Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 548/2022 AI generated

Remuneration claim for suspended corporate mandate: appellate excess of devolutive effect and violation of dispositiveness and contradictory principles

Case Number Decizia nr. 548/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) allowed the appellant's appeal, quashed the appellate court's decision that had fully dismissed the claim, and remanded the case to the Court of Appeal for a new judgment. The dispute concerned a former general director's claim for unpaid fixed remuneration (primary) and damages for lost benefit (subsidiary) following the suspension of his mandate due to a liability action brought by the company, which the lower courts erroneously characterized as a revocation. The ICCJ ruled that the appellate court violated procedural limits by deciding on the issue of mandate revocation—a matter not raised by the parties and contrary to the statutory suspension under Art. 155 of Law No. 31/1990—thereby breaching the principle of dispositiveness, the requirement of contradictory proceedings, and the scope of the appellate effect (*tantum apellatum quantum iudicatum*). The decisive legal basis is the violation of procedural nullity grounds under Art. 488(1)(5) and (6) of the Code of Civil Procedure, specifically the infringement of Art. 9 (dispositiveness), Art. 14(5) (contradictory proceedings), and Art. 478(2) (limits of appellate devolutive effect).

Legislator headnote

AI generated

art. 2027 din C. civ, art. 194 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 14 alin. (5) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ; Remuneration claim for suspended corporate mandate: appellate excess of devolutive effect and violation of dispositiveness and contradictory principles: The dispute concerned a former general director's claim for unpaid fixed remuneration (primary) and damages for lost benefit (subsidiary) following the suspension of his mandate due to a liability action brought by the company, which the lower courts erroneously characterized as a revocation. The ICCJ ruled that the appellate court violated procedural limits by deciding on the issue of mandate revocation—a matter not raised by the parties and contrary to the statutory suspension under Art. 155 of Law No. 31/1990—thereby breaching the principle of dispositiveness, the requirement of contradictory proceedings, and the scope of the appellate effect (*tantum apellatum quantum iudicatum*). The decisive legal basis is the violation of procedural nullity grounds under Art. 488(1)(5) and (6) of the Code of Civil Procedure, specifically the infringement of Art. 9 (dispositiveness), Art. 14(5) (contradictory proceedings), and Art. 478(2) (limits of appellate devolutive effect).

Keywords

AI generated
procedural nullity unpaid remuneration breach of mandate matter in dispute article of civil procedure suspension of benefits

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for granting the appeal, ordering the quashing of the previous decision, and remanding the case for a new trial.

art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Main grounds for the verdict cited in the dispositive, establishing the legal basis for quashing the decision due to procedural violations and reasoning outside the scope of the dispute.

art. 501 C. proc. civ.

Procedural rule cited in the dispositive governing the new trial to be conducted by the same appellate court after the quashing.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 16.05.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Active Conexe S.A., solicitând instanţei să dispună, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 RON, cu titlu de remuneraţie fixă a directorului general al Active Conexe S.A pentru perioada august 2014 - septembrie 2017, în temeiul art. 2027 din C. civ., precum şi penalităţi de întârziere în sumă de 46.903,53 şi, în continuare, până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 RON cu titlu de daune-interese, beneficiul nerealizat, pentru prejudiciul cauzat prin fapta de a împiedica în mod neîntemeiat exercitarea de către reclamant a mandatului de director general al societăţii Active Conexe S.A. în perioada 28.08.2014-23.09.2017, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 şi urm., art. 2027 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin precizările depuse la 11 iunie 2018 la solicitarea primei instanţe de a clarifica "neconcordanţele dintre petitul cererii şi motivarea acesteia", reclamantul A. a învederat că "prin petitul principal", a solicitat "obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 RON cu titlu de indemnizaţie fixă stabilită contractual, scadentă şi neachitată până la data prezentei, datorată de către Active Conexe S.A. în temeiul art. 2027 din C. civ..", iar, "în subsidiar, exclusiv pentru eventualitatea în care instanţa ar aprecia că nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 2027 din C. civ..", a apreciat că "este îndreptăţit la repararea prejudiciului efectiv suferit, cauzat de pârâtă prin fapta ilicită ce constă în împiedicarea executării mandatului de director general pentru o perioadă de 37 luni", prejudiciu "evaluat la suma de 377.400 RON, sumă pe care reclamantul ar fi încasat-o în situaţia derulării normale a contractului de mandat, respectiv în lipsa săvârşirii faptei culpabile de către pârâtă".

