Debtor's late appeal against enforcement clarification rejected; reinstatement denied, lower ruling upheld.

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 26 august 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 562.242,66 RON, din care 259.098 RON reprezintă contravaloarea facturii seria x nr. x/04.04.2011, ca urmare a prestării serviciilor conform contractului nr. x/02.08.2010 constând în furnizarea de material lemnos brut pe picior 995 mc, conform APV-urilor şi art. 2 din contract, respectiv pentru material lemnos net prelucrat 550 mc, conform art. 5 alin. (1) din contract, debitat, fasonat şi predat la asociaţie pe bază de procese-verbale de predare-primire, iar suma de 303.144.66 RON reprezintă contravaloarea penalităţilor calculate conform art. 8 alin. (2) din contract (pentru perioada 15.04.20011 - 10.08.2011).

Prin aceeaşi cerere, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din actualizarea debitului de 259.098 RON cu indicele de inflaţie până la plata integrală a acestuia, la plata penalităţilor de întârziere până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 21 septembrie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 259.098 RON reprezentând debit datorat pentru serviciile prestate în baza contractului nr. x/02.08.2010 şi a facturii fiscale seria x nr. x/4.04.2011. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii penalităţilor calculate potrivit art. 8 alin. (2) din contract, începând cu data de 15 aprilie 2011 şi până la zi, al căror cuantum a fost stabilit iniţial la suma de 303.144,66 RON doar pentru perioada 15 aprilie 2011 - 10 august 2011, urmând să se calculeze penalităţi şi pentru perioada ulterioară datei de 10 august 2011 - la zi.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de prestări-servicii nr. x/02.08.2010, susţinând că perfectarea şi semnarea acestuia din partea asociaţiei reclamante s-a făcut de către o persoană fără capacitate de a contracta. Totodată, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorarii de avocat, taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.

Prin încheierea nr. 3168 din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis cererea de strămutare a judecării cauzei formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional, păstrând actele procedurale îndeplinite, şi a strămutat dosarul la Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 142/COM/2012 din 2 noiembrie 2012, Tribunalul Alba a respins cererile de repunere pe rol a cauzei formulate de pârâta-reclamantă reconvenţional B. şi a admis cererea reconvenţională, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de prestări-servicii nr. x/02.08.2010, pretins perfectat între reclamanta reconvenţional, în calitate de beneficiar, şi pârâta reconvenţional, în calitate de prestator de servicii. Totodată, a respins ca lipsită de obiect excepţia de neexecutare a contractului de prestări-servicii nr. x/02.08.2010 şi, ca lipsită de fundament juridic, acţiunea introductivă în pretenţii precizată, exercitată de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâta reconvenţional S.C. A. S.R.L. să achite reclamantei reconvenţional B. suma de 6.027,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi, în consecinţă, a schimbat parţial sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei B., pe care a obligat-o la plata sumei de 259.098 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, precum şi a penalităţilor de întârziere de 1% pe zi aplicate debitului, începând cu data de 04.07.2011 şi până la achitarea integrală a acestuia. Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă în rest acţiunea precizată, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional B., fiind înlăturată obligarea pârâtei reconvenţional S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 6.027,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi a fost obligată intimata B. să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 13.538,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, precum şi suma de 4.877,71 RON cheltuieli de judecată în apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 252 din 9 februarie 2016, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 281/2015 din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 537/2016 din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 142/COM/2012 din 2 noiembrie 2012 a Tribunalului Alba, apelanta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 537/2016 din 20 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost admis, prin decizia nr. 991 din 31 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, instanţa supremă dispunând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba-Iulia.

Prin decizia nr. 74/2018 din 1 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a respins din nou apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 142/COM/2012 din 2 noiembrie 2012 a Tribunalului Alba, apelanta fiind obligată la plata sumei de 48.968,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a fost admis prin decizia nr. 536 din 19 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

Prin decizia civilă nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 142/COM din 2 noiembrie 2012 a Tribunalului Alba, care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării pârâtei B. să achite reclamantei suma de 259.098 RON, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 15 aprilie 2011 şi până la plata integrală a debitului; de asemenea, a fost respinsă cererea reconvenţională, iar intimata a fost obligată să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 68.508 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

Pârâta B. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea ei, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 142/COM/2012 a Tribunalului Alba.

