Partial allowance of bank appeal; abusive rate and addendum clauses void, fee and penalty clauses remanded for new review.

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1018/14.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. invocată de aceasta prin întâmpinare; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.A. şi C.., a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2) şi (4),3 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcţie de indicele de referinţă al băncii; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4 şi 4.6 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la comunicarea şi acceptarea de către reclamant a noului nivel al dobânzii comunicat de bancă; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.9 şi 4.10 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la dobânda majorată; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.11, lit.

a) din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la comisionul de acordare şi gestiune; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.12, 8.3, 8.5 alin. (3) şi (9).3 şi 9.4 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 şi a art. 1 din Actul adiţional nr. x/29.08.2007 referitoare la rezilierea de drept a contractului în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract sau din alte raporturi obligaţionale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 11.1 şi 11.4 referitoare la cesiunea/transferul creanţei/contractului din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 şi a clauzei prevăzute la art. 11.2 referitoare la comunicarea către cesionar de informaţii privitoare la contul deschis de împrumutat la bancă; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută în integralitatea sa a Actului Adiţional nr. 2 din data de 15.12.2010 (atât condiţiile generale, cât şi condiţiile speciale) la Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006; a dispus obligarea pârâtei S.C.

A. S.A. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 declarate abuzive de către instanţă împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii actului adiţional nr. x din data de 15.12.2010; a dispus obligarea pârâtei C.. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza actului adiţional nr. x din data de 15.12.2010 împreună cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume şi a respins, în rest, cererea.

Prin decizia civilă nr. 712/A din 30 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta A. (în prezent D.), cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimatul - reclamant.

Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţele de fond au reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 20.06.2006, în baza legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare reclamantul a încheiat cu banca pârâtă contractul de credit ipotecar nr. x în baza căruia reclamantului i-a fost acordat un credit în valoare de 40.000 Euro pentru o perioada de rambursare de 360 luni (30 ani) pentru finanţarea achiziţionării unui imobil. Dobânda creditului a fost fixă (6,90%/an) pentru primele 12 luni, conform art. 4.1 alin. (1) din contract după care a devenit variabilă în funcţie de "evoluţia indicelui de referinţă stabilit de banca" potrivit art. 4.3 din contract.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această prevedere din legislaţia comunitară a fost transpusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Referitor la noţiunea de "obiect principal al contractului" Curtea Europeană de Justiţie a statuat că prevederile contractuale care se circumscriu acestei noţiuni, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale unui contract şi care, ca atare, îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului (cauza Matei, C143/13, cauza K. şi R., C-26/13). Totodată CJUE, în cauza Matei a stabilit ca " Pe de altă parte, domeniul de aplicare exact al noţiunilor "obiect [principal]" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48."(DAE). Această din urmă noţiune este, aşadar, definită într-un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor plăţi efectuate de acesta atât creditorului, cât şi unor terţi să fie menţionată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligaţie procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă.

Or, în prezenta speţă, clauza prevăzută la pct. art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2) şi (4).3 din Contractul de credit referitoare la modificarea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă al băncii nu intra sub incidenţa niciuneia dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13. câtă vreme mecanismul de modificare a dobânzii tine exclusiv de voinţa băncii, ceea ce înseamnă că aceasta poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii contrar prevederilor la punctul 1 litera (a) din anexa la Legea 193/2000, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, motiv evident independent de voinţa băncii.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru clauzele contractuale referitoare la dobânda majorata câtă vreme aceasta se stabileşte în funcţie de dobândă curentă a băncii care la rândul său se stabileşte "in funcţie de indicele de referinţa a băncii". Instanţele naţionale sunt cele care apreciază, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectivele clauze contestate constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (cauza Matei, C143/13). Raportând aceste consideraţii din jurisprudenţa CJUE la situaţia din prezenta cauză, s-a apreciat că nu face parte din obiectul principal al convenţiei de credit analizată nici comisionul de acordare şi gestiune prevăzut la art. 4.11 lit. a) din contract deoarece nu sunt prestaţii esenţiale întrucât acest tip de convenţii pot exista chiar dacă nu sunt percepute aceste comisioane.