Prin sentinţa civilă nr. 1296/2019 din 10 mai 2019, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma brută de 122.400 RON, cu titlu de daune-interese şi s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 7.553 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A., prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii în tot a acţiunii, astfel cum a fost formulată, precum şi pârâta Active Conexe S.A., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La 1 octombrie 2020 apelantul-reclamant a precizat, la solicitarea Curţii, cuantumul capătului accesoriu referitor la dobândă, arătând că, până la data de 26.05.2020, data formulării apelului, valoarea dobânzii pretinse este de 96.750,07 RON.

Prin decizia civilă nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant, s-a admis apelul promovat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată şi cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru plătită în apel.

3. Împotriva acestei decizii, la 13 mai 2021, reclamantul A. a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea apelului formulat şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că niciuna dintre părţi nu a învestit instanţa de apel pentru a decide referitor la data la care a încetat contractul, precum şi la modul în care acesta a încetat.

Fără a fi învestită de părţi în acest sens, instanţa de apel a încălcat regula tantum apellatum cuantum iudicatum prin analiza asupra unei chestiuni ce nu fusese dedusă judecăţii şi nu constituia un aspect litigios între părţi, statuând fără a fi investită, în mod nelegal şi netemeinic, că acest contract de mandat a încetat ca efect al revocării la data de 09.09.2014.

Recurentul subliniază că instanţa de apel s-a prevalat în susţinerea soluţiei pronunţate de pretinsa incidenţă în cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fără să fi fost învestită în acest sens, încălcând principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii procesului civil prevăzut de art. 14 alin. (5) din C. proc. civ.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât niciuna dintre părţi nu a solicitat instanţei de apel să analizeze şi să dispună asupra datei la care a încetat contractul şi a modului în care a încetat acesta, neexistând un diferend între părţi cu privire la acest aspect.

În acest sens, recurentul susţine că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii în privinţa argumentelor privind încetarea contractului ca efect al revocării mandatului de director general al reclamantului la data de 09.09.2014.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 2027 C. civ., considerând încetat contractul de mandat nr. x din 23.09.2013 la 09.09.2014, ca efect al revocării precum şi că suspendarea nu reprezintă o situaţie în care "fără culpa mandatarului, mandatul nu poate fi executat".

Recurentul arată că în mod nelegal şi netemeinic reţine instanţa de apel că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi privind obiectul şi cauza.

De asemenea, recurentul consideră că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aspectul cu privire la care se susţine că ar fi intervenit autoritatea de lucru judecat, respectiv încetarea contractului, nu reprezintă un considerent pe care se sprijină hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2015, soluţionat în mod definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care a avut ca obiect acţiunea în răspundere împotriva reclamantului pentru prejudiciile cauzate societăţii pârâte prin actele efectuate în timpul exercitării funcţiei de director general. Totodată, recurentul susţine că încetarea contractului de mandat nu reprezintă nici o chestiune litigioasă între părţi.

Singurul aspect asupra căruia s-a statuat definitiv în dosarul x/2015 vizează faptul că nu există motive pentru atragerea răspunderii patrimoniale a recurentului pentru modul de executare a obligaţiilor asumate în temeiul contractului, aceasta fiind pretenţia dedusă judecăţii.

În susţinerea motivului de casare, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 2027 C. civ. pentru plata remuneraţiei acestuia, întrucât contractul nu este în fiinţă, încetând ca efect al revocării la data de 09.09.2014, iar incidenţa suspendării de drept nu reprezintă o situaţie în care "fără culpa mandatarului, mandatul nu poate fi executat".

Dispoziţia legală stabileşte prevede că plata remuneraţiei trebuie efectuată în cazul mandatului oneros chiar şi în cazul în care mandatul nu a putut fi executat, singura condiţie impusă de legiuitor fiind aceea ca imposibilitatea executării să nu fi survenit din culpa mandatarului. Astfel că, potrivit recurentului prin condiţia impusă, respectiv contractul să fie în fiinţă şi prin limitarea aplicabilităţii art. 2027 C. civ., situaţiilor în care a intervenit suspendarea de drept a contractului, instanţa de apel adaugă noi condiţii, ceea ce echivalează cu crearea unor noi norme legale pe cale judiciară.

Mai arată recurentul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, întrucât nu a făcut dovada exercitării mandatului după suspendarea acestuia, nu are dreptul la remuneraţie, încălcând nomele de drept material şi principiul bunei-credinţe în executarea raporturilor juridice.

Recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normelor de drept material în materia dreptului societar, respectiv art. 143 şi art. 155 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, constatând că mandatul său a fost revocat prin Decizia consiliului de administraţie din 09.09.2014 şi că revocarea şi suspendarea mandatului sunt două instituţii juridice distincte, care nu pot produce efecte juridice în acelaşi timp, printr-un singur act juridic.

