Construction contract non-performance and tax debt settlement via solidary liability attachment in insolvency

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 938.903.98 RON reprezentând contravaloare a parte din serviciile prestate în executarea Contractului de lucrări nr. x/23.05.2014, precum şi la plata dobânzii penalizatoare prevăzute în art. 4 din Legea nr. 72/2013 raportată la art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 din valoarea soldului restant calculat de la scadenţa fiecărei facturi şi până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de disp. art. 2500 şi urm. C. civ., iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin cererea de precizare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se ia act de majorarea cuantumului obiectului cererii la suma de 995.426,78 RON, susţinând că în cererea de chemare în judecată s-a strecurat o greşeală de calcul.

Prin sentinţa civilă nr. 417 din 03 iunie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins atât excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă, cât şi acţiunea principală formulată de reclamantă, aşa cum a fost precizată.

Împotriva sentinţei civile nr. 417/03 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a declarat apel, în termen legal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., care a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. Râmnicu Valcea, împotriva sentinţei nr. 417 din 3 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a I civilă, în dosarul nr. x/2018, intimată fiind pârâta S.C. C. S.R.L..

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă dezvoltă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la nesocotirea dispoziţiilor art. 205, art. 30 şi art. 32 C. proc. civ. şi art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a atragerii răspunderii contractuale a reclamantei prin mijlocirea instrumentului procedural al întâmpinării.

Instanţele de fond au apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii contractuale a societăţii reclamante, în ce priveşte suma de 592.622,99 RON, stabilind ca existent acest prejudiciu.

Având în vedere caracterul litigios al acestei creanţe, pe calea întâmpinării nu se poate sesiza instanţa cu atragerea răspunderii contractuale şi acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutare, sesizarea instanţei cu astfel de cereri poate face obiectul doar unei cereri principale sau reconvenţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 30, art. 32 şi art. 209 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, pârâta nu putea să exercite o acţiune patrimonială potrivit dreptului comun, ci avea deschisă doar calea procedurală a cererii de înscriere a creanţei în tabelul de creanţe al acesteia potrivit art. 102 din Legea nr. 85/2014.

Mai mult, pârâta nu a plătit taxa judiciară de timbru potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material incidente cu privire la efectul plăţii sumei de 363.950,00 RON efectuate de pârâtă în contul ANAF ca urmare a executării decizie de atragere a răspunderii solidare.

Pentru argumentarea nelegalităţii deciziei recurate, recurenta subliniază, în principal necesitatea stabilirii naturii juridice a răspunderii prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

Efectul atragerii răspunderii solidare constă în naşterea unui raport juridic obligaţional în patrimoniul terţului poprit care a încălcat obligaţiile prevăzute de art. 149 Codul de procedură fiscală care este ţinut solidar cu debitorul urmărit, în limita sumei sustrase urmăririi prin poprire, ca vreunul dintre debitorii solidari să aibă beneficiul de diviziune şi discuţiune.

Obligaţia faţă de organul fiscal este una solidară, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1443 C. civ., care reglementează regimul juridic al obligaţiilor solidare între debitori.

Plata făcută de pârâtă către creditorul fiscal era una personală, născută din raportul juridic fiscal obligaţional existent ca urmare a deciziei de atragere a răspunderii şi nu o plată pentru sau în seama societăţii noastre şi cu atât mai puţin o plată în cadrul executării silite fiscale a societăţii reclamante, prin poprire.

Reclamanta solicită să se constate că la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de reclamantă, executarea fiscală a fost suspendată, iar la data de 29.05.2015 aceasta a încetat potrivit art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014.

Ca atare la data plăţilor pârâtei, nu exista o executare silită fiscală îndreptată împotriva reclamantei, astfel că raţionamentul juridic al instanţei de apel relevă o interpretare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 1443 C. civ.

O astfel de plată nici nu mai putea fi efectuată de societatea reclamantă faţă de dispoziţia art. 84 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 1456 C. civ., ca efect al plăţii efectuate pentru stingerea obligaţiei solidare, în patrimoniul pârâtei s-a născut dreptul de regres împotriva debitorului solidar, iar în raport de dispoziţia art. 1596 alin. (1) lit. c) C. civ., pârâta s-a subrogat de drept creditorului DGRFP Craiova la momentul plăţii.

