Recurs dismissed, affirming denial of damages for unauthorized vineyard and ordering removal of the planting on defendant's land

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 decembrie 2016, pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B. Arad, a solicitat obligarea pârâtei C., prin mandatar D., la plata sumei de 201.540 RON, reprezentând contravaloarea plantaţiei de viţă-de-vie, de pe suprafaţa de 1,71 ha teren, în valoare de 126.663,88 RON, lucrări de întreţinere a plantaţiei, pe o perioadă de 4 ani, în valoare de 60.000,21 RON, şi lucrări de completare a plantaţiei, respectiv valoarea butaşilor şi lucrări de execuţie în sumă de 14.336 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.165 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

La 16 ianuarie 2017 pârâta C., prin mandatar D. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la ridicarea plantaţiei de viţă-de-vie, aflată pe terenurile proprietatea sa, de îndată, iar, în caz contrar, pârâta apreciază că este îndreptăţită să desfiinţeze plantaţiile de viţă-de-vie, pe cheltuiala reclamantei.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 551 pct. 1 şi 555 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 637 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică agricolă judiciară, suma totală de 222.756,1 RON din care suma de 132.716,604 RON, reprezentând contravaloarea plantaţiei viţă-de-vie, suma de 67.054 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiei, suma de 13.504 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de completare a acesteia şi suma de 9.481,5 RON, reprezentând contravaloarea strugurilor nerecoltaţi, în anul III şi IV de la plantare.

Totodată, a fost respinsă acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 6.219 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 4.719 RON, reprezentând onorariul de expertiză, iar 1.500 RON, onorariul de avocat.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta C., solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi admiterii cererii reconvenţionale.

Prin decizia civilă nr. 226 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul pârâtei, sentinţa apelată fiind schimbată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea reclamantei şi admisă cererea reconvenţională a pârâtei, reclamanta fiind obligată să ridice, de îndată, plantaţia de viţă-de-vie, înfiinţată pe terenurile proprietatea pârâtei, în caz contrar, pârâta fiind îndreptăţită să ridice plantaţia pe cheltuiala reclamantei.

Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 2.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi în apel, reprezentând taxele judiciare de timbru.

3. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată de administrator special E. şi de administrator judiciar B.., a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 2296 din 5 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, decizia recurată fiind casată şi cauza trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare s-a reţinut că posibilităţile conferite de art. 581 C. civ., se referă la proprietarul terenului iar nu la autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, cum este de fapt situaţia reclamantei-recurente.

De asemenea, s-a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din C. civ., cu privire la buna-credinţă, întrucât, pe de o parte, potrivit alin. (2) al acestui articol, buna-credinţă se prezumă, iar intimata-pârâtă trebuia să facă dovada contrarie, iar pe de altă parte, analiza bunei-credinţe trebuia făcută în raport cu data începerii lucrărilor de înfiinţare a plantaţiei de viţă de vie, lucrări care au început în toamna anului 2010, iar nu în raport cu momentul obţinerii unor hotărâri judecătoreşti de intimata-pârâtă, moment care a fost ulterior începerii lucrărilor de înfiinţare a plantaţiei.

Înalta Curte a stabilit ca în rejudecarea cauzei, instanţa de apel să aibă în vedere faptul că între anii 2010 - 2014 reclamanta nu a fost tulburată în exercitarea posesiei asupra acestui teren, relativ la buna-credinţă, dar şi de faptul că după anul 2014, reclamanta a fost împiedicată să efectueze întreţinerea culturii de viţă de vie, acest aspect având relevanţă în ce priveşte paguba suferită de reclamantă.

4. În rejudecare, prin decizia nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul pârâtei şi schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamantă.

În rest, au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate.

Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată, în cuantum 14.280 RON.

Prin încheierea din 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2016, în sensul că, în loc de "Obligă intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată 14.280 RON reprezentând cheltuieli de judecată.", s-a menţionat "Obligă intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată 14.780 RON reprezentând cheltuieli de judecată.".

5. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamanta A. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B.., cât şi pârâta C., prin mandatar D..

