Annulment of appeals for failure to timely pay court fees and to substantiate statutory grounds for cassation against unfair competition damages award

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 15 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 5.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat, daune materiale şi morale şi a pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 15.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

Reclamanta solicită totodată obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1349, art. 1350, art. 1357 art. 1538 şi urm. C. civ. şi Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Prin sentinţa civilă nr. 29/LP/2020 din 25 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată, s-a respins cererea reclamantei de reducere a onorariului expertului contabil D. şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 17.990 RON diferenţă onorariu expert.

Totodată, a fost respinsă cererea pârâtei C. S.R.L. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea, care a transferat dosarul la secţia a II-a Civilă, în data de 4 ianuarie 2021.

Prin decizia civilă nr. 179 din 03 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 4.700 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, de către pârâtul B. şi suma de 15.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, de către pârâta C. S.R.L.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind respingerea cererii de reducere a onorariului expertului contabil şi au fost obligaţi să plătească cheltuieli de judecată în fond şi în apel apelantei-reclamante în cuantum de 14.400,12 RON de către pârâtul B. şi suma de 15.612,67 RON de către pârâta C. S.R.L.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta C. S.R.L. la 30 iulie 2021 şi pârâtul B. la 6 august 2021.

Prin recursul formulat de pârâta C. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii atacate iar, pe fond, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei tribunalului ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susţine că prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond a fost invocată excepţia necompetentei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bihor având în vedere dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) şi 107 C. proc. civ.

Potrivit recurentei în cauză este incident art. 176 pct. 3 C. proc. civ., încălcându-se atât norme de competenţă materială cât şi teritorială.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta susţine că instanţa de apel reţine în mod greşit puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se reda conţinutul convorbirilor dintre pârâţi în temeiul prevederilor art. 283 C. proc. civ.

Recurenta consideră că nu este o înscriere a datelor unui act juridic pe suport informatic, ci sunt înscrisuri sub semnătură privată tehnoredactate, fără a fi certificate conform cu originalul şi fără ca partea potrivnică să poată prezenta originalul înscrisurilor de care a înţeles să se folosească.

Potrivit recurentei, înscrisurile reţinute de instanţa de apel ca având valoare probatorie, chiar şi în ipoteza în care ar fi reale, sunt obţinute în mod ilegal, iar instanţa de prim control judiciar nu a analizat în niciun fel modul în care au fost obţinute aceste probe, ceea ce încalcă principiul legalităţii procesului civil prevăzut la art. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, mai arată recurenta că, întrucât instanţa de apel îşi bazează soluţia pe dovezi obţinute prin accesarea în mod nelegal a unui sistem informatic, se impune sancţiunea nulităţii hotărârii în raport cu dispoziţiile art. 175, art. 176 pct. 6 şi art. 179 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurenta invocă prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. privind autoritatea de lucru judecat a mai multor soluţii de clasare din dosare penale având ca obiect fapte de concurenţă neloială, conflict de interese, divulgarea informaţiilor secret de serviciu sau nepublice şi abuz de serviciu, în procesul civil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut săvârsirea faptelor de concurenţă de către pârâţi.

Astfel, potrivit recurenta nu se poate reţine în sarcina pârâtului B. folosirea unor practici de concurenţă întrucât acesta nu este şi nici nu a fost salariat/reprezentant al societăţii reclamante, nu s-a dovedit faptul că ar fi avut cunoştinţă de existenţa vreunui acord încheiat de reclamantă cu societatea pârâtă C. S.R.L şi nu a fost parte într-un astfel de acord care să fi creat obligaţii în sarcina pârâtului.

Şi în ceea ce priveşte fapta imputată pârâtei C. S.R.L., prevăzută de art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991, nu s-a probat existenţa unor practici comerciale nelegale din partea societăţii pârâte, încălcări ale acordului încheiat prin care să se fi produs prejudicii societăţii reclamante. Mai mult, susţin recurenţii că prin ordonanţele de clasare s-a stabilit în mod definitiv că nu au existat fapte de concurenţă neloială.