Dreptul de regres al pârâtei şi subrogaţia legală s-au produs în momentul plăţii ratione temporis ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Având în vedere data naşterii dreptului de regres şi a subrogaţiei legale, compensaţia legală nu putea să mai aibă loc, cu doar subrogaţia pârâtei în locul DGRFP Craiova, care urma să deţină toate drepturile pe care le presupunea calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei, păstrând rangul de preferinţă al debitorului plătit.

Pentru a opera compensaţia legală, trebuia îndeplinită condiţia ca ambele creanţe să fie certe, lichide şi exigibile cel mai târziu la data deschiderii procedurii insolvenţei, fapt care nu se regăseşte în cază, dreptul de creanţă al pârâtei de regres prin plata făcută în calitatea sa de debitor solidar născându-se ulterior.

În continuare, recurenta subliniază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privitoare la condiţiile atragerii răspunderii contractuale a reclamantei, reţinând o neexecutare a contractului, fiind astfel încercat de pârâtă un prejudiciu de 592.622,99 RON.

În continuare, recurenta face trimitere la probele administrate în cauză, din care rezultă caracterul cert, lichid şi exigibil, precum şi acceptarea la plată de către pârâtă a creanţei ce face obiectul principal al cererii de chemare în judecată.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţele de fond au stabilit răspunderea contractuală a reclamantei, faţă de înscrisul emis la data de 15.12.2015 de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud Vest Oltenia, care cu ocazia verificării cererii de plată nr. x stabileşte provizoriu ca fiind neeligibile cheltuielile stabilite cu facturile societăţii A. S.R.L.. Acesta nu este un act care să producă efecte în sine şi nu poate fi calificat ca fiind un act administrativ, având în vedere menţiunea din cuprinsul său, el nefiind apt să producă drepturi şi obligaţii în patrimoniul societăţii pârâte, totodată el nu poate fi opus reclamantei, care este terţ faţă de acesta.

Mai mult, din acelaşi înscris, rezultă că pentru a beneficia de rambursarea sumelor considerate eligibile, pârâta are obligaţia de a achita către constructor contravaloarea cheltuielilor neeligibile anunţate de AMPOR.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 17 iunie 2021, intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de exceţie nulitatea recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părţilor.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Primul motiv de recurs, vizează nesocotirea dispoziţiilor art. 205, art. 30 şi 32 C. proc. civ., în situaţia în care instanţele de fond au apreciat că se poate antrena răspunderea contractuală a societăţii reclamante prin mijlocirea actului procedural al întâmpinării.

Motivul de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Verificând întâmpinarea se constată că, în arătarea motivelor de drept, pârâta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1556 din C. civ. şi art. 12 şi 18 din contract, privind excepţia de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale.

În acest cadru, pârâta a susţinut respingerea pretenţiilor reclamantei pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, aceasta neexecutând lucrările cu respectarea Proiectului tehnic, a legislaţiei şi a normativelor europene şi naţionale în vigoare, fiind constatate neconformităţi imputabile constructorului, în cadrul contractului de finanţare fiind respinsă la plată suma de 592.622,19 RON.

Analizând această apărare, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru invocarea acestei excepţii, în speţă având loc o executare necorespunzătoare a obligaţiei de către reclamantă, prin încălcarea clauzelor contractuale şi nu o neexecutare totală sau parţială a obligaţiei.

Instanţa de apel a achiesat celor statuate de instanţa de fond, în sensul că în mod just a fost înlăturată această apărare a pârâtei, instanţa de fond apreciind în mod temeinic şi legal că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a societăţii reclamante, în ceea ce priveşte suma de 592.622,99 RON.

Raportat la cadrul procesual din punct de vedere al cauzei juridice determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi la apărările formulate de pârâtă, rezultă că, instanţele de fond nu au încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

Cauza juridică a acţiunii de faţă este reprezentată de plata parţială a serviciilor prestate în executarea Contractului de lucrări nr. x/23.05.2014, instanţele de fond analizând în acest sens în ce măsură reclamanta a asigurat eligibilitatea contravalorii lucrărilor care au făcut obiectul contractului.