Recursul reclamantei A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nemotivarea hotărârii arătând că instanţa de apel nu a reţinut motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi nu a prezentat motivelor pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel nu a luat în examinare niciunul dintre argumentele pe care le-a indicat în cuprinsul cererii, nefiind analizate apărările şi susţinerile invocate în cursul procesului şi, restrângând nejustificat probaţiunea, a dat eficienţă concluziilor celei de-a doua expertize efectuate în cauză. Or, argumentele pentru care s-au respins apărările nu au fost arătate şi nici analizate.

Conform recurentei-reclamante hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, se arată că expertiza a fost corect întocmită şi este totodată lămuritoare, iar, pe de altă parte, se reţine, fără a analiza şi fără a motiva, că societatea recurentă nu ar fi prezentat actele necesare pentru efectuarea expertizei şi, prin urmare, valoarea indicată de recurentă nu poate fi verificată, cei trei experţi arătând, în mod expres, că nu sunt în măsură să analizeze nici cantităţile de lucrări şi nici materialele consumate în procesul de producţie.

Aşadar, susţine recurenta că nu poate fi urmărit raţionamentul instanţei de apel, care se consideră lămurită în condiţiile în care experţii judiciari arată că nu pot verifica valoarea solicitată cu titlu de despăgubire, soluţia având la bază astfel motive contradictorii.

Deşi recurenta-reclamantă a invocat cu ocazia analizării raportului de expertiză şi a suplimentului la acesta că experţii au încălcat limitele şi competenţele profesionale, instanţa de apel nu a analizat motivele invocate punctual, ci s-a limitat a arăta că societatea reclamantă nu este îndreptăţită să solicite despăgubiri, susţinând că lucrarea nu şi-a realizat scopul.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea instanţei de apel nu conţine nicio motivare în drept pentru acţiunea principală iar dispoziţiile art. 581 C. civ. nu sunt incidente în cauză, intimata-pârâtă neformulând o cerere în acest sens.

Astfel, arată recurenta-reclamantă că hotărârea atacată este nemotivată, se sprijină pe argumente contradictorii, cu încălcarea obligaţiei de a indica care au fost considerentele pentru care i-au fost înlăturate cererile şi apărările, instanţa de apel dând valoare probantă doar expertizei efectuate de cei trei experţi.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 338 C. proc. civ., care reglementează legalitatea administrării probelor, în condiţiile în care a încuviinţat la cererea pârâtei administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea agricultură fără a expune motivele temeinice, astfel cum impun dispoziţiile legale evocate, iar nemulţumirea părţii, în raport de concluziile raportului de expertiză, nu poate legitima cererea privind efectuarea unei contraexpertize.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile cuprinse în art. 338 C. proc. civ., cu referire la motivele temeinice pe care trebuia să le aibă în vedere atunci când a dispus efectuarea unei noi expertize.

Prin decizia recurată au fost încălcate limitele rejudecării, statuate de legiuitor la art. 501 C. proc. civ., deoarece prin decizia de casare nu s-a dispus refacerea raportului de expertiză, reaudierea martorilor sau reanalizarea concluziilor raportului de expertiza, iniţial efectuat în cauză. De asemenea, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că, după anul 2014, recurenta a fost împiedicată să efectueze întreţinerea culturii de viţă-de-vie, însă, aceasta nu a făcut nicio referire cu privire la acest aspect ci, dimpotrivă, s-a considerat lămurită de al doilea raport de expertiză.

Prin cererea de recurs formulată de pârâta C., prin mandatar D., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea, în parte, a deciziei recurate.

În considerarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate de dispoziţiile art. 586 C. civ. raportat la prevederile art. 581 şi art. 582 C. civ.

Astfel, instanţa de apel a fost învestită să se pronunţe cu privire la buna sau reaua-credinţă a reclamantei, însă nu a fost analizată buna-credinţă a autorului lucrării la data realizării acesteia.

Recurenta-pârâtă susţine că, din contractele aflate la dosar, rezultă reaua-credinţă a reclamantei, care cu o minimă diligenţă de verificare a titlurilor de proprietate ar fi putut constata că din anul 2000 terenurile au fost vândute.

