Local road usage fees: tort liability basis defeating res judicata defense from prior contractual dispute

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 decembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Unitatea Administrativ - Teritoriala A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat:

1. să se constate că pârâta deţine pe domeniul public şi privat al comunei A. următoarele instalaţii:

a. Instalaţii de conducte aeriene in lungul drumului in ampriza - 613 ml;

b. Instalaţii de conducte subterane in lungul drumului in zona de siguranţa - 15483 ml;

c. Instalaţii de conducte în lungul drumului în subteran ampriza drumului - 2318 ml;

d. Subtraversari cu conducte drumuri modernizate - 191 ml;

e. Traversări aeriene conducte - 130 ml;

2. Să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2011429,73 RON (calculata conform anexei), reprezentând tariful pentru utilizarea zonei drumurilor locale ocupate de construcţii sau instalaţii, aferenta perioadei 01.01.2015 - 31.12.2017 constând in diferenţa de tarif de utilizare a zonei drumurilor locale, calculata ca urmare a diferenţei de lungimi înregistrata fata de Actul adiţional nr. x la Contractul pentru utilizarea suprafeţelor din zona drumurilor locale ocupate de construcţii sau instalaţii, înregistrat la reclamanta sub nr. x/01.10.2002 şi la B. S.A. sub nr. x/01.10.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 1738 din 13 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca inadmisibil primul capăt de cerere formulat de reclamanta Unitatea Administrativ - Teritoriala în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect acţiune în constatare.

A fost admis capătul al doilea al cererii de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcţii şi instalaţii, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1738 din 13 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând să se dispună admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Motivele de casare

Din examinarea deciziei atacate, recurenta susţine că instanţa de apel a înlăturat fără temei legal toate motivele şi apărările sale, reţinând soluţia de respingere a apelului promovat de aceasta pe aspecte ce exced situaţiei de fapt şi de drept deduse judecaţii, toate prin raportare şi la excepţiile invocate.

În acest context, se susţine nelegalitatea deciziei atacate, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii capătului doi al acţiunii intimatei-reclamante privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcţii, instalaţii, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, ca efect al autorităţii de lucru judecat parţiale a deciziei civile nr. 817/04.05.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

Astfel, faţă de primul capăt de cerere având ca obiect constatarea unei stări de fapt, instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din 10 ianuarie 2019, cât şi prin dispozitivul sentinţei apelate, a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, soluţie apreciată ca temeinică şi legală raportat la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanţa a dispus fără temei admiterea celui de-al doilea capăt de cerere, constând în obligarea sa la plata sumei de 2.011.429.73 RON reclamantei, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcţii, instalaţii, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, deşi capătul al doilea de cerere are caracter accesoriu faţă de prima cerere (acţiunea în constatare) şi în mod logic şi legal ar fi trebuit respins în temeiul principiului accesorium seguitur principale.

Mai arată recurenta, că în prezentul dosar, intimata-reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei de tarif de utilizare a zonei drumurilor locale, calculată ca urmare a diferenţei de lungimi înregistrate faţă de actul adiţional nr. x la Contractul nr. x/01.10.2012 pentru anul 2015, 2016 şi 2017, în condiţiile în care aceleaşi pretenţii aferente anului 2015 au făcut deja obiectul dosarului nr. x/2016, soluţionat definitiv de instanţa prin respingerea pretenţiilor reclamantei.

Pentru aceste considerente, excepţia inadmisibilităţii parţiale a acţiunii reclamantei ca efect al autorităţii de lucru judecat parţiale a deciziei civile nr. 817/04.05.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 este vădit întemeiată şi, în consecinţă, ca efect al admiterii acestei excepţii, recurenta solicită admiterea recursului formulat şi respingerea cererii intimatei-reclamante în ceea ce priveşte pretenţiile băneşti aferente perioadei 01.01.2015-31.12.2017, ca inadmisibilă.

Mai susţine recurenta nelegalitatea deciziei atacate raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (2) teza a II-a şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 817/04.05.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 şi a deciziei civile nr. 696/15.04.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, nelegal reţinute în cauza de către instanţa de apel.