Prin urmare reţinându-se că, clauzele menţionate anterior repudiate de reclamant nu vizează obiectul principal al contractului, s-a trecut la verificarea caracterului abuziv al clauzelor respective, pe fond, prin prisma prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezultă că, pentru a califica o clauză drept abuzivă, se cer a fi întrunite următoarele cerinţe: clauza contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul şi, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Alin. (2) al art. 4 din acelaşi act normativ defineşte, pe de o parte, noţiunea de clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul ca fiind clauza contractuală stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, iar, pe de altă parte, instituie o prezumţie de calificare a clauzei ca nefiind negociată direct cu consumatorul, pentru ipoteza contractelor standard preformulate şi a condiţiilor generale de vânzare practicate de profesionist pe piaţa serviciului respectiv. Prezumţia menţionată nu este absolută, ci dimpotrivă, susceptibilă de probă contrară, sarcina probei revenind potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, comerciantului care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.

Contrar susţinerilor băncii prima cerinţă enunţată este îndeplinită în cazul clauzelor enunţate anterior. Deşi aşa cum s-a arătat anterior sarcina probei incumba pârâtei, banca nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuţie cu reclamantul, prezentarea ofertei de creditare a băncii (adică a diverselor tipuri de credite bancare oferite de bancă) şi acordarea unui termen reclamantei de a analiza oferta prezentată de bancă nesatisfăcând aceasta exigenta câtă vreme nu s-a dovedit faptul că a avut loc o negociere efectivă între părţi, lipsa negocierii fiind prezumată în cazul contractelor reformulate, cum este cel din prezenta cauză.

Simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa CJUE şi a instanţei supreme fiind în concordanţă cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei. De altfel, din simpla lecturare a convenţiei de credit depusă la dosarul cauzei, reiese în mod evident că sunt contracte standard preformulate. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul său.

Reclamantul critica caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda curentă variabilă calculată în funcţie de indicele de referinţă al băncii pârâte stabilit prin raportare la costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, respectiv clauzele prevazute la art. 4.1. alin. (2), (4).2. alin. (2), (4).3., 4.4. şi 4.5. din Contract.

Din dispoziţiile art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit coroborate cu cele ale art. 4.2 alin. (2) rezultă că după expirarea primelor 12 luni de la încheierea contractului, reclamantul datorează o dobândă curentă variabilă ce se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în EUR. Indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale Băncii. Se observă aşadar că la momentul încheierii creditului, împrumutatul nu are cea mai vagă reprezentare cu privire la dobânda pe care o va plăti după expirarea perioadei de un an în care dobânda a fost fixă, şi mai mult acesta nu cunoaşte criteriile în funcţie de care urmează să varieze aceasta dobândă aplicata creditului contractat de acesta.

Clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit: prevede că "nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă. Aceasta clauză permite stabilirea unilaterală de către bancă, în condiţii netransparente şi în lipsa unor minime criterii de previzibilitate, a dobânzii curente aplicate creditului acordat,(după împlinirea termenului de un an, cat dobânda fost fixă) şi cât timp aceasta dobândă curenta variază în funcţie de criterii necunoscute, este evident aceasta operează în detrimentul împrumutatului consumator tocmai pentru că nu se precizează, în concret criteriile obiective în funcţie de care se stabileşte şi variază dobânda şi nu se oferă clientului posibilitatea de verifica şi cenzura modul de stabilirea a dobânzii de către bancă.

Prin urmare Tribunalul a constatat, contrar susţinerilor paratei, că în contract nu au fost prevăzute clar criteriile în funcţie de care dobânda poate varia, şi ca dobânda variabila a fost stabilită în mod arbitrar de către bancă.

In ceea ce priveşte buna - credinţă, Tribunalul a dat eficienţă considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE potrivit căruia " . . . . . . . . . .la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor doar dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare". în cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 s-a reţinut că "pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă";, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale".

Raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, s-a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2) şi (4),3 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, referitoare la modalitatea de stabilirea a dobânzii variabile în funcţie de indicele de referinţă al băncii.