Dimpotrivă, arată recurentul că prin această decizie s-a constatat suspendarea de drept a efectelor contractului de mandat al recurentului ca urmare a formulării acţiunii în atragerea răspunderii şi s-au luat măsuri complementare suspendării pentru limitarea expunerii societăţii Active Conexe S.A.

Recurentul susţine că revocarea administratorilor sau directorilor societăţii este o revocare ad nutum, în sensul că aceasta poate interveni oricând independent de voinţa sau de vreo culpă contractuală, cu menţiune expresă a faptului că este atributul exclusiv al organului de decizie al societăţii, competent să numească ori să revoce directorul, în acest sens fiind şi prevederile art. 1431 alin. (4) din Legea 31/1990 privind societăţile.

Prin urmare, arată recurentul că revocarea directorului general este necesar a fi dispusă de consiliul de administraţie, organ care l-a numit în funcţie.

Însă, în cauză nu există o decizie a consiliului de administraţie a societăţii Active Conexe S.A. în sensul revocării mandatului acordat recurentului, ci doar Decizia din data de 09.09.2014, prin care s-a constatat intervenirea suspendării de drept a contractului de mandat al reclamantului având în vedere hotărârea AGOA nr. 1 din 28.08.2014 şi dispoziţiile art. 155 alin. (5) din Legea 31/1990 şi luarea măsurilor complementare acesteia privind revocarea dreptului de reprezentare a societăţii şi retragerea dreptului de semnătură.

Mai precizează recurentul că revocarea mandatului este incompatibilă cu suspendarea de drept a efectelor acestuia, fiind imposibil ca cele două instituţii juridice să producă efecte în acelaşi timp. Suspendarea de drept intervine ope legis, ca urmare a deciziei de a formula acţiune în atragerea răspunderii directorului general şi subzistă până la soluţionarea definitivă a acestei acţiuni.

A prezuma că, emiterea unei singure decizii, poate avea ca efect, în acelaşi timp, atât suspendarea de drept cât şi revocarea mandatului, ar lăsa fără eficienţă juridică reglementarea privind suspendarea de drept a mandatului.

Recurentul susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, întrucât nu există fapta ilicită a societăţii Active Conexe S.A.

Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile clauzei penale agreate contractual de părţi, nefiind învestită cu o acţiune în pretenţii grefată pe revocarea intempestivă a mandatului. Recurentul menţionează că dreptul acestuia la formularea unei astfel de acţiuni nu s-a născut încă, întrucât nu a fost revocat mandatul său.

Recurentul precizează că fapta ilicită imputată intimatei constă în exercitarea abuzivă a dreptului conferit de art. 155 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile şi nu exercitarea acestui drept. Recurentul susţine că pârâta nu a încercat alte remedii sau proceduri de reparaţie, ci, a recurs la a solicita pretenţiile rezultate din modul de executare a contractelor încheiate de reclamant, scopul promovării acţiunii în atragerea răspunderii subsemnatului fiind, de fapt, înlăturarea sa de la conducerea societăţii.

Prin urmare, consideră recurentul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu există fapta ilicită întrucât a fost exercitat un drept stabilit de lege, deoarece acest drept a fost exercitat în mod abuziv.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de admitere a apelului formulat de pârâta Active Conexe S.A., recurentul susţine că este netemeinică şi nelegală, întrucât considerentele pe care se sprijină soluţia sunt străine de motivele de apel invocate de către pârâtă având în vedere nesocotirea principiilor disponibilităţii şi a devoluţiunii apelului, chestiune care atrage potrivit acestuia, incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul menţionează că prin cererea de apel fomulată, pârâta Active Conexe S.A. nu a criticat sentinţa primei instanţe privind temeiul de drept al acţiunii în pretenţii grefată pe revocarea intempestivă, situaţie în care ar fi devenit aplicabilă clauza penală, aceste considerente fiind argumentele instanţei de apel şi nu apărările din motivele de apel ale pârâtei.

Intimata-pârâtă reprezentată legal prin Director General B. şi convenţional prin SCA C. a depus întâmpinare la 8 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, în principal, ca tardivă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Intimata-pârâta a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului prin care a reiterat apărările formulate prin întâmpinare.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi a stabilit termen de judecată la 8 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat şi ce s-a supus judecăţii instanţei de fond, a principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 din acelaşi cod, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât în considerentele hotărârii atacate a reţinut că mandatul de director general a fost revocat prin Hotărârea consiliului de administraţie din 9 septembrie 2019, începând cu această dată, fără ca aceste motive să fi fost invocate la prima instanţă sau în apel.