Prin decizia nr. 1261 din 7 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, recurenta fiind obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 39.784,08 RON.

La data de 7 octombrie 2020 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, contestaţia formulată de B., prin care s-a solicitat lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Cluj, sub aspectul interpretării noţiunii de "zi de întârziere" din cadrul sintagmei "penalităţi de întârziere de 1% pe zi de întârziere începând cu data de 15.04.2011 şi până la achitarea integrală a debitului".

Contestatoarea a solicitat, în principal, să se constate că, prin raportarea în mod legal la dispoziţiile contractuale şi la efectele juridice ale stornării unei facturi, noţiunea de "zi de întârziere", referită în dispozitivul deciziei nr. 535/2019, trebuie interpretată în sensul inexistenţei zilelor de întârziere, în baza raţionamentului factura odată stornată nu mai există juridic, astfel că nici penalităţile raportate la factură nu mai există juridic.

În subsidiar, dacă ar fi să nu fie luată în considerare lipsirea retroactivă de efecte juridice a facturii nr. x/04.04.2011, atunci noţiunea de "zile de întârziere" trebuie raportată până la data emiterii facturii de stornare din 30 iunie 2011, doar până atunci putându-se considera că există, în realitate, întârziere în plata facturii, ulterior datei de 30 iunie 2011 factura iniţială nemaiexistând.

În terţiar, contestatoarea a susţinut faptul că singura hotărâre (menţinută) prin care a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere este decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj la data de 7 octombrie 2019. Pe cale de consecinţă, anterior acestei date, nu a existat obligaţia contestatoarei de plată a penalităţilor, cu atât mai puţin în condiţiile în care factura nr. x/04.04.2011 a fost stornată şi este lipsită de efecte.

Prin întâmpinare, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei la titlu, contestatoarea urmând să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă contestaţia la titlu formulată împotriva deciziei civile nr. 535 din 7 octombrie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Cluj.

În argumentarea acestei decizii, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, în mod constant, că din interpretarea art. 399 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 rezultă că prin intermediul contestaţiei la executare, părţilor sau terţilor interesaţi li se dă posibilitatea de a cere să se lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută ori să atace actele de executare nelegale. Astfel, contestaţia la titlu poate fi primită în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau este echivoc, dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situaţia lămurită definitiv, cu putere de lucru judecat.

S-a precizat că, prin acest mijloc procedural, nu pot fi invocate motive referitoare la chestiuni de fond, care să pună în discuţie, în faţa instanţei de executare, legalitatea şi temeinicia titlului executoriu, deoarece s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat. Esenţial de reţinut este că, prin contestaţia la titlu, nu se poate urmări şi obţine o modificare a drepturilor părţilor, drepturi deja stabilite şi recunoscute prin titlu executoriu, în mod neechivoc.

Prin contestaţia formulată B. a solicitat instanţei să realizeze o interpretare "legală" a noţiunii de "întârziere" şi a aplicării corecte a dispozitivului deciziei civile nr. 535/2019, susţinând că aceasta trebuie raportată la cererea de chemare în judecată şi la probele aflate la dosar.

Contestatoarea a arătat că prin cererea de chemare în judecată, pe lângă plata debitului principal, S.C. A. S.R.L. a solicitat plata penalităţilor de întârziere conform contractului încheiat de părţi - contractul de prestări-servicii nr. x/02.08.2010.

Cererea de chemare în judecată, sub aspectul petitului privitor la penalităţi, era formulată astfel:

"obligarea pârâtei să ne plătească contravaloarea penalităţilor calculate în conformitate cu art. 8 alin. (2) din contract (...)". Articolul 8 alin. (2) teza I din contract prevede că, "în cazul în care beneficiarul nu achită prestatorului contravaloarea facturii/facturilor emise, la termenele stipulate în prezentul contract, îi va datora prestatorului penalităţi de 1%/zi calendaristică din valoarea totală a facturii/facturilor, până la achitarea integrală a acesteia/acestora", iar conform art. 6 alin. (1) din contract, care stabileşte termenul de plată referit în articolul 8 alin. (2), "obligaţiile beneficiarului: să plătească preţul stabilit în factura/facturile emisă/emise de către acesta, în termen de 10 zile de la emitere (...)".