Considerentele dezvoltate anterior au fost reţinute şi în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.4 din contract care permite băncii sa modifice rata dobânzii (după criteriul "evoluţiei indicelui de referinţa a băncii") fără să încheie un act adiţional cu consumatorul, limitându-se doar la a comunica acestuia noua rata a dobânzii precum şi în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.6 în contract care obliga consumatorul, daca nu este de acord cu dobânda impusa de banca, sa restituie integral restul de credit (si dobânzile aferente), intr-un interval de timp foarte scurt de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţa a noii rate de dobânzii, ceea ce este evident în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe fiind neexistând premise ca reclamantul să considere că reclamanta ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale aceste clauze contractuale.

Solicitarea paratei de constatare a nulităţii absolute parţiale a graficului de rambursare fiind respinsă de către instanţă deoarece graficul de rambursare, nu reprezintă un act juridic pentru a se putea declara nulitatea acestuia ci reprezintă un calcul matematic care reflectă în bani clauzele contractuale, respectiv situaţia ratelor datorate, a termenelor şi a condiţiilor de plată aferente, precum şi a rambursării valorii totale a creditului, dobânzilor de plata şi a eventualelor costuri suplimentare.

De asemenea, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.5, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ în situaţia în care urmare a modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia, în conformitate cu prevederile art. 5.3 din acest Contract, aceasta fiind o practica curenta pe piaţa financiara. Instanţa de fond a avut în vedere evident situaţia premisa a unei dobânzi modificate cu respectarea prevederilor legale, inclusiv în materia protecţiei consumatorului.

In ceea ce priveşte clauzele prevăzute la pct. 4.9 şi 4.10 din Contractul de credit nr. x/20.10.2006 referitoare la dobânda majorată cu 3 puncte procentuale aplicată la ratele de credit (principal şi dobândă) înregistrate la restanţă, s-a reţinut că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, deoarece pârâta deturnează sensul noţiunii de dobândă reprezentând prestaţie pentru restituirea sumei împrumutate, instituind de fapt penalităţi de întârziere pentru neachitarea la timp a ratelor, apreciindu-se că dobânda reprezintă de fapt o clauză penală.

S-a considerat că pârâta a formulat aceste prevederi contractuale referitoare la dobândă abuzând de poziţia sa dominantă şi creând în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ, stabilind la art. 4.9 şi 4.10 din contract nivelul dobânzii ca şi prestaţie pentru restituirea sumei împrumutate în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor la scadenţă. Astfel, consumatorul nu mai înţelege ce reprezintă de fapt dobânda din contract, preţul datorat pentru restituirea împrumutului de bani sau preţul pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a ratelor. În consecinţă, instanţa de fond a constatat că articolele menţionate sunt formulate într-un limbaj neinteligibil.

Dobânda majorată înserată se raportează la dobânda curentă variabila prevăzută la pct. 4 din contract, calculata în funcţie de "evoluţia indicelui de referinţa", care a fost declarată abuzivă de instanţa or, câtă vreme nivelul "dobânzii majorate" se stabileşte în funcţie de dobânda curentă variabilă prevăzută la art. 4 din contract, declarata abuziva de instanţă, este evident ca şi clauzele prevăzute la art. .4 .9 şi 4.10 din contract au un caracter abuziv.

In ceea ce priveşte susţinerile reclamantului privind incidenta în speţă a prevederilor legii 313/1879, acestea nu au fost reţinute de către instanţa, care a apreciat că, raportat data contractului 20.10.2006 - când în vigoare se aflau dispoziţiile Codului Comercial, raporturile obligaţionale intervenite între părţi sunt de natură comercială şi nicidecum civilă, iar în materie comercială primează principiul libertăţii de voinţă a părţilor, disp. Legii nr. 313/1879 vizând în mod exclusiv sfera raporturilor civile.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.11, lit. a) din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la comisionul de acordare şi gestiune, de 2% din calculat la valoarea creditului, plătibil o singura dată la semnarea contractului instanţa de fond a reţinut că în ciuda denumirii comisionului de acordate şi gestiune care l-ar încadra teoretic în sfera cheltuielilor aferente documentaţiei de credit şi de administrare, modul de calcul al acestui comision trădează o altă destinaţie neprevăzută în contract, în condiţiile în care a fost stabilit prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat, fără vreo legătură cu costurile necesitate de documentaţia eliberată sau de analiza acesteia. În aceste condiţii, se poate considera că în cauză comisionul de procesare este lipsit de cauză întrucât nu rezultă din contract că banca a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remuneraţie. Mai mult, instanţa a considerat că perceperea unui comision doar pentru întocmirea dosarului în vederea acordării creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al pârâtei, reprezintă un cost nejustificat şi exagerat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii.