Cu toate că prin apărările pârâtei şi prin înscrisurile administrate în probaţiune au fost explicate pe larg argumentele faţă de cauza pendinte judecăţii, instanţa de apel a înlăturat fără temei legal toate motivele/apărările recurentei faţă de excepţia puterii de lucru judecat, prin raportare la soluţia de admitere a celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect pretenţii (2.011.429,73 RON).

Prin decizia civila nr. 817/04.05.2017, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, instanţa de control judiciar a admis apelul formulat de B. S.A., a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna A..

Prin decizia civilă nr. 699/A/15.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul promovat de recurentă împotriva soluţiei instanţei de fond, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de UAT Comuna A. în dosarul nr. x/2016, decizia rămânând definitivă.

În acest sens, recurenta apreciază că, în raport de aspectele evocate şi de deciziile definitive pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarele anterioare nr. x/2016 si nr. y/2016, este evident că în prezentul dosar instanţa de apel a înlăturat fără temei legal toate apărările pârâtei formulate prin cererea de apel, referitoare şi la puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti invocate.

Într-o altă critică, recurenta susţine nelegalitatea deciziei civile atacate, raportat la prevederile art. 1349 si 1357 din C. civ., privind răspunderea civila delictuala, coroborate cu prevederile Contractului nr. x/2012 pentru utilizarea zonei drumurilor locale ocupate cu construcţii sau instalaţii.

Practic, în susţinerea dreptului pretins (2.011.429,73 RON), intimata-reclamanta invocă atât contractul pentru utilizarea suprafeţelor din zona drumurilor locale ocupate de construcţii sau instalaţii, cât şi O.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, însă indică drept temei de drept al acţiunii dispoziţiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală şi dispoziţiile art. 192, 194 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că suma pretinsă de reclamantă, în cuantum de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful pentru utilizarea zonei drumurilor locale ocupate de construcţii sau instalaţii, aferentă perioadei 01.01.2015 - 31.12.2017, constând în diferenţa de tarif de utilizare a zonei drumurilor locale, calculată ca urmare a diferenţei de lungimi înregistrată faţă de actul adiţional nr. x la Contractul pentru utilizarea suprafeţelor din zona drumurilor locale înregistrat sub nr. x/01 10 2012, este nelegală.

Mai susţine recurenta, că intimata-reclamantă nu a invocat şi nu a dovedit niciun motiv pentru care contractul ar fi lipsit de efecte juridice Cu atât mai mult, contractul nr. x/2012 a produs efecte juridice şi după neacceptarea de către pârâtă a ofertei actului adiţional nr. x/19.03.2015, ce a modificat unilateral structura reţelei cât şi cuantumul obligaţiilor pretinse (1.051.419,95 RON/2015) faţă de anul fiscal 2014 (642.029,30 RON - act adiţional nr. x/16.12.2014), prin aceea că părţile contractante, de comun acord au procedat la semnarea actului adiţional nr. x/21.08.2015; actului adiţional nr. x/03.12.2015; actului adiţional nr. x/05.12.2016 şi actului adiţional nr. x/18.12.2017, ce reprezintă obligaţiile anuale datorate de pârâtă, prin raportare la obiectul contractului, actualizat prin actul adiţional nr. x/16.12.2014.

Recurenta arată că trebuie avut în vedere că părţile contractante, la momentul încheierii contractului nr. x/2012 au stabilit de comun acord suprafeţele din zona drumurilor locale ocupate de obiective, conducte, instalaţii, construcţii, iar potrivit art. 2 alin. (2) din contract modificarea contractului este posibilă numai în cazul în care se modifica structura reţelei (de conducte) descrisă la alin. (1) al art. 2, modificat prin actele adiţionale ulterioare.

Astfel, ori de câte ori s-au efectuat investiţii noi care au modificat structura reţelei descrisă la alin. (1) al art. 2, părţile au încheiat de fiecare dată acte adiţionale de modificare a contractului iniţial, în măsură să reflecte această realitate de fapt.

Intre momentul încheierii Actului Adiţional nr. 4 la data de 16.12.2014 si 19.03.2015, dată la care reclamanta a încercat să forţeze pârâta să încheie Actul Adiţional nr. 5, nu a intervenit nicio modificare a structurii reţelei (obiect al contractului), întrucât nu s-au efectuat lucrări de investiţii noi şi nu este necesară încheierea unui act adiţional.