Aceste susţineri confirmă împrejurarea că demersul contestatoarei tinde la obţinerea reinterpretării probelor de către instanţa care a pronunţat decizia care formează obiectul contestaţiei, prin cererea formulată fiind aduse în analiză tocmai aspecte care au constituit fundamentul admiterii acţiunii şi temeiurile de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia asupra cererii vizând penalităţile de întârziere. Or, astfel de analize nu pot fi realizate pe calea instituită de art. 399 din C. proc. civ. de la 1865, ci eventual în exercitarea căilor de atac, iar procedura iniţiată de contestatoare nu este o cale de atac.

Prin exercitarea contestaţiei la titlu nu poate fi anulat sau modificat titlul executoriu, tocmai pentru motivul că nu este o cale de atac. Aşadar, nu pot fi invocate şi, cu atât mai puţin, analizate susţineri de natură a repune în discuţie petitele cu privire la care au fost pronunţate soluţii devenite definitive şi irevocabile. Pe calea contestaţiei la titlu nu poate fi solicitată nicio lămurire care tinde la înlăturarea unei eventuale neconcordanţe între dispozitiv şi considerente şi nici modificarea dispozitivului.

Stabilirea altor perioade de curgere a penalităţilor, în alte condiţii, de la alte date şi calculate în alt mod decât cel dispus de instanţă, devenit definitiv şi irevocabil, aşa cum pretinde contestatoarea, prin cele trei variante propuse pentru calculul penalităţilor, nu poate fi realizată întrucât ar constitui o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Curtea de Apel Cluj a concluzionat că apare ca nefondată contestaţia la titlu formulată de asociaţia contestatoare deoarece în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 535 din 7 octombrie 2019 a aceleiaşi instanţe nu sunt dispoziţii care să poată face obiectul unei lămuriri cât timp se menţionează expres data de la care începe curgerea termenului şi momentul la care încetează.

Împotriva deciziei civile nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, contestatoarea B. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 15 decembrie 2021.

Recurenta-contestatoare a solicitat, în temeiul art. 718 alin. (2), raportat la art. 712 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei la titlu astfel cum a fost formulată, cu plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate s-a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa a identificat eronat prevederile legale incidente - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 712 alin. (2), raportat la art. 443, art. 714 alin. (3) şi art. 715 alin. (3) din C. proc. civ.

În hotărârea atacată instanţa se referă alternativ la articolul care reglementează procedura contestaţiei la titlu în C. proc. civ. de la 1865 (art. 399 alin. (1) şi la articolul care reglementează această procedură în actualul C. proc. civ. (art. 712 alin. (2), deşi procedura de soluţionare a contestaţiei la titlu este guvernată de dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.

În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stabileşte, cu privire la caracterul tranzitoriu al legii de procedură civilă, că "dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare". Autoarea căii de atac susţine că prevederile art. 725 din C. proc. civ. de la 1865, reţinute de instanţa de fond, nu erau aplicabile, întrucât executarea silită nu fusese începută sub imperiul vechiul C. proc. civ.

Faza executării silite este o etapă distinctă de faza de judecată, iar dosarul de executare silită a fost deschis în anul 2020, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, astfel încât procedura de executare silită, inclusiv mijloacele procedurale de sesizare a instanţei, sunt guvernate de dispoziţiile noii legi de procedură. Nu există nicio prevedere care să stipuleze că legea aplicabilă executării silite este cea sub care a început procesul care a generat titlul executoriu.

Prin urmare, instanţa de judecată a stabilit, în mod greşit, că legea aplicabilă este C. proc. civ. de la 1865, deoarece, în realitate, legea aplicabilă cauzei este noul C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa a dezlegat în mod nelegal contestaţia la titlu, sub aspectul noţiunii "zi de întârziere", fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a susţinut că au fost încălcate atât dispoziţii procedurale (art. 712 alin. (2) din noul C. proc. civ. şi/sau art. 399 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865) prin aplicarea greşită a procedurii privind contestaţia la titlu la situaţia de fapt incidentă, cât şi dispoziţii de drept material, cum ar fi art. 969 din C. civ. de la 1864, prin raportare la art. 6 alin. (1) şi la art. 8 alin. (2) teza I din contractul de prestări-servicii nr. x/02.08.2010, respectiv art. 138 şi 159 din vechiul Codul fiscal, în vigoare la data stornării facturii, atunci când s-a reţinut că dispozitivul hotărârii este clar şi nu necesită lămuriri întrucât perioada pentru care curg penalităţile este determinată expres.