Reclamantul a mai solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5.12., 8.3., 8.4., 8.5. alin. (3) şi (4), 9.3. şi 9.4. din Contract, precum şi art. 1 şi 2 din Actul adiţional nr. x din 29.08.2007 referitoare la posibilitatea băncii de a rezilia de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată şi a neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract sau din alte raporturi obligaţionale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente.

In cauza Mohamed Aziz, C-415, CJUE a reţinut ca"..in ceea ce priveşte, mai întâi, clauza referitoare la exigibilitatea anticipată în contractele de lungă durată pentru încălcarea de către debitor a obligaţiilor sale pe o perioadă limitată, instanţa de trimitere are sarcina de a verifica în special, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 77 şi 78 din concluzii, dacă posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a declara exigibil tot împrumutul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligaţii care prezintă un caracter esenţial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situaţiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata şi cu suma împrumutată, dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele aplicabile în materie şi dacă dreptul naţional prevede mijloace adecvate şi eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei asemenea clauze să remedieze efectele respectivei exigibilităţi a împrumutului."

Clauzele contractuale menţionate anterior care permit băncii rezilierea de drept a contractului în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract, şi indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al obligaţiei neîndeplinite, indiferent de graficul de rambursare sau chiar în cazul neîndeplinirii unor obligaţii născute din alte raporturi obligaţionale încheiate cu banca (potrivit actului adiţional x din 29.08.2007), cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantului, şi prin urmare sunt abuzive.

In ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 8.4 din contract care permite băncii să recupereze de la împrumutat şi codebitor toate pagubele rezultate ca urmare a declarării scadentei anticipate a creditului, s-a apreciat că nu este abuzivă, având în vedere că potrivit prevederilor contractuale reclamantul nu poate fi obligat sa plătească decât suma restantă a creditului şi dobânzile exigibile la data operării rezilierii (art. 20 din legea 190/1999) la care se adaugă eventuale cheltuieli de executare silita, şi, eventual dobânda legala penalizatoare având în vedere că, clauza referitoare la dobânda majorata a fost declarata abuzivă de instanţă.

De asemenea clauza prevăzută la art. 8.5 alin 4 din contract nu este considerata abuziva de către Tribunal, posibilitatea recuperării pe calea executării silite a sumelor scadente datorate de împrumutat este expres prevăzută de lege, o interpretare contrara ar permite îmbogăţirea fără justă cauza a împrumutatului.

Reclamantul a solicitat de asemenea sa se constate caracterul abuziv al clauzei privitoare la cesiunea contractului/creanţei, prevăzută la pct. 11.1., 11.2., 11.3. şi 11.4. din Contract.

Potrivit art. 11.1 din contract "Banca poate cesiona sau transfera în alt mod, total sau partial, prezentul contract cu condiţia notificarii prealabile a Imprumutatului."

Potrivit art. 11.4 din contract "In cazul cesionarii sau transferului de catre banca a prezentului contract, cesionarul va putea sa exercite toate atributiile, drepturile şi compensaţiile deţinute de banca, în temeiul contractului, inclusiv dreptul de a fixa sau modifica rata dobânzilor în condiţiile stipulate în contract".

In primul rând se impune a se observa faptul ca în speţa operează o cesiune de contract, deoarece se transmit şi drepturile şi obligaţiile băncii către cesionar, şi nu o cesiune de creanţă, câtă vreme creditul nu a fost declarat scadent anticipat.

In condiţiile în care contractual de credit a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ. care nu prevedea instituţia juridică a cesiunii de contract, schimbarea creditorului putea fi realizata eventual prin intermediul unei novaţii prin schimbarea creditorului, ceea ce presupunea în mod obligatoriu cel puţin încheierea unui act adiţional şi rescrierea clauzelor contractuale (având în vedere faptul ca vechiul raport obligaţional şi garanţiile se sting, prin novaţie).