Recurenta apreciază ca fiind nelegală solicitarea de a fi reparat prejudiciul cauzat prin cumularea răspunderi civile contractuale a pârâtei cu cea delictuală a pârâtului, deoarece fapta imputată constă în preluarea clienţilor în mod direct şi nu prin intermediul platformei deţinută de reclamanta A. S.R.L.

Recurenta consideră că este inadmisibilă orice însumare a despăgubirilor obţinută pe temeiuri distincte, prin invocarea succesivă sau cumulată a celor două răspunderi civile, întrucât acţiunea în răspundere civilă nu este un mijloc de înavuţire, ci unul de reparaţie. Potrivit recurentei, reclamanta nu este îndreptăţită să aleagă între a invoca fie angajarea răspunderii civile delictuale, fie a celei contractuale, iar în situaţia îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, păgubitul trebuie să urmeze doar calea deschisă de o acţiune în răspundere civilă delictuală, aplicându-se regulă specialia generalibus derogant.

Mai arată recurenta că reclamanta nu poate să combine reguli de la cele două tipuri de răspundere civilă obţinând astfel un fel de mitior lex şi trebuie să respecte strict condiţiile proprii răspunderi pe care o poate invoca. Potrivit recurentei, în cauză, reclamanta combină cele două tipuri de răspundere civilă în încercarea de a se îmbogăţi fără justă cauză.

În continuare recurenta prezintă situaţia de fapt, prin care arată că reclamanta nu a făcut dovada actelor de concurenţă neloială invocate.

De asemenea, prin recursul formulat de pârâtul B. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate iar, pe fond, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei tribunalului ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul susţine că prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond a fost invocată excepţia necompetentei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bihor potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) şi 107 C. proc. civ., în cauză fiind incident art. 176 pct. 3 C. proc. civ., încălcându-se atât norme de competenţă materială cât şi teritorială.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel reţine în mod greşit puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se reda conţinutul convorbirilor dintre pârâţi în temeiul prevederilor art. 283 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, înscrisurile reţinute de instanţa de apel ca având valoare probatorie, chiar şi în ipoteza în care ar fi reale, sunt obţinute în mod ilegal, iar instanţa de prim control judiciar nu a analizat în niciun fel modul în care au fost obţinute aceste probe, ceea ce încalcă principiul legalităţii procesului civil prevăzut la art. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, mai arată recurentul că, întrucât instanţa de apel îşi bazează soluţia pe dovezi obţinute prin accesarea în mod nelegal a unui sistem informatic, se impune sancţiunea nulităţii hotărârii în raport cu dispoziţiile art. 175, art. 176 pct. 6 şi art. 179 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurentul invocă prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. privind autoritatea de lucru judecat a mai multor soluţii de clasare din dosare penale având ca obiect fapte de concurenţă neloială, conflict de interese, divulgarea informaţiilor secret de serviciu sau nepublice şi abuz de serviciu, în procesul civil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut săvârsirea faptelor de concurenţă de către pârâţi.

Astfel, potrivit recurentului nu se poate reţine în sarcina sa folosirea unor practici de concurenţă, întrucât acesta nu este şi nici nu a fost salariat/reprezentant al societăţii reclamante, nu s-a dovedit faptul că ar fi avut cunoştinţă de existenţa vreunui acord încheiat de reclamantă cu societatea pârâtă C. S.R.L şi nu a fost parte într-un astfel de acord care să fi creat obligaţii în sarcina pârâtului.

Şi în ceea ce priveşte fapta imputată pârâtei C. S.R.L., prevăzută de art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991, nu s-a probat existenţa unor practici comerciale nelegale din partea societăţii pârâte, încălcări ale acordului încheiat prin care să se fi produs prejudicii societăţii reclamante. Mai mult, susţine recurenţtul că prin ordonanţele de clasare s-a stabilit în mod definitiv că nu au existat fapte de concurenţă neloială.

Recurentul apreciază ca fiind nelegală solicitarea de a fi reparat prejudiciul cauzat prin cumularea răspunderi civile contractuale a pârâtei cu cea delictuală a pârâtului, deoarece fapta imputată constă în preluarea clienţilor în mod direct şi nu prin intermediul platformei deţinută de reclamanta A. S.R.L.