Recurenta-contestatoare a mai arătat că nu a solicitat prin contestaţie modificarea dispozitivului deciziei civile nr. 535/2019 şi nici stabilirea altor perioade de curgere a penalităţilor de către Curtea de Apel Cluj.

În primul rând, prin contestaţia la titlu, a solicitat lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei nr. 535/2019, sub aspectul interpretării noţiunii de "zi de întârziere" din cadrul sintagmei "penalităţi de întârziere de 1% pe zi de întârziere începând cu data de 15.04.2011 şi până la achitarea integrală a debitului". Aşadar, cererea de lămurire a vizat înţelesul noţiunii de "zi de întârziere", iar nu modificarea perioadei de curgere a penalităţilor.

Dispozitivul hotărârii nu prevede obligarea recurentei din prezenta cauză la plata penalităţilor de 1% pe zi între 15 aprilie 2011 şi până la achitarea integrală a debitului, ci menţionează că penalităţile se datorează pentru zilele de întârziere. Or, atât timp cât până la momentul respingerii recursului, prin decizia nr. 1261/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a existat o obligaţie valabilă a pârâtei de a achita debitul principal, rezultă că, eventual, întârzierea se poate raporta doar de la momentul pronunţării hotărârii de către instanţa supremă.

În al doilea rând, a arătat că lămurirea dispozitivului nu ar avea drept consecinţă eliminarea penalităţilor şi nici diminuarea lor.

Curtea de Apel Cluj nu a stabilit cuantumul penalităţilor, în aşa fel încât lămurirea hotărârii să aibă ca efect reducerea sau eliminarea acestora. Cuantumul penalităţilor a fost stabilit exclusiv de către executorul judecătoresc în mod abuziv şi nelegal, aspect din care a rezultat necesitatea clarificării titlului executoriu.

În al treilea rând, prin admiterea contestaţiei la titlu şi lămurirea dispozitivului nu s-ar încălca puterea de lucru judecat.

Recurenta nu a înţeles să conteste validitatea sau temeinicia deciziei nr. 535/2019 şi nici nu invocat apărări pe fondul dreptului, ci a urmărit exclusiv lămurirea noţiunii de "zi de întârziere". O astfel de lămurire implică o interpretare pur juridică, astfel că nu este acoperită de puterea de lucru judecat, fiind de natură doar de a clarifica întinderea dispozitivului. Admiterea contestaţiei la titlu nu implică (re)analizarea probatoriului şi nici analiza unor aspecte de fapt.

În al patrulea rând, contractul dintre părţi condiţionează curgerea penalităţilor de emiterea facturii pentru debitul principal. Or, factura emisă nu este valabilă, prin însăşi exprimarea intenţiei societăţii intimate de a o "retrage".

Sub aspectul obligaţiei de plată a penalităţilor raportate la factura nr. x/04.04.2011, stornarea acesteia are efectul stingerii obligaţiei de plată a penalităţilor. Prin raportarea în mod legal la dispoziţiile contractuale şi la efectele juridice ale stornării unei facturi, noţiunea de "zi de întârziere", referită în dispozitivul deciziei nr. 535/2019, trebuie interpretată în sensul inexistenţei zilelor de întârziere în baza raţionamentului: factura odată stornată nu mai există juridic, astfel că nici penalităţile raportate la factură nu mai există juridic [art. 159 din vechiul Codul fiscal privitoare la facturile storno (de corectare)].

Articolul 138 din acelaşi cod, la care se face trimitere în conţinutul art. 159, se referă la situaţia în care a fost emisă o factură şi, ulterior, au loc anumite schimbări în ceea ce priveşte executarea sau prestarea respectivelor servicii. În plus, conform dispoziţiilor contractuale, penalităţile de întârziere sunt direct şi esenţialmente dependente de factura emisă de prestator, sub aspectul existenţei şi al întinderii.

Debitul a cărui plată s-a cerut prin cererea de chemare în judecată rezultă din emiterea facturii nr. x/04.04.2011, iar factura nr. x/04.04.2011 a fost stornată prin factura nr. x/30.06.2011, aflată la dosarul cauzei.