Potrivit recurentei-pârâte legiuitorul a prevăzut dreptul proprietarului de imobil să pretindă, indiferent de buna sau de reaua-credinţă a autorului lucrării, ca acesta să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care ar fi avut-o, dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat conform dispoziţiilor art. 581 lit. b) şi art. 582 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Decizia de casare a obligat instanţa de apel la cercetarea bunei sau relei credinţe a părţilor, însă nu a avut în vedere să creeze proprietarului imobilului o situaţie mai grea. Or, prin cererea reconvenţională, respinsă în primă instanţă şi menţinută în apel, evident că s-a urmărit ca soarta plantaţiei să nu-l mai prejudicieze pe proprietarul terenului, dar şi ca titularul plantaţiei să poată să-şi exprime opţiunea cu privire la terenuri, indiferent că este sau nu de bună-credinţă.

Instanţa de apel nu a avut în vedere alternativa legală prevăzută de dispoziţiile art. 581 şi art. 582 C. civ., din care rezultă dreptul proprietarului imobilului de a alege între a cere instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară, ca proprietar al lucrării cu plata lucrării, sau obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie.

În rejudecarea apelului, instanţa trebuia să facă aplicarea art. 477 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel va proceda la rejudecarea apelului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Recurenta-pârâtă arată că, în contextul în care s-a reţinut că apelanta a depus la dosar precizări şi completări la apel, în rejudecare, instanţa trebuia să aibă în vedere aceste limite cu privire la alternativa reglementată de art. 581 lit. b) şi art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ., potrivit constatării rezultate din dreptul instanţei de apel de a stabili buna sau reaua-credinţă.

De asemenea, recurenta-pârâtă mai consideră că, din punct de vedere procedural, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ci ale art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. Prin urmare, solicită înlăturarea considerentelor instanţei de apel, în rejudecare, iar în ipoteza în care va constata buna-credinţă a societăţii reclamante, să o oblige pe aceasta să cumpere cele 4 terenuri, la valoarea de circulaţie pe care imobilele le-ar fi avut dacă lucrarea nu s-ar fi făcut.

Prin întâmpinarea depusă la 3 august 2021, recurenta-pârâtă C., a invocat nulitatea recursului declarat de reclamantă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în ipotezele de casare reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate.

La 19 august 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului pârâtei, ca nemotivat.

La 8 septembrie 2021, recurenta-pârâtă C. a depus răspuns la întâmpinare, iar recurenta-reclamantă A. S.R.L., la 11 septembrie 2021, fiecare solicitând înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinările depuse la dosar de partea adversă şi admiterea căilor extraordinare de atac, astfel cum au fost formulate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 15 noiembrie 2021 recurenta-pârâtă C. a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care a solicitat admiterea recursului propriu şi anularea recursului reclamantei.

De asemenea, la 13 ianuarie 2022, recurenta-reclamanta a formulat note scrise prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului propriu.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor pentru motivele consemnate în cuprinsul acesteia a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta şi de pârâta împotriva deciziei nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 8 martie 2022,

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B.., este nefondat.

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 338 şi art. 501 C. proc. civ., care reglementează norme de procedură, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sunt nefondate.

Motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul vizând o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale sub condiţia producerii unei vătămări.

Din prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă neregularităţi de ordin procedural constând în încălcarea dispoziţiilor art. 338 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încuviinţat la cererea pârâtei administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea viticultură, fără a expune motivele temeinice.

Potrivit art. 338 C. proc. civ. alin. (1) "pentru motive temeinice, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert" şi alin. (2) "o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar".

Verificând criticile recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel a dispus la solicitarea apelantei-pârâte administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea viticultură precum şi reaudierea unui martor, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., în limitele efectului devolutiv al apelului şi al celor dezlegate prin decizia de casare.

Având în vedere că în rejudecare după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, instanţa de apel a arătat ca pentru soluţionarea căii de atac a apelului sunt necesare şi utile readministrarea probelor cu expertiză tehnică şi martori.