Din perspectiva dreptului consumatorului, cu privire la o atare cesionare, Directiva 93/13/CEE stabileşte faptul că este prezumată a fi abuzivă clauza prin care se acordă posibilitatea "vânzătorului sau furnizorului de a-şi transfera drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract, în cazul în care această acţiune poate servi la reducerea garanţiilor pentru consumator, fără acordul acestuia din urmă". În România, transpunerea literei (p) din anexa la Directiva 93/13/CEE a fost realizată prin litera (n) din anexa la Legea nr. 193/2000, stabilindu-se astfel că sunt prezumate a fi abuzive clauzele care "dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane - agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator".

Or, având în vedere că, clauza repudiată permite cesiunea fără acordul acordul consumatorului, şi având în vedere faptul ca în contract nu se menţionează cine poate fi beneficiarul unei asemenea cesiuni, pentru ca, consumatorul să poată aprecia dacă garanţiile şi răspunderile băncii cedente operează şi în ceea ce-l priveşte pe cesionar, s-a apreciat că această clauză este susceptibilă să inducă o potenţială diminuare a drepturilor consumatorului şi prin urmare are un caracter abuziv, fiind în detrimentul consumatorului, căruia banca, în baza acestei clauze poate sa-i impună orice cesiune de contract fără ca, consumatorul să aibă posibilitatea de a se opune, dacă apreciază că îi sunt afecte garanţiile.

Reclamantul a mai solicitat a se constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută în integralitatea sa a Actului Adiţional nr. 2 din data de 15.12.2010 (atât condiţiile generale cât şi condiţiile speciale) la Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, cu motivarea lipsei capacităţii speciale de folosinţă a societăţii cesionare, C., care are autorizarea de a tranzacţiona pe piaţa creditului ipotecar, prin raportare la prevederile Legii 190/1999.

Din preambulul contractului de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 rezulta că acesta a fost încheiat în baza Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, aspect confirmat şi de scopul acordării creditului, garantat cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare.

Potrivit art. 24 alin. (1) din legea 190/1999 (in forma în vigoare la data de 11.07.2008, data cesiunii) "creanţele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituţii autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituţii de acelaşi tip ori altor entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale", iar, potivit art. 33 din Legea 190/1999, "instituţiile autorizate sunt supuse supravegherii prudenţiale şi controlului instituţiilor abilitate prin lege.",

Prin urmare, cesiunea se poate realiza numai către entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale, din această categorie făcând parte instituţiile supuse autorizării şi înscrierii în registre de către banca centrală, având în vedere ca parata C., este o societate din Olanda aceasta nu este înregistrată în Romania şi nu este sub controlul prudenţial al BNR.

Or câtă vreme creditorul cesionar nu poate prezenta o astfel de autorizare, aceasta înseamnă că această persoană juridică nu avea capacitatea de folosinţă specială necesară pentru desfăşurarea acestei tranzacţii, iar lipsa acestei autorizări se sancţionează cu nulitatea absoluta actului juridic încheiat de aceasta entitate cu reclamantul, în speţa Actul Adiţional nr. 2/15.12.2010, şi are drept consecinţa repunerea parţilor în situaţia anterioara încheierii acestui act adiţional. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze este dat tocmai de neîndeplinirea acestei condiţiilor legale cu privire la capacitatea speciala de folosinţă paratei C. la încheierea actului adiţional nr. x/15.12.2010.

Pe cale de consecinţa, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută în integralitatea sa a Actului Adiţional nr. 2 din data de 15.12.2010 (atât condiţiile generale cât şi condiţiile speciale) la Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006.

Urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor criticate, restituirea sumelor de bani percepute de parate în temeiul clauzelor constatate a fi abuzive este o consecinţă a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară - întrucât nulitatea produce efecte retroactive, sumele de bani achitate cu acest titlu fiind considerate ca nedatorate.

Pe cale de consecinţa, ţinând seama de faptul ca nu exista nici un temei legal sau contractual care sa justifice răspunderea solidara a paratelor, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 declarate abuzive de către instanţă împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii actului adiţional nr. x din data de 15.12.2010.