Recurenta-contestatoare consideră că dispozitivul hotărârii nu este clar în ceea ce priveşte noţiunea de "zi de întârziere" în contextul arătat. Prin urmare, noţiunea de "zi de întârziere" nu poate fi lăsată la aprecierea discreţionară a executorului judecătoresc, ci trebuie să fie lămurită de către instanţa de judecată.

Intimata S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului, arătând că recurenta-contestatoare a formulat recursul cu încălcarea termenului imperativ de 15 zile stabilit de dispoziţiile legale. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală.

La termenul din 20 ianuarie 2022 recurenta-contestatoare B. a formulat, în temeiul art. 105 din C. proc. civ. de la 1865, cerere de repunere în termenul de declarare a recursului.

În ipoteza în care se va considera că legea procesuală aplicabilă litigiului este C. proc. civ.. de la 1865, a solicitat Înaltei Curţi să dispună repunerea în termenul prevăzut de lege pentru formularea recursului, având în vedere menţiunea referitoare la termenul de recurs de 30 de zile indicat în dispozitivul hotărârii atacate.

Cu titlu prealabil, recurenta a menţionat că sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, întrucât dosarul nr. x/2020 are ca obiect contestaţia la executare, sub forma contestaţiei la titlu.

Aceasta a fost poziţia exprimată de recurenta-contestatoare încă de la momentul formulării contestaţiei, care a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 712 alin. (2), raportat la art. 443, art. 714 alin. (3) şi art. 715 alin. (3) din noul C. proc. civ., în cadrul recursului promovat fiind formulată chiar o critică sub acest aspect.

Cererea de repunere în termenul pentru formularea recursului, raportat la dispoziţiile art. 105 din C. proc. civ. de la 1865, este întemeiată în condiţiile în care în dispozitivul deciziei civile nr. 433 din 13 septembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă se arată că hotărârea a fost dată "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare".

Recurenta apreciază că menţiunea incorectă din dispozitivul deciziei este de natură să inducă în eroare părţile cu privire la termenul de formulare a căii de atac şi să le creeze convingerea că termenul este cel indicat în dispozitivul acesteia, datorită credibilităţii conferite înscrisului de natura sa şi de instituţia emitentă a acestuia.

În plus, confuzia creată de menţionarea greşită a termenului de recurs în dispozitivul deciziei civile nr. 433 din 13 septembrie 2021 a fost accentuată şi de următoarele împrejurări:

- contestaţia la titlu a fost formulată în cadrul dosarului execuţional nr. x/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc C., încuviinţată prin încheierea nr. 615 din 26 august 2020 a Judecătoriei Novaci; aceasta se referea în mod esenţial la o executare silită începută după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., aspecte de natură să indice aplicarea termenului de recurs prevăzut sub imperiul noului C. proc. civ., care coincide cu termenul indicat de instanţă;

- chiar în hotărârea atacată se face referire, în mod alternativ, la dispoziţiile din vechiul C. proc. civ. şi la prevederile din noul C. proc. civ. (a se vedea paragr. 3, pag. 9 din hotărârea atacată);

- contestaţia formulată s-a întemeiat pe prevederile noului C. proc. civ., iar intimata a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile din vechiul C. proc. civ. cu toate acestea, instanţa de judecată nu a tranşat în niciun moment chestiunea contradictorie dintre părţi referitoare la legea aplicabilă.

Comunicarea prin intermediul hotărârii judecătoreşti a unor menţiuni greşite cu privire la termenul de formulare a căii de atac reprezintă o informare oficială din partea unor autorităţi ale statului cu privire la conţinutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat pentru exercitarea căii de atac.

Toate aceste aspecte constituie motive temeinice ce au împiedicat partea să promoveze cererea în termen, recurenta-contestatoare întemeindu-se cu bună-credinţă pe menţiunea din dispozitivul deciziei civile nr. 433 din 13 septembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 862/2020 şi decizia nr. 41/2017, Curtea Constituţională a României a reţinut, cu titlu de principiu, că "18. Pentru situaţia în care părţile îşi exercită drepturile procesuale în sensul indicat în mod eronat în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, bazându-se pe aparenţa de legalitate a acesteia, şi nu potrivit principiului legalităţii căilor de atac, urmează ca instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei să aprecieze asupra unui eventual remediu procesual aplicabil în cauză".