Se reţine că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, însă acest efect devolutiv este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, potrivit art. 478 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 din acelaşi cod.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, plata indemnizaţiilor pentru perioada cât a fost suspendat din funcţia de director general în temeiul art. 3.1. din contractul de mandat nr. x din 23.09.2013 şi art. 2027 C. civ.

În subsidiar, a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea indemnizaţiilor pentru perioada menţionată, cauzate de pârâtă prin fapta ilicită constând în împiedicarea executării mandatului de director general pentru o perioadă de 37 luni prin exercitarea în mod nejustificat a acţiunii în răspundere împotriva recurentului-reclamant, în temeiul art. 1270, art. 1530 şi art. 1531 C. civ.

Prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a acordat reclamantului despăgubiri în cuantum de 122.400 RON, cu titlu de daune-interese şi s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Referitor la petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 377.400 RON, cu titlu de remuneraţie fixă în temeiul art. 2027 C. civ. şi dobânda legală penalizatoare, tribunalul a reţinut că pentru perioada august 2014 - septembrie 2017 lipseşte cauza obligaţiei, dispoziţiile contractului de mandat fiind suspendate prin hotărârea AGOA nr. 2 din 28.08.2014.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar privind obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, pentru prejudiciul cauzat prin fapta de a împiedica în mod neîntemeiat exercitarea de către reclamant a mandatului de director general în perioada 28.08.2014-23.09.2017, prima instanţa a reţinut că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei. Referitor la cuantificarea prejudiciului, tribunalul a reţinut că părţile au prevăzut la art. 9.6 din contractul de mandat nr. x din 23.09.2013 o clauză penală, prin care au stabilit anticipat întinderea prejudiciului suferit de reclamant.

În consecinţă, tribunalul a constatat că raportat la dispoziţiile art. 1270 şi art. 1538 C. civ. şi art. 9.6 din contractul de mandat, pârâta datorează reclamantului daune interese în cuantum 122.400 RON, reprezentând cuantumul net a 12 remuneraţii lunare.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, susţinând că a solicitat plata indemnizaţiilor ca urmare a suspendării contractului de mandatul şi nu al încetării sau revocării acestuia.

Totodată, prin apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri, aceasta susţine, în esenţă, că a fost încălcat art. 397 alin. (1) C. proc. civ. întrucât la stabilirea prejudiciului reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată prevederile art. 9.6 din contractul de mandat, înţelegând să nu se prevaleze de această clauză penală.

Instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamant şi a admis apelul promovat de pârâtă, fiind schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Instanţa de apel, în argumentarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului şi de admitere a căii de atac formulate de pârâtă, a reţinut că a încetat mandatul recurentului prin revocarea acestuia din funcţie începând cu data de 09.09.2014 potrivit Hotărârii consiliului de administraţie al pârâtei din aceeaşi dată, în acord cu cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1496 din 26.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015. În acest sens, instanţa a reţinut că încetarea contractului de mandat nu s-a realizat prin ajungerea la termen în data de 23.09.2017, astfel că pârâta nu datorează remuneraţia stipulată la art. 3.1 din contract, pretinsă de reclamant pe capătul principal de cerere.

Curtea de apel a constatat că pentru a fi incidente dispoziţiile art. 2027 C. civ., contractul de mandat trebuie să fie în fiinţă, respectiv să nu fi încetat prin modalităţile prevăzute de art. 2030-2038 C. civ., regula fiind aceea că mandantul nu are obligaţia de a plăti remuneraţia cuvenită mandatarului pentru perioada de timp ulterioară momentului pentru care a încetat contractul. De asemenea, a reţinut că excepţia privind revocarea mandatului din cauze nejustificate şi intempestive nu este incidentă în cauză.

În privinţa capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că nu există fapta ilicită a pârâtei, întrucât prin formularea acţiunii prevăzute de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aceasta a exercitat dreptul său legal de a formula acţiunea în răspundere împotriva directorului său general, fără a fi dovedită reaua-credinţă ori exerciţiul abuziv al acestui drept.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului pârâtei, curtea de apel a reţinut încălcarea de către prima instanţă a principiului disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aceasta nu a fost învestită cu solicitarea de acordare a despăgubirilor în temeiul clauzei penale prevăzute la art. 9.6 din contract.