Totodată, a dispus obligarea pârâtei C.. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza actului adiţional nr. x din data de 15.12.2010 împreună cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. a declarat recurs la data de 08.01.2018, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat refuzul instanţei de apel de a repune cauza pe rol şi a pune în discuţia părţilor aspectele suplimentare evidenţiate în concluziile scrise depuse la dosar, rămânând astfel netratate o parte importantă din motivele de apel.

Din această perspectivă, recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a analizat în cuprinsul considerentelor sale doar aspecte legate de negociere, comisionul de acordare a creditului, comisionul de administrare (care nu se regăseşte în contractul dintre părţi) şi comisionul de rambursare anticipată, lipsind motivarea referitoare la soluţia primei instanţe cu privire la celelalte clauze constatate ca fiind abuzive.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia asupra clauzelor prevăzute de art. 5.12, 8.3, 8.5 alin. (3), (9).3, 9.4 din contract şi art. 1 şi 2 din Actul adiţional nr. x/29.08.2007 referitoare la exigibilitatea anticipată a creditului. S-a contestat raţionamentul instanţei de apel, afirmându-se că aceste clauze cuprind descrierea obligaţiilor a căror nerespectare conduce la scadenţa anticipată şi un termen rezonabil în favoarea consumatorului pentru îndeplinirea acestora şi ca, prin acestea, se reiau reguli generale de drept ce se regăsesc în art. 1025 C. civ. şi art. 382 lit. d) C. proc. civ., înlăturarea lor conducând la un dezechilibru total al drepturilor şi obligaţiilor părţilor, lăsând deschisă posibilitatea unui comportament discreţionar din partea împrumutatului.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobânda curentă şi comisioane, recurenta a susţinut că acestea erau exceptate de la controlul instanţelor de judecată, potrivit art. 4 alin. (6) din contract, întrucât fac parte din costul total al creditului. Anulând clauzele cuprinse în art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2), (4).3, 4.4 şi 4.6 referitoare la dobânda curentă, instanţele de fond au lăsat contractul fără preţ după expirarea perioadei de 12 luni în care se aplica o dobândă fixă, transformându-l într-un act cu titlu gratuit, încălcând flagrant principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Stabilirea unei dobânzi variabile nu era interzisă de normele în vigoare la data încheierii contractului, iar clauza era clară, inteligibilă, uşor de înţeles de orice consumator. Mai mult decât atât, se afirmă că nu s-a observat că actul adiţional nr. x, anulat integral de instanţă fără analizarea condiţiilor pentru declararea caracterului abuziv, a condus la diminuarea dobânzii în interesul consumatorului.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a criticat şi anularea clauzelor prevăzute la art. 4.9 şi 4.10 referitor la dobânda penalizatoare menită a sancţiona conduita culpabilă a clientului, acesta fiind informat corect şi complet cu privire la costul suplimentar suportat urmare propriei conduite.

Totodată, în privinţa clauzei de la art. 4.11 lit. a), recurenta a susţinut că perceperea comisionului de acordare şi gestiune nu era interzisă de lege, costul în sumă fixă urmând a fi perceput o singură dată având în vedere resursele băncii implicate în analiza dosarului de credit.

În final, recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la cesiune şi la actul adiţional 2 şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor lit. n) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi a Legii nr. 190/1999, deşi premisele acestora nu erau îndeplinite în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28.02.2018, intimatul B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Judecata recursului a fost suspendată la data de 22.11.2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 24.10.2019, cauza a mai înregistrat o suspendare, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Verificând cu prioritate incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, fiind ţinută de limitele efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a apelul pârâtei din perspectiva soluţiilor criticate şi a argumentelor invocate prin memoriul de apel depus în cauză.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., intanţa de apel nu îndrituită să analizeze critici suplimentare formulate de apelantă prin intermediul unor concluzii scrise depuse mult după expirarea termenului de declarare a apelului. În ciuda afirmaţiilor recurentei - pârâte (oricum contradictorii), concluziile scrise nu cuprindeau simple lămuriri al criticilor din memoriul de apel, ci critici cu privire la alte soluţii din dispozitivul sentinţei primei instanţe, tinzând la lărgirea limitelor efectului devoluţiei apelului peste termenul procesual admis.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta nu justifică incidenţa în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., instanţa de apel având o conduită corectă, cu respectarea limitele efectul devolutiv al apelului, care impuneau neluarea în considerare a criticilor suplimentare formulate prin concluziile scrise, o repunere pe rolul a judecăţii apelului în vederea discutării aspectelor invocate pe această cale în condiţii de contradictorialitate nefiind necesară.