Înalta Curte, constată ca prin decizia recurată nu au fost încălcate prevederile art. 338 C. proc. civ., întrucât acestea sunt aplicabile procedurii de judecată desfăşurate la prima instanţă, iar administrarea unei noi expertize tehnice în specialitatea viticultură s-a realizat în calea de atac a apelului, în care are loc o devoluare a fondului cauzei iar, instanta de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă atunci când consideră că sunt necesare soluţionării căii de atac.

De asemenea, recurenta mai arată că prin decizia atacată sunt încălcate şi prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, prin decizia de casare nu s-a dispus refacerea raportului de expertiză, reaudierea martorilor sau reanalizarea concluziilor raportului de expertiză iniţial, efectuat în cauză şi, pe de altă parte, nu a reţinut reaua-credinţă a reclamantei în exploatarea plantaţiei de viţă de vie după anul 2014.

Potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, aceasta fiind obligată să judece din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiaşi articol, în rejudecare după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit că prevederile art. 581 C. civ. se referă la proprietarul terenului şi nu la autorul lucrărilor autonome cu caracter durabil, iar analiza bunei-credinţe a reclamantei trebuie făcută în raport cu data începerii lucrărilor de înfiinţare a plantaţiei.

De asemenea, s-a stabilit ca în rejudecarea cauzei, instanţa de apel trebuie să ţină cont de faptul că între anii 2010 - 2014 reclamanta nu a fost tulburată în exercitarea posesiei asupra acestui teren, relativ la buna-credinţă, dar şi de faptul că după anul 2014, reclamanta a fost împiedicată să efectueze întreţinerea culturii de viţă de vie, acest aspect având relevanţă în ce priveşte paguba suferită de reclamantă.

Înalta Curte, verificând decizia recurată, constată că instanţa de apel a analizat în funcţie de reperele stabilite prin decizia de casare buna-credinţă a reclamantei începând cu anul 2010, perioada demarării lucrărilor de înfiinţare a culturii de vie, şi a constatat că aceasta nu a fost tulburată în folosinţa terenului până în luna mai 2013, când s-a formulat o plângere pentru tulburare de posesie şi în anul 2014, când au fost formulate acţiunile în revendicare a terenurilor, pe care a fost înfiinţată plantaţia de viţă de vie.

Totodată, din probele administrate instanţa de apel a căror analiză este exclusă în recurs a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata despăgubirilor solicitate întrucât lucrările de plantare a culturii de viţă de vie au fost efectuate defectuos.

Astfel, prin decizia recurată a fost menţinută soluţia primei instanţe privind cererea reconvenţională, cu motivarea că în cauză este incidentă ipoteza reglementată de art. 581 C. civ. şi nu cea de la art. 582 din acelaşi cod, autorul lucrării autonome cu caracter durabil fiind de bună-credinţă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare şi rejudecând în fond, cu respectarea limitelor casării şi a efectului devolutiv al apelului, în temeiul art. 476, art. 479 alin. (2) şi 501 alin. (4) C. proc. civ., a constatat că pentru soluţionarea apelului este necesar readministrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea viticultură şi reaudierea unui martor.

În consecinţă, rezultă că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei-reclamante nu relevă niciun viciu de legalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia.

Criticile privind nemotivarea deciziei recurate şi considerentele contradictorii din cuprinsul acesteia, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei hotărârea atacată nu este motivată deoarece instanţa de apel nu a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi nu a prezentat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Verificând hotărârea recurată se constată că instanţa de apel a soluţionat apelul pârâtei în limitele efectului devolutiv al apelului, cu respectarea celor statuate prin decizia de casare şi analizând cererea de despăgubire a reţinut buna-credinţă a reclamantei la data începerii lucrărilor de plantare a viţei de vie şi incidenţa dispoziţiilor art. 581 C. civ.. De asemenea, prin decizia recurată s-a reţinut că reclamanta nu este îndreptăţită la sumele solicitate prin cererea introductivă întrucât lucrările au fost efectuat defectuos şi nu au fost dovedite sumele solicitate.

Motivarea unei hotărâri reprezintă un silogism juridic, de natură a explica hotărârea luată, nefiind imperativ un răspuns exhaustiv tuturor argumentelor aduse de parte, ci doar o prezentare a argumentelor fundamentale, care determină soluţia pronunţată în cauză.