Din coroborarea concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat la fond a rezultat aspectul că fapta reclamantei a condus la diminuarea sumelor ce trebuiau primite de la AMPOR de către pârâtă, iar cuantumul total este de 592.622,99 RON, sumă care reprezintă neconformităţi în executarea contractului, sumă care nu este datorată de către pârâtă.

Concluzionând, instanţa supremă reţine într-un prim considerent faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acţiunii patrimoniale a pârâtei împotriva reclamantei, ci a analizat fapta care a condus la diminuarea sumelor ce trebuiau primite de la AMPOR de către pârâtă, faptă care este imputabilă reclamantei.

În consecinţă, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 205, art. 30, art. 32 C. proc. civ. şi art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt nefondate.

A doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cu privire la efectul plăţii sumei de 363.950,00 RON efectuate de pârâtă în contul ANAF ca urmare a executării deciziei de atragere a răspunderii solidare.

Sub un prim aspect se susţine greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 1443 C. civ., ca atare, la data plăţilor pârâtei nu exista o executare silită fiscală îndreptată împotriva reclamantei.

Se mai susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2014, potrivit cărora compensaţia legală nu mai putea avea loc, ci doar subrogaţia pârâtei în locul DGRFP Craiova, care urma să deţină toate drepturile pe care le presupune calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei, păstrând rangul de preferinţă al creditorului plătit.

În esenţă, se susţine că plata făcută de pârâtă către creditorul fiscal era una personală şi nu o plată pentru sau în seama societăţii reclamante, si cu atât mai mult o plată în cadrul executării silite a societăţii reclamante prin poprire.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Textul de lege are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţii legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

În prezenta cauză problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă obligaţiile de plată pentru suma de 363.950 RON s-au stins ca urmare a deciziei de antrenare a răspunderii solidare a pârâtei.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, pârâta a fost obligată să plătească pentru A. S.R.L., în calitate de terţ poprit suma de 363.950 RON.

Decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă de ANAF-AJFP Vâlcea, ca urmare a faptului că reclamanta înregistra la data de 16.04.2015 obligaţii fiscale în sumă de 764.943 RON. În baza art. 149 din O.U.G. nr. 92/2003 s-a procedat la înfiinţarea popririi asupra veniturilor debitorului A. S.R.L., prin transmiterea către terţul poprit C. S.R.L. a adreselor de înfiinţare a popririi nr. 2/05.01.2013, nr. 15/28.01.2015 şi 45/27.03.2015.

Ca urmare a constatării că între cele două societăţi este încheiat contractul de lucrări nr. x/23.05.2014, răspunderea este solidară împreună cu debitorul A. S.R.L., potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 93/2003.

Plăţile către ANAF Vâlcea au fost efectuate după deschiderea procedurii generale a insolvenţei, în procedura de observaţie de debitorului.

Revenind la criticile aduse deciziei recurate sub acest aspect, instanţa de recurs constată că în mod legal a fost luată în considerare această plată prin poprire, întrucât potrivit art. 1469 C. civ., plata se poate face, fie de bună voie, fie prin executare silită, în cazul de faţă, plata fiind efectuată prin înfiinţarea unui popriri asupra pârâtei, în calitate de terţ poprit.

Nu vor fi reţinute criticile recurentei-pârâte prin care susţine că această plată efectuată prin poprire reprezintă o plată personală, în condiţiile în care a stins debitul reclamantei către ANAF.

De altfel, suma de 363.950 RON nu a fost înregistrată în evidenţele fiscale ale reclamantei, aceasta apreciind că actul administrativ al popririi este adresat societăţii C..

În raport de aceste considerente, vor fi înlăturate criticile recurentei-reclamante în sensul că toate actele, operaţiunile şi plăţile sunt nule de drept.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante referitoare la neaplicabilitatea regulilor de compensare, întrucât dreptul de regres şi subrogaţia legală s-au născut ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

Instanţele de fond în mod just au apreciat că nu se aplică regulile de compensare, în lipsa datoriilor reciproce ale părţilor, plata efectuată de către reclamantă fiind efectuată prin executare silită.

Sub al doilea aspect recurenta-reclamantă critică decizia recurată sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material privitoare la condiţiile atragerii răspunderii contractuale a reclamantei.