Referinţele citate în cuprinsul cererii de repunere în termenul de declarare a recursului sunt relevante în cauză, chiar dacă fac trimitere la dispoziţiile noului C. proc. civ., având în vedere că:

- repunerea în termenul de formulare a căii de atac nu era prevăzută expres drept remediu în situaţia menţionării greşite a termenului nici în C. proc. civ. de la 1865, nici în noul Cod de procedură civilă (anterior Legii nr. 310/2018);

- principiul legalităţii căilor de atac există (chiar dacă nu expres), atât sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, cât şi sub imperiul noului C. proc. civ.

În plus, noua reglementare a consacrat interpretarea arătată, astfel că art. 457 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, prevede că "indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei", iar modificarea legislativă ulterioară are relevanţă sub aspectul interpretării teleologice a normelor în discuţie. Chiar dacă prevederea cuprinsă în art. 457 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă nu ar fi aplicabilă în cauză, reglementarea vine să acopere un vid legislativ prin confirmarea unei anumite orientări jurisprudenţiale, respectiv doctrinare.

Pe de altă parte, în aplicarea principiului legalităţii căilor de atac s-a reţinut că instanţele învestite cu o cale de atac exercitată de parte în baza aspectelor greşit menţionate în dispozitiv pot să recalifice calea de atac.

În acest context, recurenta-contestatoare a solicitat admiterea cererii de repunere în termen având în vedere că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa proprie de a formula recursul în termenul de 15 zile.

Analizând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurenta-contestatoare B., precum şi recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, Înalta Curte reţine că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, iar recursul este tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se cuvine a fi menţionat faptul că recurenta a indicat în mod eronat că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului este formulată în temeiul dispoziţiilor art. 105 din vechiul Cod de procedură civilă, care reglementează sancţiunea aplicabilă actelor de procedură îndeplinite cu încălcarea prevederilor legale, norma incidentă fiind cea cuprinsă în art. 103 din acelaşi cod şi pe care instanţa de recurs o va avea în vedere.

Potrivit art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei", alin. (2) al aceluiaşi text prevăzând că, "În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării".

Din analiza dispoziţiilor legale anterior enunţate reiese că partea poate să fie repusă în termenul de declarare a căii de atac, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) partea să formuleze o cerere în acest sens, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi, în acelaşi termen, să arate motivele care au împiedicat-o să acţioneze; b) înăuntrul termenului de 15 zile să îndeplinească actul de procedură scadent; c) sarcina probaţiunii cu privire la împiedicarea de a acţiona revine părţii care solicită repunerea în termen.

Aşadar, pentru a fi repusă în termen partea trebuie să demonstreze împrejurarea care a împiedicat-o să exercite calea de atac în termenul defipt de lege.

Înalta Curte constată că recurenta-contestatoare nu a evidenţiat în cadrul cererii sale o împrejurare mai presus de voinţa ei, aşa cum impune legiuitorul, care să conducă la repunerea acesteia în termenul de declarare a recursului.

Astfel, împrejurarea descrisă de recurenta-contestatoare, în sensul că menţiunea incorectă din dispozitivul hotărârii a fost de natură să o inducă în eroare cu privire la termenul de formulare a căii de atac şi să îi creeze convingerea că termenul este cel indicat în dispozitivul acesteia, datorită credibilităţii conferite înscrisului de natura sa şi de instituţia emitentă a acestuia, nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea căii extraordinare de atac, recurenta având obligaţia de a manifesta un comportament procesual activ şi diligent în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât a beneficiat, pe tot parcursul litigiului, de asistenţă juridică calificată.

Principiul legalităţii căii de atac, unanim admis în doctrină şi în jurisprudenţă şi sub imperiul C. proc. civ.. de la 1865, stabileşte că legea este cea care recunoaşte sau nu dreptul la exercitarea căii de atac, în condiţiile şi temenele stabilite de aceasta, iar nu judecătorul.

Menţiunea inserată, din eroare, în cuprinsul hotărârii cu privire la termenul de exercitare a căii de atac nu poate acorda părţii un termen mai lung decât cel stabilit de lege, aceasta fiind tot o consecinţă a principiului legalităţii căii de atac.

