Intertemporal application of prescription for fraud annulment: old Civil Code and Decree 167/1958 govern prescriptive periods for pre-2011 credit agreements

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Deliberând asupra cererilor de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 19 februarie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat anularea următoarelor acte juridice: actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.2005; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.2005; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.7005; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/10 din 25.08.2010 Anexa nr. 10 la contractul de credit nr. x/22.07.2005; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/10 din 25.08.2010; contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/11 din 25.08.2010 Anexa nr. 11 la contractul de credit nr. x/22.07.2005.

Prin încheierea din 12 iunie 2018, Tribunalul Iaşi a respins excepţia necompetenţei secţiei I Civile având în vedere Decizia RIL nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Iaşi nr. 63/2016.

Prin cererea din 27 august 2018, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Societăţii C. S.A., în calitatea de succesor cu titlu particular al pârâtei B. S.A., iar prin încheierea de şedinţă din 11 septembrie 2018 instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a acestei societăţi.

Prin sentinţa civilă nr. 217 din 13 februarie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta C. S.A., a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâtele C. S.A. şi B. S.A. şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca fiind prescris dreptul la acţiune. De asemenea, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii D. şi E..

Împotriva încheierii din 12 iunie 2018 - de respingere a necompetenţei secţiei I Civile a Tribunalului Iaşi - şi a sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar F.., precum şi intervenienţii D. şi E..

Prin decizia nr. 745 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelurile formulate de reclamantă şi intervenienţi împotriva încheierii din data de 12 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Iaşi, pe care a păstrat-o. A admis ambele apeluri declarate împotriva sentinţei civile nr. 217 din 13 februarie 2019 a Tribunalului Iaşi - secţiei I Civilă, pe care a anulat-o în parte, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâte în ceea ce priveşte următoarele acte: actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.7005; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/10 din 25.08.2010; actul adiţional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/11 din 25.08.2010, trimiţând spre rejudecare instanţei de fond atât cererea reclamantei A. S.R.L.. cât şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii D. şi E., având ca obiect anularea actelor enumerate mai sus, păstrând restul dispoziţiilor hotărârii.

Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., intervenienţii D. şi E., pârâta B. S.A., respectiv pârâta C. S.A.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi intervenienţii D. şi E. au solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 745/2019 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă, în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anularea actelor încheiate la data de 25 august 2010 şi trimiterea cauzei spre judecare la prima instanţă - Tribunalul Iaşi.

În cuprinsul cererii de recurs au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţele de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la legea aplicabilă prescripţiei în ceea ce priveşte anularea actelor încheiate la data de 25 august 2010.

Instanţa de apel a apreciat, în ceea ce priveşte cererea de anulare pentru dol a actelor încheiate la data de 25 august 2010, că sunt aplicabile, sub aspectul prescripţiei, dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi nu dispoziţiile art. 2529 alin. (1) lit. b) din noul C. civ.

Deşi curtea de apel a avut în vedere Decizia RIL nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripţiei se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, analiza făcută în continuare este eronată, deoarece, chiar dacă se reţine corect incidenţa în cauză a art. 201 din Legea nr. 71/2011, aplicarea acestuia este făcută greşit.

Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, având în vedere şi Decizia RIL nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă.

Faţă de acest criteriu stabilit în legătură cu determinarea legii aplicabile prescripţiei, este posibil ca cerinţele de validitate referitoare la încheierea unui act juridic să fie supuse unei legi (care era în vigoare la momentul încheierii actului), iar prescripţia dreptului la acţiune privind desfiinţarea acelui act juridic să fie supusă unei alte legi (cea în vigoare la data la care a început să curgă prescripţia).

În opinia recurenţilor, chiar dacă actele încheiate la data de 25 august 2010 sunt supuse, sub aspectul validităţii, dispoziţiilor C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte prescripţia nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, deoarece termenul de prescripţie a început să curgă ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Aşa cum a reţinut, de altfel, şi instanţa de apel, reclamanta a luat cunoştinţă de motivele invocate în susţinerea cererii de anulare a actelor juridice pentru dol la momentul depunerii raportului de expertiză în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Iaşi, respectiv la 18 octombrie 2016. Prin urmare, faţă de momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie, aceasta este guvernată de dispoziţiile legii noi.