Potrivit recurentului, reclamanta nu este îndreptăţită să aleagă între a invoca fie angajarea răspunderii civile delictuale, fie a celei contractuale, iar în situaţia îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, păgubitul trebuie să urmeze doar calea deschisă de o acţiune în răspundere civilă delictuală, aplicându-se regulă specialia generalibus derogant.

Prin întâmpinarea formulată la 6 septembrie 2021 intimata A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursurilor având în vedere faptul că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La 7 martie 2022 recurenta C. S.R.L. a depus precizări şi concluzii scrise privind motivele de recurs enunţate.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 8 martie 2022.

La termenul din 8 martie 2022, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursurilor, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Recursul formulat de pârâtul B. urmează a fi anulat ca netimbrat pentru următoare considerente:

Instanţa a stabilit în sarcina recurentului-pârât B. o taxă judiciară de timbru aferentă soluţionării recursului în cuantum de 730 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar acesta a fost înştiinţat cu privire la obligaţia de achitare a taxei, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, însă nu s-a conformat în acest sens.

De asemenea, recurentul-pârât nici nu a folosit mijlocul procesual reglementat de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, privind cererea de reexaminare, pentru a contesta această taxă judiciară de timbru.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părţii i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Constatând că recursul formulat de pârâtul B. nu a fost timbrat anticipat şi până la termenul din 8 martie 2022 acesta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare în temeiul art. 177 alin. (3) C. proc. civ., potrivit menţiunilor din adresă şi raport, acte procedurale comunicate la 26 august 2021, respectiv la 21 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a da eficienţă dispoziţiilor art. 486 alin. (3) şi art. 493 alin. (5) din acelaşi cod şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Referitor la recursul formulat de pârâta C. S.R.L., acesta urmează a fi anulat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează şi motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Criticile recurentei-pârâte privind încălcarea de către prima instanţă a regulilor de competenţă prevăzute la art. 107 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod, sunt invocate omisso medio cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nefiind formulate şi în apel, astfel încât instanţa de apel să fi respins acest motiv sau să fi omis să se pronunţe asupra lui.

Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepţii de la această regulă în cauză.

Prin urmare aceste critici sunt inadmisibile, cu consecinţa imposibilităţii analizei acestora, întrucât nu pot fi valorificate direct în calea extraordinară de atac, fără să fi fost supuse analizei instanţei de apel, în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este invocat formal întrucât recurenta nu relevă normele de procedură încălcate de instanţa de apel care atrag nulitatea hotărârii atacate.

Criticile recurentei-pârâte privind puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se redau conţinutul convorbirilor dintre pârâţi în temeiul prevederilor art. 283 C. proc. civ. şi modul ilicit în care au fost obţinute aceste probe, circumscrise motivului de casare invocat, nu reprezintă altceva decât trimiteri la situaţia de fapt şi o reinterpretare a probelor administrate de instanţele de fond, aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectului controlului de legalitate al instanţei de recurs.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte privind nerespectarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a ordonanţelor de clasare privind situaţia de fapt reţinută nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., întrucât ordonanţa penală nu reprezintă o hotărâre judecătorească în sensul prevăzut de art. 430 alin. (1) C. proc. civ. iar, pe de altă parte, recurenta-pârâtă, în realitate, încearcă să obţină o reapreciere a situaţiei de fapt, aspect de netemeinicie care nu poate forma obiectul recursului, prin care se urmăreşte examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este invocat formal de către recurenta-pârâtă, întrucât aceasta nu a indicat normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, cumularea răspunderii delictuale a pârâtului B. cu răspunderea contractuală a pârâtei C. S.R.L., nedovedirea unor practici comerciale nelegale din partea societăţii recurente şi nereţinerea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt constate prin ordonanţele de clasare.

Or, prin aceste critici, în realitate, se solicită de către recurentă o reapreciere a situaţiei de fapt şi o reinterpretare a probelor administrate, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar de către instanţa de recurs, în lipsa criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei nu se pot încadra în niciunul din motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o nemotivare a căii extraordinare de atac potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Simpla invocare a unor critici nu conduce de plano la incidenţa unui motiv de recurs ci trebuie indicate motive privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că recurenţii nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

În consecinţă, Înalta Curte în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. va anula recursurile declarate de pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 179/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.