Prin urmare, decizia recurată conţine temeiurile pentru care s-a admis apelul formulat de pârâtă şi a fost respinsă acţiunea principală, prezentând în mod clar raţionamentul logico-juridic care a condus la soluţia dată şi răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză.

De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, se arată că expertiza a fost corect întocmită şi este totodată lămuritoare, iar, pe de altă parte, se reţine, fără a analiza şi fără a motiva, că societatea recurentă nu ar fi prezentat actele necesare pentru efectuarea expertizei şi, prin urmare, valoarea indicată de recurentă nu poate fi verificată.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că prin expertiza tehnică administrată în apel se concluzionează că plantaţia de vie nu are nicio valoare pentru pârâtă întrucât, pe de o parte, cultura a fost compromisă de la început, iar, pe de altă parte, din documentele puse la dispoziţia experţilor, valoarea solicitată de reclamantă nu poate fi verificată. Prin urmare, experţii au concluzionat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata despăgubirilor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii în sensul arătat de recurenta-reclamantă, deoarece instanţa de apel, analizând concluziile raportului de expertiză privind lipsa de valoarea a plantaţiei de viţă de vie şi lipsa documentelor, care să justifice suma investită de reclamantă, a respins cererea de despăgubire.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia recurată este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susţinute de recurentă.

În considerarea celor menţionate, aceste critici nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că a fost invocat formal întrucât recurenta-reclamantă nu relevă critici de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva motivului invocat, respectiv dispoziţiile legale de drept material care au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de prim control judiciar prin admiterea apelului formulat.

De asemenea, recursul formulat de pârâta C., prin mandatar D., este nefondat.

Criticile recurentei privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material reglementate de dispoziţiile art. 586 C. civ. raportat la prevederile art. 581 şi art. 582 C. civ. în aprecierea bunei credinţe a autorului lucrării cu caracter durabil, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 586 alin. (1) C. civ. "Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său".

În conformitate cu art. 581 C. civ. "În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat" şi art. 582 alin. (1) din acelaşi cod "în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat".

Analizând decizia recurată se constată că instanţa de apel, în acord cu decizia de casare, a analizat buna-credinţă a autorului lucrărilor durabile la momentul efectuării acestora, respectiv la data începerii lucrărilor de plantaţie a viţei de vie şi a constatat că în perioada 2010-2014, reclamanta nu a fost tulburată în folosinţa terenului.

Astfel, în mod just, instanţa de apel, reţinând bună-credinţă a autorului lucrărilor autonome, a constat că sunt incidente dispoziţiile art. 581 C. civ.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar, în mod corect, a aplicat dispoziţiile art. 586 C. civ. raportat la prevederile art. 581 şi art. 582 C. civ., constatând că autorul lucrării cu caracter durabil a fost de bună credinţă la data realizării lucrării şi a reţinut incidenţa art. 581 C. civ.

Criticile recurentei privind reaua-credinţă a reclamantei prin raportare la probele administrate în cauză, nu vor fi analizate întrucât recurenta pârâtă tinde la o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate de instanţele fondului, or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi conformitatea cu regulile de drept incidente, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte privind aplicarea de către instanţa de apel în mod greşit a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. referitor la solicitarea formulată de aceasta direct în apel privind cumpărarea terenurilor de către reclamantă în temeiul art. 581 alin. (1) lit. b) şi art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ., se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât sunt relevate încălcări ale normelor de procedură şi, de asemenea, sunt nefondate.

În aprecierea recurentei-pârâte, în virtutea limitelor efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar trebuia să analizeze cererea formulată de aceasta, direct în apel, privind cumpărarea terenurilor în temeiul art. 581 alin. (1) lit. b) şi art. 582 alin. (1) lit. c) C. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. reţinând că cererea formulată de pârâtă nu poate fi analizată, întrucât în calea de atac a apelului nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii reconvenţionale şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B.., şi de pârâta C., prin mandatar D., împotriva deciziei civile nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B.., şi de pârâta C., prin mandatar D., împotriva deciziei civile nr. 90/A din 16 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.