nulitate, reprezentată de nerespectarea formei obligatorii a unui act juridic, fiind obligată să stăruie în analizarea acestuia, cu scopul de a se evita nesancţionarea unei evidente nesocotiri a dispoziţiilor legale.

În opinia recurentei-reclamante, o încălcare a art. 294 alin. (1) C. proc. civ. ar fi constat în formularea unor pretenţii noi, ori în schimbarea propriu-zisă a temeiului desfiinţării contractului de cesiune nr. x/04.09.2009 dintre E. şi C. S.A., cum ar fi din nulitate în rezoluţiune, caducitate, revocare, etc.

Or, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, a procedat numai la completarea argumentaţiei pentru care se impunea constatarea nulităţii contractului de cesiune, cauza de desfiinţare fiind anterior invocată prin cererea de chemare în judecată iniţială.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel a respins în mod nefondat solicitarea sa de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea acestei critici, arată că, soluţia instanţei de apel nu are în vedere prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, precum şi prevederile art. 212 din acelaşi act normativ.

Potrivit recurentei-reclamante, dispoziţia instanţei de judecată în sensul stabilirii obligaţiei de plată a taxei de timbru este executorie, organele fiscale fiind ţinute a iniţia procedura de executare silită.

Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul de faţă, în sensul că ulterior emiterii încheierii de şedinţă din data de 04.06.2015, prin care s-a admis cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei de timbru, încheierea de şedinţă a fost transmisă Administraţiei Financiare Braşov care, faţă de imposibilitatea achitării de către recurenta-reclamantă a cuantumului însemnat al taxei de timbru a emis titluri executorii şi a demarat executarea silită.

Mai mult decât atât, în cadrul procedurii de executare silită, pentru recuperarea sumei urmărite, a fost întocmit procesul-verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. x/07.05.2019, având ca obiect cele 33.002 acţiuni deţinute la societatea B., acţiuni ce urmează a fi evaluate şi ulterior valorificate pentru încasarea sumei urmărite.

Prin urmare, încasarea sumei de 567.661,8 RON reprezintă doar o chestiune de timp, recurenta-reclamantă apreciind că plata efectivă a acestei sume către organele fiscale nu reprezintă un element determinant şi necesar a fi realizat în prealabil pentru obligarea intimatei C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Culpa procesuală aparţine intimatei C. S.A., care trebuie să fie obligată la plata sumei indicate, în caz contrar recurenta-reclamantă susţinând că va fi deposedată de activele sale, fără a avea nicio culpă în acest sens.

Mai mult decât atât, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, art. 274 din vechiul C. proc. civ. nu condiţionează obligarea părţii la plata acestei sume de îndeplinirea unor condiţii, printre care şi dovada achitării efective a taxei/sumei respective.

În condiţiile în care s-a stabilit în mod definitiv şi irevocabil anularea contractului de garanţie, recurenta-reclamantă susţine că taxa de timbru în cuantum de 567.661,8 RON, aferentă acestui capăt de cerere nu poate fi datorată decât de partea adversă, respectiv de intimata C. S.A.

În drept, a invocat art. 948, art. 966, art. 968 vechiul C. civ., art. 130, art. 294 şi art. 299 şi urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. S.A., prin administrator judiciar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile ce vizează nelegalitatea încheierii de şedinţă din 04 martie 2021 nu pot fi reţinute.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că argumentele ce vizează aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac.

Înalta Curte, în recurs, procedează la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, neputând să procedeze la verificarea conţinutului concret al raportului de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care va exclude de la analiză toate aceste aspecte de netemeinicie.

Mai mult decât atât, Înalta Curte arată că nimic nu a împiedicat recurenta-reclamantă, care a fost legal citată în vederea administrării acestei probe, să furnizeze expertului documentele pe care le considera relevante în vederea întocmirii raportului de expertiză.

Înalta Curte nu poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi a art. 130 alin. (2) C. proc. civ., de către instanţa de apel.

În acest sens, Înalta Curte arată că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Prin decizia nr. 1901 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs a recomandat instanţei de apel să refacă raportul de expertiză din perspectiva obiectivelor 1 şi 6, prin luarea în considerare şi analizarea documentelor noi menţionate de recurenta-reclamantă ca fiind identificate de către organele judiciare în dosarul penal nr. x/2013, pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt care să conducă la aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus refacerea raportului de expertiză, respingerea obiecţiunilor formulate de parte cu privire la acest raport neputând constitui un motiv de nelegalitate a încheierii recurate, din această perspectivă.

Totodată, Înalta Curte nu poate reţine nici criticile recurentei-reclamante în sensul că respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză de către instanţa de apel reprezintă o încălcare a rolului activ al instanţei şi a principiului aflării adevărului, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte utilitatea probele administrate în cauză.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constatând că instanţa de apel a apreciat că expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite, acesta fiind motivul pentru care au fost respinse obiecţiunile la raportul de expertiză.

Totodată, Înalta Curte va înlătura şi critica recurentei-reclamante ce vizează poziţia contradictorie a instanţei de apel cu privire la proba administrată, în sensul că, pe de o parte instanţa a respins obiecţiunile la raportul de expertiză, iar pe de altă parte a reţinut că situaţia de fapt cu privire la ordinele de plată ce au făcut obiectul expertizei nu poate fi dedusă limpede din probatoriul administrat.