Deşi prin memoriul de recurs reclamanta a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au reţinut şi evaluat probele, criticând decizia pentru greşita aplicare a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod esenţial, se impută efectele juridice acordate înscrisului emis la 15.12.2015, prin care Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud Vest Oltenia stabileşte provizoriu ca fiind neeligibile cheltuielile stabilite cu facturile societăţii A. suma de 592.622,99 RON, ca premisă necesară aplicării legii.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor şi concluziile instanţei asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanţei devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor de drept material.

În urma evaluării probatoriului administrat, a rezultat că prejudiciul în sumă de 592.622,99 RON reprezintă neconformităţi în executarea contractului de către reclamantă.

Oferta financiară depusă de reclamantă a fost modificată, valoarea acesteia fiind suplimentată cu suma de 299.140 RON, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 12.1 şi art. 19.2 din contract.

Fapta reclamantei de a nu asigura eligibilitatea contravalorii lucrărilor potrivit contractului şi nelivrarea produselor facturate, reprezintă o executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate prin contractul nr. x din 23.05.2014, astfel încât nu poate solicita de la pârâtă plata sumei de 592.622,99 RON.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

În motivarea opiniei separate, consider întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitor la greşita aplicare a normelor de drept substanţial cu privire la efectul plăţii în sumă de 363.950 RON realizate de pârâtă în contul ANAF ca urmare a executării deciziei de atragere a răspunderii solidare.

În cauză situaţia de fapt relevantă a fost stabilită de instanţele de fond după cum urmează:

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015, a fost emisă de ANAF-AJFP Vâlcea ca urmare a faptului că S.C. A. S.R.L. Călimăneşti înregistra la data de 16.04.2015 obligaţii fiscale în sumă de 764.943 RON şi în baza art. 149 din O.G. nr. 92/2003 s-a procedat la înfiinţarea popririi asupra veniturilor debitorului S.C. A. S.R.L., prin transmiterea către terţul poprit S.C. C. S.R.L. a adreselor de înfiinţare a popririi nr. 2/05.01.2015 pentru suma de 211.164 RON, nr. 15/28.01.2015 pentru suma de 73.464 RON şi nr. 45/27.03.2015 pentru suma de 19.066 RON, ca urmare a constatării că între cele două societăţi este încheiat contractul de lucrări nr. x/23.05.2014.

Această decizie privind un terţ poprit nu se adresează doar S.C. C. S.R.L. atâta timp cât privesc datoriile S.C. A. S.R.L., potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, răspunderea fiind solidară împreună cu debitorul, în cazul de faţă cu S.C. A. S.R.L..

Plăţile către ANAF-AJFP Vâlcea prin poprire, conform Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015, au fost efectuate la următoarele termene, conform Anexei nr. 4 din expertiză: 28.06.2015 suma de 9.836,59 RON din contul D. Rm. Vâlcea; 10.07.2015 suma de 8.113,00 RON din contul de Trezorerie Rm. Vâlcea; 29.11.2016 suma de 1.377,41 RON din contul de la E.; 29.11.2016 suma de 344.623,00 RON din contul de la F.; Total sumă de 363.950,00 RON. Aceste plăţi au fost efectuate după deschiderea procedurii generale a insolvenţei, în perioada de observaţie a debitorului, care urmare a pronunţării încheierii nr. 101/29.04.2015.

În baza Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015 (Anexa 6) a S.C. C. S.R.L. Călimăneşti pentru datoriile bugetare ale S.C. A. S.R.L. Călimăneşti în sumă de 363.950 RON, în evidenţa contabilă a acesteia din urmă nu există suma înregistrată, deoarece conform obiecţiunii formulate cu nr. 3 la expertiză, A. S.R.L. a considerat că actul administrativ de poprire este adresat numai societăţii C. S.R.L..

În raport cu această situaţie de fapt, prima instanţă a luat în considerare această plată prin poprire invocând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1469 C. civ., potrivit cărora plata se poate face, fie de bună voie, prin executarea voluntară a obligaţiei asumate, fie prin executare silită, prin constrângerea debitorului, în speţă, pârâta achitând în urma unei executări silite (prin înfiinţarea unei popriri asupra sa, în calitate de terţ poprit).