Având în vedere că pârâta este deopotrivă şi partea care a promovat apel în prezenta cauză, dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. impun cenzurarea motivelor de recurs şi înlăturarea motivelor noi invocate direct în recurs fără valorificarea lor corespunzătoare în calea de atac anterior declarată. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va analiza criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care nu au fost invocate pe calea apelului, deşi partea a promovat şi această cale de atac, respectiv cele referitoare la clauzele prevăzute de art. 5.12, 8.3, 8.5 alin. (3), (9).3, 9.4 din contract şi art. 1 şi 2 din Actul adiţional nr. x privind exigibilitatea anticipată a creditului şi cele privitoare la Actul adiţional nr. x, inclusiv din perspectiva inaplicabilităţii Legii nr. 190/1999.

Revenind la criticile admisibile pe calea prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele de fond au stabilit în mod corect că, în raport de specificul contractului încheiat între părţi, clauzele prevăzute de art. 4.1. alin. (2), (4).2. alin. (2), (4).3., 4.4. şi 4.5. referitoare la calculul dobânzii variabile nu sunt exceptate de la controlul instanţelor de judecată din perspectiva caracterului abuziv al acestora, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. S-au avut în vedere în acest sens şi statuările cuprinse în hotărârea CJUE pronunţată în Cauza Matei C-143/13, potrivit cărora "termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care (...) permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii". Aceleaşi argumente au fost valorificate şi în ceea ce priveşte aserţiunile pârâtei referitoare la includerea comisioanelor în costul total al creditului, prin care partea urmărea înlăturarea de la controlul judecătoresc şi a clauzelor referitoare la acestea.

În acest cadru, instanţa de apel a subliniat în mod judicios că o clauză contractuală de ajustare a preţului contractului este permisă atâta timp cât ea urmăreşte păstrarea echilibrului patrimonial, permiţând uneia din părţi să solicite modificarea preţului, în funcţie de anumite criterii transparente, verificabile şi accesibile celeilalte părţi, expres prevăzute în contract şi acceptate de către părţile semnatare ca fiind repere avute în vedere la stabilirea preţului iniţial al contractului. În acest sens se înscriu şi prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În schimb, atunci când clauza contractuală permite uneia dintre părţi să modifice unilateral preţul contractului în funcţie de criterii netransparente, neverificabile, ce depind de voinţa unei singure părţi, caracterul abuziv al acesteia decurge din faptul că aceasta generează un dezechilibru semnificativ şi contrar bunei credinţe în detrimentul consumatorului, care nu are instrumente similare în influenţarea aplicării acestei clauze şi nu este în măsură a estima efectele concrete ale acestora pe durata îndelungată a încheierii contractului.

Din aceeaşi perspectivă, s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare (art. 4.9 şi 4.10 din contract), câtă vreme calculul acesteia porneşte de la dobânda curentă variabilă, al cărei mod de calcul a fost considerat abuziv de instanţe. Totodată, s-a instanţa de apel a reţinut că utilizarea notiunii de dobândă majorată creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, contrar bunei credinţe deoarece, în această modalitate, este deturnat sensul noţiunii de dobândă ca prestaţie specifică unui contract de credit, fiind insituită în realitate o clauză penală.