Argumentele subsumate acestor critici privesc nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la situaţia de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanţa de apel înscrisurilor şi probelor în baza cărora a fost soluţionată cererea de apel, ce nu pot face obiectul analizei în recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte va înlătura şi criticile ce vizează nelegalitatea deciziei civile nr. 290/AP din 18 martie 2021.

Din perspectiva incidenţei motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, pe de o parte că, în ceea ce priveşte motivul de nulitate ce viza lipsa calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat pentru B., motivarea instanţei de apel este mult prea lapidară, limitându-se la a aprecia că această chestiune a fost lămurită prin decizia nr. 1463 din 22 septembrie 2016, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, că în ceea ce priveşte nulitatea contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, instanţa de apel a omis să motiveze soluţia de respingere a acestui capăt de cerere.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, prin decizia nr. 1463 din 22 septembrie 2016, în recurs, s-a statuat în sensul că la data încheierii contractelor ce fac obiectul litigiului de faţă, societatea B. a fost legal reprezentată, existând consimţământul valabil exprimat al acestei societăţi.

Ca atare, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs prin care sunt dezlegate anumite probleme de drept este obligatorie pentru judecătorii fondului, în mod legal instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinut ca motiv de nulitate absolută a contractelor, lipsa consimţământului pârâtei S.C. B., deoarece această pârâtă şi-a exprimat consimţământul valabil la încheierea contractelor prin persoanele care o reprezentau la acel moment.

Totodată, Înalta Curte, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, constată că, instanţa de apel, astfel cum reiese din considerentele aflate la fila x din hotărâre, a motivat soluţia de respingere a capătului de cerere ce viza constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut nr. x/15.12.2008, arătând, pe de o parte că reclamanta nu a invocat aspecte care să vizeze cauza ilicită a acestui contract, argumentele sale vizând în exclusivitate lipsa calităţii de reprezentant a semnatarilor actului juridic.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, această chestiune a fost irevocabil tranşată prin decizia de casare nr. 1463 din 22 septembrie 2016, aspect reţinut în mod legal de curtea de apel.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că şi în motivele de recurs, recurenta-reclamantă reia argumente ce vizează cauza de nulitate decurgând din lipsa consimţământului societăţilor pârâte la perfectarea convenţiilor.

Or, instanţa de apel, cu prilejul judecării căii devolutive de atac, nu a făcut altceva decât să ţină cont de punctele litigioase tranşate de instanţa de recurs (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat) împotriva cărora nu se poate da o altă dezlegare.

În limitele competenţei sale, instanţa de recurs a dat o rezolvare problemelor de drept ce i-au fost supuse judecăţii, epuizând pe acest aspect (al netemeiniciei cererii în constatare nulitate pentru lipsa consimţământului) funcţia jurisdicţională a statului la cazul concret. Altfel spus, asupra acestor chestiuni nu numai instanţei de apel, în rejudecare, îi este interzis să dea o altă dezlegare, ci şi instanţei de recurs, învestită în acest nou ciclu procesual, i se opune autoritatea de lucru judecat în interiorul aceluiaşi proces.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi, de asemenea, reţinut.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în susţinerea acestui motiv de casare, a expus argumente ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi modul de interpretare a probelor, în ceea ce priveşte contractul de împrumut nr. x/25.07.2007 şi contractul de cesiune nr. x/04.09.2009.

Or, astfel cum anterior s-a arătat, instanţa de recurs nu poate să procedeze la o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 294 alin. (1), coroborat cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ. şi, respectiv, a art. 20 alin. (5), coroborat cu art. 212 din Legea nr. 146/1997 şi a art. 274 C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut că, în faza acestei căi de atac, reclamanta a invocat că cesiunea de creanţă trebuia să îmbrace forma autentică, fapt ce echivalează cu o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, expres interzisă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Raportat la dispoziţia legală mai sus enunţată, Înalta Curte subliniază că şi etapa procesuală a apelului este guvernată de principiul disponibilităţii. Prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, instanţa superioară fiind chemată să controleze numai ceea ce a judecat prima instanţă.

Ca atare, invocarea direct în apel a nulităţii absolute a cesiunii de creanţă, întrucât actul nu a fost încheiat în formă autentică, contravine prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, deşi a reţinut că partea a încercat, în apel, să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, totuşi instanţa de apel a răspuns, implicit, şi motivului de nulitate privind încălcarea cerinţei de formă a contractului de cesiune. Concret, a arătat că nu era vorba de un contract de cesiune cu titlu gratuit ci, dimpotrivă, preţul cesiunii a fost cuantificat la valoarea creanţei cedate.

Înalta Curte va înlătura şi critica ce vizează respingerea de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată în apel pentru judecata în fond a cererii vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie reală nr. x/27.07.2007.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenţii poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată şi că beneficiar al acestor cheltuieli este partea care a câştigat procesul.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, însă în speţă, Înalta Curte reţine că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă nu pentru că instanţa de apel nu ar fi reţinut culpa pârâtei C. S.A., ci pentru că aceste cheltuieli de judecată nu au fost dovedite.

Or, numai cheltuielile de judecată efectuate pot fi acordare, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., la dosarul cauzei neexistând dovezi că executarea silită a fost finalizată şi că taxa judiciară de timbru a fost plătită.

Nici încălcarea art. 20 alin. (5), coroborat cu art. 212 din Legea nr. 146/1997 nu poate fi reţinută, în condiţiile în care aceste dispoziţii vizează soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, recurenta-reclamantă criticând neacordarea cheltuielilor de judecată.

Faţă de cele mai sus arătate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 4 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 290/Ap din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 4 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 290/Ap din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.