De asemenea, prin decizia recurată s-a reţinut că doar în ipoteza revocării mandatului s-a fi pus problema incidenţei clauzei penale evocate, însă numai dacă era invocată ca temei al cererii de chemare în judecată, iar reclamantul pretindea repararea prejudiciului cauzat prin revocarea nejustificată ori intempestivă a mandatului. Or, în cauză nu acesta a fost obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că părţile nu au invocat la prima instanţă sau prin apelurile formulate temeiul încetării mandatului reclamantului prin revocarea din funcţia de director general începând cu data de 09.09.2014, pentru care instanţa de apel a respins apelul reclamantului şi a admis apelul formulat de pârâtă.

Astfel, se constată că instanţa de prim control judiciar a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel încălcând limitele efectului devolutiv al apelului prin constatarea revocării mandatului recurentului-reclamant a încălcat şi principiul disponibilităţii procesului civil întrucât a analizat aspecte cu a căror analiză nu a fost învestită, fiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel în argumentarea soluţiei a reţinut puterea de lucru judecat a celor dezlegate prin sentinţa civilă nr. 1496 din 26.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, privind revocarea mandatului de director general, începând cu data de 09.09.2014, fără însă ca în prealabil cele dezlegate prin hotărârea evocată să fie puse în discuţia contradictorie a părţilor în vederea formulării de apărări, fiind încălcate şi dispoziţiile imperative ale art. 14 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialităţii procesului civil.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ. "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind principiile disponibilităţii prevăzut la art. 9 C. proc. civ. şi contradictorialităţii reglementat la art. 14 C. proc. civ., precum şi limitele efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 478 alin. (2) din acelaşi cod, sub sancţiunea nulităţii deciziei atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Criticile recurentului privind motivele străine de natura pricinii din cuprinsul hotărârii atacate referitoare la încetarea contractului de mandat prin revocare la 9 septembrie 2019, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., sunt de asemenea fondate.

În cauză, instanţa de judecată a fost sesizată în principal cu o acţiune în executarea contractului de mandat pentru plata indemnizaţiilor neachitate în perioada suspendării mandatului reclamantului şi, în subsidiar, cu o acţiune în răspundere contractuală prin care solicită aceleaşi indemnizaţii cu titlu de despăgubire pentru suspendarea contractului de mandat prin exercitarea în mod nejustificat a acţiunii în răspundere împotriva recurentului-reclamant întemeiată pe dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, pârâta prin apărările formulate în cauză, atât la prima instanţă cât şi în apel, nu a contestat faptul că mandatul reclamantului în funcţia de director general a fost suspendat prin efectul demarării acţiunii în răspundere împotriva reclamantului în temeiul dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în argumentarea soluţiei că mandatul de director general al recurentului a încetat ca efect al revocării din funcţie la 9 septembrie 2014 potrivit Hotărârii Consiliului de administraţie a societăţii pârâte din aceeaşi dată, deşi nici reclamantul şi nici pârâta nu au susţinut această teză, atât la prima instanţă cât şi în calea de atac a apelului.

Instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamant reţinând că mandatul de director general al recurentului a încetat ca efect al revocării din funcţie la 9 septembrie 2014, potrivit celor dezlegate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1496 din 26.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, şi în consecinţă a constatat că societatea nu datorează acestuia indemnizaţiile lunare până la 23.09.2017, pretinse pe primul capăt al cererii de chemare în judecată, fără însă a fi învestită cu un astfel de motiv.

Totodată, Înalta Curte analizând Hotărârea Consiliului de administraţie a societăţii pârâte din 09.09.2014 reţine că prin aceasta s-a constatat suspendarea de drept a mandatului de director general al recurentului-reclamant ca efect al exercitării acţiunii în răspundere împotriva acestuia prin Hotărârea A.G.O.A. a societăţii pârâte nr. 2 din 28.08.2014 şi s-au luat măsuri complementare suspendării din funcţie şi nicidecum nu s-a decis revocarea acestuia din funcţie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că argumentele reţinute prin decizia recurată sunt străine de natura pricinii, întrucât părţile nu au supus analizei instanţei modalitatea de încetare a mandatului de director general al reclamantului, în cauză, instanţa, fiind sesizată cu motive privind răspunderea contractuală a pârâtei, care a promovat acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 din Legea nr. 31/1990, ceea ce a determinat conform alin. (4) al aceluiaşi articol suspendarea de drept din funcţia de director general, iar printr-o hotărâre judecătorească definitivă această acţiune a fost respinsă.

Astfel, Înalta Curte, reţinând că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, constată ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, reţine că nu se mai impune analiza criticilor recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 607A/2021 din 2 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.