Este adevărat că Decretul nr. 167/1958 prevede, în legătură cu acţiunea în anulare pentru dol, două momente pentru declanşarea termenului de prescripţie: unul subiectiv (cel al cunoaşterii motivelor de anulare de către cel îndreptăţit să o invoce) şi unul obiectiv (cel al expirării unui termen de 18 luni, calculat de la data încheierii actului), însă chiar dacă ar fi să luăm în considerare cel de-al doilea moment (deşi acesta nu este aplicabil în cauză), având în vedere că termenul de 18 luni se împlineşte după intrarea în vigoare a noului C. civ., tot dispoziţiile noii legi ar fi aplicabile.

Prin recursul declarat şi întemeiat pe art. 483 şi următ. din C. proc. civ., pârâta C. S.A. a solicitat casarea deciziei nr. 745/2019 din 11 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi, în rejudecare, respingerea în tot a apelului cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 217/2019 a Tribunalului Iaşi ca fiind temeinică şi legală.

Pârâta-recurentă consideră că deşi în mod corect s-a reţinut care este legea aplicabilă în materie de prescripţie raportat la momentul încheierii fiecărui act, totuşi instanţa de apel a stabilit eronat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte cererea de anulare a actelor întocmite după data de 1 octombrie 2011.

Astfel, cu privire la actele încheiate înainte de intrarea în vigoarea noului C. civ., în mod corect instanţa s-a raportat la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, lege sub care a început să curgă termenul de prescripţie, dispoziţiile asupra prescripţiei din noul C. civ. fiind aplicabile doar actelor adiţionale din 19 august 2013, referitor la care instanţa de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2500 şi următ. din noul C. civ.

Faţă de dispoziţiile art. 2517 C. civ., termenul general de prescripţie este de 3 ani. Având în vedere că dolul trebuie dovedit de partea care îl invocă, recurenta-pârâtă consideră că termenul de prescripţie în care putea fi formulată cererea de anulare a actelor încheiate la data de 19 august 2013 este cel general de 3 ani, însă acesta a început să curgă de la un alt moment decât cel stabilit de instanţa de apel.

Cu toate acestea, chiar dacă ar fi să presupunem că ne putem raporta la art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ., ca dispoziţie legală aplicabilă în cauză, cu referire la stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie, în cazul în care ar putea fi reţinut dolul, aşa cum a stabilit şi instanţa de fond, momentul cel mai avansat de la care prescripţia a început să curgă este ziua de 26 noiembrie 2014, dată la care s-a încuviinţat expertiza şi obiectivele la expertiză în dosarul nr. x/2014 şi în niciun caz data de 18 octombrie 2016.

Oricum, a susţinut în faţa instanţei de fond că inclusiv se putea reţine ca şi dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie, data de 23 mai 2014, la care a fost înregistrată contestaţia la executare, şi asta doar în cazul în care debitorul nu a solicitat niciodată şi nici nu i s-au pus la dispoziţie extrase de cont sau alte documente din care să reiasă situaţia conturilor şi a tragerilor, ceea ce este foarte puţin probabil.

Aşadar, de la momentul încuviinţării expertizei şi a obiectivelor (26 noiembrie 2014) şi până la momentul formulării cererii de anulare a actelor încheiate la data de 19 august 2013, în februarie 2018, a trecut termenul de prescripţie de 3 ani, astfel încât în mod corect instanţa de fond a admis excepţia invocată şi a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei.

Şi pârâta B. S.A. a formulat, în dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., critici referitoare la interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material şi pronunţarea unei hotărâri care conţine motive străine în cauză.