Recurenta-contestatoare s-a limitat la a susţine că procedura de executare silită, în cadrul căreia a formulat contestaţia la titlu, a fost declanşată în anul 2020, dată la care erau în vigoare dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, astfel încât termenul de exercitare a recursului este de 30 zile. Tot în sprijinul susţinerilor sale, partea s-a mai prevalat de împrejurarea că deşi repunerea în termenul de formulare a căii de atac nu era prevăzută expres drept remediu în situaţia menţionării greşite a termenului nici în C. proc. civ. de la 1865 şi nici în noul C. proc. civ. (anterior modificărilor care i-au fost aduse prin Legea nr. 310/2018), principiul legalităţii căilor de atac există atât sub imperiul vechiul C. proc. civ., cât şi sub imperiul noului C. proc. civ.. Mai mult, noua reglementare a consacrat această interpretare, art. 457 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, prevăzând că "indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei" şi chiar dacă textul citat nu este aplicabil în cauză, reglementarea vine să acopere un vid legislativ prin confirmarea unei anumite orientări jurisprudenţiale, respectiv doctrinare. Pe de altă parte, în aplicarea principiului legalităţii căilor de atac s-a reţinut că instanţele învestite cu o cale de atac exercitată de parte în baza aspectelor greşit menţionate în dispozitiv pot să recalifice calea de atac.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de recurentă, că instanţa de apel nu a indus niciun dubiu în privinţa normei de procedură pe care a aplicat-o în soluţionarea contestaţiei la titlu, din întreaga motivare a deciziei atacate rezultând fără echivoc că în soluţionarea acestei cereri Curtea de Apel Cluj s-a raportat exclusiv la prevederile vechiul C. proc. civ.. Doar în paragraful în care se face referire la practica constantă a instanţei supreme dată în interpretarea şi aplicarea normelor care reglementează instituţia constestaţiei la titlu, instanţa de apel a menţionat atât normele din vechiul cod, cât şi cele din noul C. proc. civ.. (paragr. 3 al pag. 9), ceea ce, însă, nu poate susţine ideea inducerii în eroare de care se prevalează recurenta.

Că este aşa, reiese şi din alte paragrafe din considerentele deciziei atacate, respectiv: paragr. 2 teza I al pag. 9, paragr. 2 teza a II-a al pag. 9 şi paragr. 8 al pag. 9.

Prin urmare, nu poate fi acceptată teza avansată de recurentă potrivit căreia, deşi în cererea formulată - contestaţie la titlu -, a făcut trimitere la prevederile noului C. proc. civ., iar partea adversă, în apărările invocate, la prevederile vechiul C. proc. civ., "instanţa nu a tranşat în niciun moment chestiunea contradictorie dintre părţi referitoare la legea aplicabilă".

De asemenea, recalificarea pe care instanţele de control judiciar o pot face, în anumite condiţii, căii de atac eronat declarate, în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 457 din noul C. proc. civ. (introdus prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative), ţinând seama de raţiunea normei, nu pot determina o altă concluzie întrucât o interpretare extensivă a alin. (4) al art. 457 din cod, în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greşit exercitate, ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac, consacrat de primul alineat al aceluiaşi text.

În cazul în care instanţa de judecată ar proceda în toate situaţiile la recalificarea căii de atac, determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, independent de dispoziţiile legale aplicabile şi de menţiunea corectă din dispozitivul hotărârii atacate. Or, textul menţionat nu prevede dreptul generic al părţii de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

De altfel, după cum a recunoscut şi partea recurentă, noua formulare a art. 457 din noul C. proc. civ. nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte relevă faptul că prevederile care reglementează calea de atac care se exercită împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat contestaţia la titlu sunt identice, atât sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, cât şi sub imperiul noului C. proc. civ., atât alin. (3) al art. 402 din vechiul cod, cât şi alin. (1) al art. 718 din noul cod având următorul conţinut:" Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută. (...)".

Aşadar, nu se pune problema existenţei unor condiţii reglementate diferit de o succesiune de legi în timp, pentru ca partea contestatoare să fi putut fi indusă în eroare de menţiunea incorectă a judecătorilor din apel, premisele existenţei unui asemenea conflict de legi presupunând în mod necesar apariţia succesivă a unor norme procesuale care să reglementeze diferit acelaşi raport de drept procesual civil, ceea ce nu este cazul în speţă.