Or, câtă vreme introducerea unei asemenea clauze nu a fost reţinută ca fiind contrară legii, dispoziţiile Legii nr. 313/1879 fiind înlăturate în mod expres şi motivat de la aplicare, apare nejustificată susţinerea unui existenţei unui dezechilibru între părţi pornind de la o pretinsă posibilă confuzie, înlăturată prin chiar conţinutul clauzei contestate, care stabileşte obligaţia de plată a dobânzii majorate doar în situaţia existenţei unei restanţe, a unei întârzieri la plata ratelor faţă de scadenţa stabilită de părţi. În aceste condiţii, nu exista posibilitatea unei confuzii pentru niciun consumator mediu informat, care avea totodată posibilitatea de a evita activarea acestei clauze şi plata unei dobânzi majorate prin respectarea întocmai a obligaţiei de plată a ratelor la termenele stabilite.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată fondată criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte efectul înlăturării clauzelor referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii variabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondate susţinerile recurentei, instanţele de fond nepronunţându-se în sensul modificării clauzelor contestate. Cu toate acestea, deşi instanţa de apel constată în mod judicios acest aspect, omite să se pronunţe asupra criticilor referitoare la admiterea de către prima instanţă a cererii accesorii referitoare la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor considerate abuzive, aceasta constituind tot un efect al constatării nulităţii acestora.

În consecinţă, se impune admiterea recursului sub acest aspect în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte analiza comisionului de acordare şi gestiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de conţinutul şi denumirea clauzei relevante, constată că reclamantul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision. Valoarea şi modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare/administrare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În cuprinsul aceleaşi hotărâri, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

În speţă, câtă vreme valoarea şi modalitatea de calcul a comisionului sunt detaliat şi clar exprimate în contract, făcând uşor de anticipat consecinţele economice ale acestuia, Înalta Curte consideră nejustificate considerentele instanţei de apel referitoare la caracterul exagerat al acestuia, rezultat şi al modalităţii de calcul alese, întrucât aspectele referitoare la dezechilibrul strict de natură economică nu se circumscriu analizei din perspectiva caracterului abuziv al unor clauze, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauzele cuprinse la art. 11.1 şi 11.4 din contract, prima instanţă a reţinut că acestea instituie posibilitatea cesiunii fără acordul acordul consumatorului, şi având în vedere faptul ca în contract nu se menţionează cine poate fi beneficiarul unei asemenea cesiuni, pentru ca, consumatorul să poată aprecia dacă garanţiile şi răspunderile băncii cedente operează şi în ceea ce-l priveşte pe cesionar, s-a apreciat că această clauză este susceptibilă să inducă o potenţială diminuare a drepturilor consumatorului şi prin urmare are un caracter abuziv, fiind în detrimentul consumatorului, căruia banca, în baza acestei clauze poate sa-i impună orice cesiune de contract fără ca, consumatorul să aibă posibilitatea de a se opune, dacă apreciază că îi sunt afecte garanţiile.

În argumentarea caracterului abuziv al acestora, prima isnatnţă a avut în vedere Directiva 93/13/CEE, care stabileşte faptul că este prezumată a fi abuzivă clauza prin care se acordă posibilitatea "vânzătorului sau furnizorului de a-şi transfera drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract, în cazul în care această acţiune poate servi la reducerea garanţiilor pentru consumator, fără acordul acestuia din urmă", precum şi transpunerea în dreptul intern realizată prin litera (n) din anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit căreia sunt prezumate a fi abuzive clauzele care "dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane - agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator".

În calea de atac, instanţa de apel a analizat sumar criticile apelantei, oferind o motivare generală referitoare la cesionarea contractelor de credit, fără o analiză punctuală a caracterului abuziv al clauzelor distinct de modalitatea concretă în care a operat ulterior cesionarea contractelor. În consecinţă, se impune admiterea recursului sub acest aspect în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că se impune admiterea recursului sub acest aspect în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (FOSTĂ S.C. A.) împotriva deciziei civile nr. 712/A din 30 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. şi intimata-pârâtă C..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei 1018 din 14 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, sub aspectul soluţiilor asupra:

- cererii de restituire a prestaţiilor ca urmare a anulării clauzelor referitoare la dobânda variabilă;

- cererii privind constatarea nulităţii clauzei de la art. 4.11 lit. a) din contract referitoare la comisionul de acordare şi gestiune şi cererii accesorii de restituire a eventualelor prestaţii;

- cererii privind constatarea nulităţii clauzelor de la art. 4.9 - 4.10 din contract, referitoare la dobânda majorată şi cererii accesorii de restituire a eventualelor prestaţii;

- cererii privind constatarea nulităţii clauzelor cuprinse la art. 11.1 şi 11.4 din contract, referitoare la cesiunea contractului.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.