Totodată, se arată că recurenta a achitat integral preţul contractului (tariful) aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, aşa cum părţile au stabilit de comun acord prin Contractul nr. x/2012 şi Actul adiţional nr. x/16.12.2014; Actul adiţional nr. x/21.08.2015; Actul adiţional nr. 7/03.12 2015 şi Actul adiţional nr x/05.12.2016, iar potrivit actelor administrate în probaţiune, în perioada menţionată recurenta a achitat suma totală de 2.204.415,64 RON, potrivit Contractului nr. x/2017, cât şi Actelor adiţionale cu anexele corespunzătoare.

Faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, raportat la apărările şi înscrisurile probatorii ce atesta îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, aşa cum părţile au stabilit de comun acord prin Contractul nr. x/2012 si Actele adiţionale nr. 4/16 12.2014; nr. 6/21.08.2015; nr. 7/03.12.2015 si nr. 8/05.12.2016, recurenta solicită instanţei să constate că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale.

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 mai 2021, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. şi a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părţilor.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul pârâtei, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă deşi a invocat în susţinerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Se reţine că invocarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost făcută formal, fără dezvoltarea şi argumentarea acestui motiv de casare cu trimitere la considerentele deciziei recurate şi fără indicarea tezei incidente a textului legal invocat.

Prima critică adusă deciziei recurate vizează modul de soluţionare a excepţiei indamisibilităţii capătului 2 al acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.011.429,73 RON, reprezentând tariful de utilizare a zonei drumurilor locale ocupate de construcţii, instalaţii, aferent perioadei 01.01.2015-31.12.2017, ca efect al autorităţii de lucru judecat parţiale a deciziei civile nr. 817/04.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

În esenţă, se susţine că având în vedere raportul de accesorialitate între cele două capete de cerere, cel de al doilea capăt al cererii, admis de către instanţă, trebuia respins în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Critica este nefondată.

Primul capăt al cererii, respins de către prima instanţă, soluţie intrată în puterea lucrului judecat, a vizat constatarea unei stări de fapt, respectiv că, pârâta ar deţine pe domeniul public şi privat instalaţiile petroliere menţionate în acţiune.

Al doilea capăt al cererii de chemare în judecată constă în pretenţiile solicitate de reclamantă, în temeiul susţinerilor de fapt expuse în primul petit al acţiunii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ. cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

În speţa de faţă, cele două capete de cerere al acţiunii nu se află în raport de accesorialitate, întrucât soluţia dată celui de al doilea capăt al cererii nu depinde de soluţia primul capăt, respins ca inadmisibil, întrucât viza constatarea unei stări de fapt şi nu a existenţei/inexistenţei unui drept.

În raport de aceste considerente, principiul accesorium sequitur principale nu îşi găseseşte aplicabilitatea în cauză.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul temeiniciei excepţiei autorităţii de lucru judecat, care în opinia sa se impunea a fi admisă, raportat la aceleaşi pretenţii aferente anului 2015 care decurg din contractul nr. x/01.10.2012, care au făcut deja obiectul dosarului nr. x/2016, soluţionat definitiv de instanţa prin respingerea pretenţiilor reclamantei.

Potrivit art. 431 C. proc. civ., pentru a se putea opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

În speţa de faţă, sunt îndeplinite cerinţele privind identitatea de părţi şi obiect a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 şi a pricinii de faţă.

În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie, privind identitatea de cauză, Înalta Curte reţine că aceasta nu este îndeplinită, întrucât pretenţiile ce au format obiectul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunţat decizia nr. 817/04.05.2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, au fost întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, considerentele instanţei statuând în sensul că în lipsa unui act adiţional nu se poate pretinde atragerea răspunderii civile contractuale.

În cauza de faţă, pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta având dreptul la repararea prejudiciului încercat prin utilizarea de către pârâtă fără contraprestaţie a terenurilor care se află în patrimoniul său.

În consecinţă, cerinţa tripla identitate de obiect, părţi şi cauză nu este îndeplinită.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la nelegalitatea deciziei recurate raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (2) teza a II-a şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 817/04.05.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 şi a deciziei civile nr. 696/15.04.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

Netemeinicia incidenţei puterii de lucru judecat a fost în mod corect analizată şi reţinută de către instanţele devolutive.