S-a apreciat că, după deschiderea procedurii falimentului, atât S.C. C. S.R.L. putea să invoce compensarea, dacă i-a fost notificată conform art. 146 alin. (1) şi 2) fără a încălca prevederile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, dar mai ales de lichidatorul judiciar în urma examinării situaţiei economice a debitorului conform art. 64 lit. a) şi f) din lege.

Suplimentar, instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei cum că, în speţă, ar opera compensarea legală (art. 1617 C. civ.) pentru suma de 363.950 RON, plătită de pârâtă în contul datoriei deţinută de reclamantă la organul fiscal, cu motivarea că nu se aplică regulile acestei instituţii deoarece S.C. C. S.R.L. a efectuat o plată către reclamantă prin executarea silită pornită de ANAF. Trebuie avut în vedere că S.C. A. S.R.L. nu are o datorie reciprocă faţă de S.C. C. S.R.L., adică reclamanta nu are faţă de pârâtă calitatea de debitor pentru suma de 363.950 RON, pentru a opera compensarea legală.

În cuprinsul prezentului recures, recurenta - reclamantă a susţinut, în esenţă, că efectele reţinute de instanţele de fond pentru plata efectuată de pârâtă către ANAF au fost rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 27 Codul de procedură fiscală. În concret, recurenta consideră că natura juridică a răspunderii prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală este o răspundere delictuală specială, întemeiată pe delictul reprezentat de la sustragerea terţului poprit de la îndeplinirea obligaţiilor ce îi incumbă potrivit art. 149 Codul de procedură fiscală, şi că, în consecinţă, plata efectuată către creditorul fiscal este una personală, nu pe seama reclamantei şi, cu atât mai puţin, una realizată în cadrul executării silite fiscale a acesteia prin poprire.

Recurenta a arătat că, la data plăţilor pârâtei, deschiderea procedurii insolvenţei împotriva sa executarea silită fiscală împotriva sa a încetat în condiţiile art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014, nemaiputând efectua nicio plată. Totodată, urmare plăţilor efectuate pentru stingerea unei obligaţii solidare, în patrimoniul societăţii pârâte s-a născut dreptul de regres împotriva codebitorului solidar, în temeiul art. 1456 C. civ., aceasta subrogându-se de drept creditorului fiscal în momentul plăţii, potrivit art. 1596 C. civ.

În raport de momentul plăţilor şi efectele acestora, recurenta a reiterat apărarea potrivit căreia compensaţia legală nu mai putea avea loc, faţă de dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, operând doar subrogarea pârâtei în drepturile creditorului fiscal, în calitatea de creditor deţinută de acesta în procedura insolvenţei declanşată împotriva sa.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs enunţate anterior, opinez în sensul caracterului fondat al căii extraordinare de atac sub acest aspect.

În motivarea opiniei minoritare, constat că instanţele de fond au reţinut în mod incorect că plăţile efectuate de pârâtă au avut ca efect direct stingerea datoriei de aceeaşi valoare faţă de societatea reclamantă. În condiţiile în care nu este contestat faptul că plăţile au fost efectuate către ANAF în cadrul executării silite declanşate de acest creditor fiscal, apreciez că dispoziţiile art. 1469 C. civ. aveau relevanţă doar în raport cu acesta, nu cu reclamanta.

Ca efect acestor plăţi realizate de pârâtă în calitate de terţ poprit şi debitor solidar, s-a stins obligaţia faţă de ANAF, şi nu una faţă de reclamantă, dar s-a născut dreptul de regres al pârâtei împotriva reclamantei, conform art. 1456 C. civ.

În aceste condiţii, contrar celor reţinute de instanţa de apel, devenea relevantă instituţia compensaţiei pentru că existau premisele existenţei unor creanţe reciproce în sensul art. 1616 C. civ.

Cum însă la acea dată societatea reclamantă se afla în procedura insolvenţei, dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 împiedicau operarea de plin drept a compensaţiei legale conform regulii generale prevăzute de art. 1617 C. civ., singura pârghie recunoscută în această situaţie pârâtei, în sprijinul valorificării efective a dreptului său de regres, rămânând subrogarea în drepturile creditorului fiscal conform art. 1596 alin. (1) lit. c) C. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 corob. cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciez că se impunea admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului ţinând cont de problemele de drept dezlegate anterior.