Contestaţia la titlu nu reprezintă un incident de procedură care ar interveni în cursul executării silite, ci un mijloc procedural de clarificare, de lămurire a înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul procedurii de punere a acestuia în executare silită. Că este aşa, rezultă din modul în care este reglementată această formă a contestaţiei - la titlu - în cuprisul C. proc. civ., atât cel vechi, cât şi cel nou, în sensul că nu instanţei de executare îi revine competenţa materială de soluţionare a unei asemenea cereri, ci instanţei care a pronunţat respectiva hotărâre judecătorească pusă în executare silit. Numai în cazul în care o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu care nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine, aşa cum este firesc, instanţei de executare.

Potrivit jurisprudenţei instanţei supreme (a se vedea în acest sens, dec. civ. nr. 1493 din 18 februarie 2011), lămurirea dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti ce constituie titlu executoriu, poate fi solicitată, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 2811 vechiul C. proc. civ., respectiv cea descrisă de art. 399 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, pretenţiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv lămurirea înţelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti. Se poate recurge la procedura lămuririi hotărârii judecătoreşti oricând până la momentul iniţierii executării, însă, după acest moment, este posibilă doar contestaţia la titlu, în caz contrar, dispoziţiile relevante din secţiunea codului referitoare la contestaţia la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat, neavând semnificaţie finalizarea executării până la soluţionarea contestaţiei, fiind suficient faptul că această contestaţie a fost formulată anterior finalizării. Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind cauza acţiunii, respectiv temeiul juridic al cererii şi folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute.

Or, acceptând argumentele recurentei, s-ar ajunge la ideea, cum în mod judicios a relevat şi intimata, că deşi lămurirea dispozitivului hotărârii judecătoreşti (procedură prevăzută în partea generală a C. proc. civ.) şi contestaţia la titlu (procedură prevăzută în partea dedicată executării silite) au acelaşi conţinut juridic şi impun judecătorului exact aceleaşi operaţiuni, totuşi acestea s-ar supune unor legi diferite, ceea ce nu poate fi acceptat. Aceasta, şi în considerarea faptului că, art. 27 din noul C. proc. civ., având titlul marginal - Legea aplicabilă hotărârilor -, statuează rituos că "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", prin sintagma "căi de atac" din alin. (3) al art. 402 din vechiul C. proc. civ. înţelegându-se nu doar denumirea căii de atac, ci şi întreaga reglementare cuprinsă în legea procesual- civilă, deci, inclusiv motivele şi termenele, după cum s-a reţinut atât în doctrină, cât şi practica judiciară relevantă, la care a făcut trimitere, de altfel, şi intimata în cuprinsul notelor de şedinţă depuse la dosar.

Nici cele două decizii ale instanţei de contencios constituţional, de care se prevalează recurenta, nu pot determina o concluzie contrară, pentru că în chiar paragraful citat Curtea Constituţională a lăsat în competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului să aprecieze asupra unui eventual remediu procesual aplicabil în cauză.

În speţa de faţă, însă, remediul prevăzut de lege este chiar instituţia repunerii în termenul de declarare a căii de atac, dar partea nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea acestui remediu, aşa cum s-a arătat deja, astfel că Înalta Curte va respinge cererea recurentei-contestatoare privind repunerea în termenul de declarare a recursului.

Totodată, în considerarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte va examina, cu prioritate, excepţia tardivităţii declarării recursului, invocată de intimata S.C. A. S.R.L., prin întâmpinare, ca excepţie dirimantă şi peremptorie.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 301 din vechiul C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În ceea ce priveşte calculul termenului prevăzut de textul de lege anterior evocat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 101 alin. (1) din acelaşi cod, care dispun în sensul că:

"termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul".

Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit art. 6 paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentei-contestatoare i-a fost comunicată decizia recurată la data de 25 octombrie 2021, aşa cum rezultă din dovada aflată la dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Cluj, iar recursul a fost declarat la 25 noiembrie 2021, conform ştampilei cu data poştei aplicate pe plicul în care a fost expediată cererea de recurs .

Întrucât recursul a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să îl respingă ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-contestatoare B. împotriva deciziei civile nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2022.