Astfel, prin decizia civilă nr. 817/04.05.2017 Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei şi obligarea sa la plata taxei corespunzătoare diferenţei de suprafeţe ocupate de instalaţiile sale şi neincluse în contract, câtă vreme între părţi nu s-a încheiat un act adiţional în acest sens, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din contractul x/01.10.2012, potrivit căruia orice modificare a structurii reţelei cuprinse la alin. (1) atrage după sine modificarea prezentului contract prin act adiţional.

Potrivit art. 1166 C. civ. raportat la art. 8 din contractul x/01.10.2012 s-a prevăzut că modificarea contractului se face prin acordul părţilor, la intervenţia uneia dintre părţi.

În concluzie, prin această hotărâre s-a statuat în sensul că reclamanta nu are deschisă calea răspunderii civile contractuale, în lipsa încheierii actului adiţional care să justifice solicitarea unei taxe mai mari în raport de noile suprafeţe constatate în urma inventarierii realizate.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

Aplicând aceste consideraţii teoretice cauzei de faţă, se constată că în pricina de faţă, pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta apreciind că este îndreptăţită la valorificarea dreptului său prin intermediul acestei acţiuni.

În concluzie, chestiunea litigioasă în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, se referă la antrenarea răspunderii civile contractuale, considerentele instanţei fiind argumentate în raport de altă cauză juridică decât în cauza de faţă.

Pentru aceleaşi considerente, în mod corect a fost respinsă şi incidenţa puterii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 696/15.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

A treia critică a vizat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva prevederilor art. 1349 şi 1357 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, coroborate cu prevederile contractului nr. x/2012.

Recurenta apreciază pe de parte că în speţă, raporturile de drept substanţial sunt reglementate prin contract şi actele adiţionale semnate de părţi, fapt ce înlătură răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale cerute de art. 1349 C. civ.

Prealabil, Înalta Curte constată că temeiul juridic ac acţiunii de faţă este reprezentat de dispoziţiile art. 1349 C. civ., instanţa fiind învestită cu valorificarea dreptului lezat prin intermediul răspunderii civile delictuale.

Argumentele recurentei-pârâte privind subsidiaritatea răspunderii civile delictuale faţă de cea contractuală nu pot fi reţinute, în raport de considerentele deciziei nr. 817/04.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, unde s-a stabilit că reclamanta nu are deschisă calea răspunderii civile contractuale, câtă vreme nu s-a realizat acordul de voinţă pentru încheierea actului adiţional nr. 5.

Având în vedere gradul de folosire a terenului constatat în urma inventarierii realizate, reclamanta are dreptul la repararea prejudiciului suferit, sens în care au fost analizate cerinţele pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită este reprezentată de folosinţa nepermisă a bunurilor reclamantei, ca excedent de suprafaţă ocupat de instalaţiile pârâtei, faţă de cel care face obiectul contractului, aspecte recunoscute prin raportul comun de inventariere din 27.05.2014 şi procesul-verbal din 04.02.2015.

Criticile pârâtei privind inexistenţa lucrărilor noi după semnarea Actului adiţional nr. x este lipsită de relevanţă juridică, câtă vreme dimensiunea instalaţiilor şi conductelor pârâtei sunt superioare contractului încheiat între părţi, contestarea la momentul solicitării plăţii de către reclamantă neputând infirma constatările anterior arătate.

În ceea ce priveşte dovada prejudiciului, aceasta este determinată de încălcarea atributului dreptului de proprietate, reclamanta având dreptul la respectarea proprietăţii şi la justa despăgubire.

În ceea ce priveşte cuantumul reparaţiei, în mod legal instanţa de fond a avut în vedere tariful stabilit de părţi ca bază de calcul pentru anul 2015, prin actul adiţional nr. x/2014, respectiv HCL nr. 216/12.12.2014.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, aceasta este evidentă, acţiunea pârâtei fiind cea care a produs prejudiciul solicitat prin acţiune.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. au fost corect aplicate în speţă, decizia recurată nefiind susceptibilă de a fi cenzurată în raport de motivele de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV - TERITORIALA A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2022.