Dosarul a fost înregistrat la data de 24 iunie 2020, pe rolul secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin rezoluţia din 20 aprilie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 24 iunie 2021 au fost admise în principiu doar recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar F.., şi de recurenţii-intervenienţi D. şi E., respectiv recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., recursul pârâtei B. S.A. fiind anulat ca netimbrat.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În esenţă, atât societatea reclamantă şi intervenienţii accesoriu, cât şi societatea pârâtă (chiar dacă aceasta nu indică formal vreun motiv de nelegalitate, din cuprinsul memoriului de recurs de poate deduce în care dintre temeiurile de casare se încadrează cererea părţii) critică decizia instanţei de apel pe aceleşi motiv, şi anume încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la prescripţia extictivă - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă fiecare cu propria finalitate avută în vedere.

Dacă reclamanta şi intervenienţii săi accesoriu susţin greşita aplicare a legii referitoare la prescripţie în ceea ce priveşte anularea actelor încheiate la data de 25 august 2010 (pentru care curtea de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor C. civ. de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale noului C. civ., invocate de aceste părţi), societatea pârâtă susţine că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani este data de 26 noiembrie 2014 (când a fost încuviinţată expertiza în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Iaşi) şi nu data de 18 octombrie 2016, când a fost depus raportul de expertiză, astfel că la momentul formulării cererii de anulare a actelor juridice încheiate la data de 19 august 2013, respectiv luna februarie 2018, termenul de prescripţie extinctivă era împlinit.

Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor nu pot fi primite, cererile de recurs fiind nefondate.

Astfel, prima instanţă de control judiciar în mod corect a aplicat dezlegările obligatorii din cuprinsul Deciziei RIL nr. 1/2014, prin care instanţa supremă a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Într-adevăr, dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripţiei se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.

Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

În concluzie, în mod corect a reţinut instanţa de apel că actele juridice încheiate anterior intrării în vigoare a noului C. civ. sunt supuse reglementărilor în vigoare de la data perfectării lor, respectiv C. civ. de la 1864 şi Decretului nr. 167/1958, iar raportat la viciul de consimţământ invocat (dolul), în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile alin. (2) al art. 9 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

Referitor la recursul societăţii pârâte, care a fost, la rândul său, declarat a fi admisibil în principiu, Înalta Curte constată că nici acesta nu poate fi primit, instanţa de apel aplicând corect, în ceea ce priveşte actele juridice încheiate ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., dispoziţiile noii legi care reglementează prescripţia dreptului la acţiunea în anulare pe motiv de dol, în sensul că prescripţia începe să curgă din ziua când a fost descoperit dolul [art. 2529 alin. (1) lit. b) din noul C. civ..].

Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă. Dacă în cazul violenţei prescripţia începe să curgă de la data încetării violenţei, deoarece victima violenţei nu ar fi putut acţiona mai devreme, în cazul dolului prescripţia începe să curgă de la data descoperirii manoperelor dolosive care au viciat consimţământul întrucât, la acel moment, titularul dreptului la acţiunea în nulitate a cunoscut naşterea dreptului său, conform art. 2523 din noul C. civ.:

"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Dat fiind faptul că dolul este, în accepţiunea legiuitorului român, "o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi" sau omisiunea frauduloasă a părţii de a-l informa "pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie" (art. 1214 noul C. civ.), este evident că nu se pune problema ca prescripţia dreptului la acţiunea în anulare pe motiv de dol să curgă mai înainte ca titularul dreptului subiectiv încălcat să ia cunoştinţă în mod efectiv despre respectiva încălcare, potrivit principiului contra non valentem agere non currit praescriptio.

Nu în ultimul rând, statuările în fapt ale instanţei de apel în privinţa momentului la care reclamanta a aflat de manoperele pretins frauduloase ale părţii adverse, nefiind chestiuni de drept, nu mai pot fi reevaluate în etapa recursului, în această cale extraordinară de atac fiind analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special D. şi prin administrator judiciar F.. şi de recurenţii-intervenienţi D. şi E., precum şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 745/2019 din 11 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2022.