Preemption rights for leased state property; scope of material error exception in extraordinary appeal against cassation decision on service proof

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 13 mai 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice, B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să se constate valabilitatea contractului de închiriere nr. x din 18.11.2013 încheiat între reclamantă şi pârâta B. S.A. la data de 08.08.2014 şi dreptul de preemţiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spaţiul închiriat potrivit dispoziţiilor contractului de închiriere, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O. G. nr. 14/2007.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 125, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 22 alin. (2) lit. d) şi alin. (8) din Hotărârea nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 şi O.U.G. nr. 7/2015.

Prin încheierea din 06.10.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a declinat soluţionarea cauzei la secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2620 din 26 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 502 din 16 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, s-a anulat sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Prin sentinţa civilă nr. 4000 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acţiunea, s-a constat valabilitatea contractului de închiriere nr. x din 18.11.2013, la data de 08.08.2014 şi dreptul de preempţiune al reclamantei la cumpărarea imobilului ce reprezintă spaţiul închiriat potrivit contractului de închiriere nr. x din 18.11.2013, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, conform art. 22 alin. (8) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007.

Totodată au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 120 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

4. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care au solicitat schimbarea, în tot, a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1182 din 15 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au admis apelurile pârâţilor, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

5. Împotriva acestei decizii au formulat recurs intimata-reclamantă A. S.A. şi intimata-pârâtă B. S.A.

Prin decizia nr. 2095 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au respins ca nefondate recursurile declarate.

6. La 22 decembrie 2021, împotriva acestei decizii pârâta B. S.A., în insolvenţă, prin administrator special C. a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei atacate cu consecinţa admiterii recursurilor formulate.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 508 alin. (3) C. proc. civ. contestatoarea a solicitat soluţionarea contestaţiei în anulare şi a cauzei, la termene de judecată diferite.

În considerarea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea susţine că greşeala materială constă în stabilirea de către instanţa de recurs a faptului că aceasta ar fi primit apelul declarat de DGRFPB în nume propriu, iar această dovadă este reprezentată în mod eronat de filele nr. x şi 41 ale dosarului de apel, care de fapt reprezentau dovada de comunicare pentru apelul declarat de DGRFPB în reprezentarea ANAF S1.

Potrivit contestatoarei, necomunicarea apelului declarat de DGRFPB, în nume propriu, către aceasta rezultă şi din actele de procedură efectuate de instanţa de apel.

În continuare, contestatoarea consideră că eroarea materială priveşte existenţa unor dovezi de comunicare din dosarul de apel analizate de instanţa de recurs, care, în realitate, nu se refereau la apelul declarat de DGRFPB, în nume propriu, ci la alt apel, respectiv cel declarat de DGRFPB în reprezentarea ANAF S1.

Mai arată contestatoarea că eroarea este esenţială, deoarece, în măsura în care instanţa de recurs ar fi apreciat în mod corect situaţia existentă privind filele din dosarul de apel care puteau face dovada comunicării apelului formulat de DGRFPB în nume propriu, către aceasta, soluţia cu privire la recursul declarat de contestatoare ar fi fost diferită.

La 7 februarie 2022, D., în calitate de administrator judiciar al contestatoarei, şi-a însuşit contestaţia în anulare formulată prin administrator special.

La 7 martie 2022, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei de interes şi a inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În prealabil, Înalta Curte constată că lipsa de interes în promovarea căii extraordinare de atac şi inadmisibilitate, invocate de intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu sunt veritabile excepţii, urmând a fi avute în vedere în analiza pe fond a contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către contestatoare, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Noţiunea de "greşeală materială" este restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată cum ar fi cele de apreciere a probelor, de interpretare a aspectelor de fapt, a unor dispoziţii legale ori modul de soluţionare a unui incident procedural.

În cauză, contestatoarea susţine că eroarea materială constă în stabilirea, în mod eronat de către instanţa de recurs a faptului că i-ar fi fost comunicat apelul declarat de DGRFPB în nume propriu, iar această dovadă este reprezentată de filele nr. x şi 41 ale dosarului de apel, care, în realitate, sunt dovezile de comunicare pentru apelul declarat de DGRFPB în reprezentarea ANAF S1.

În cauză, se constată că instanţa de recurs, analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a reţinut că apelul formulat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, a fost comunicat recurentei şi, în consecinţă, criticile privind încălcarea dreptului la apărare au fost înlăturate.

Înalta Curte, în soluţionarea contestaţiei în anulare, constată că instanţa de recurs în mod just a constatat că apelul formulat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în nume propriu a fost comunicat.

În acest sens sunt adresa de comunicare de la dosarul de apel, în care este menţionat faptul că se comunică apelul DGRFPB şi dovada de comunicare a adresei aflată la dosarul de apel, din care rezultă că intimata B. S.A a primit actul de procedură.

Totodată, Înalta Curte constată că, în realitate, contestatoarea prin motivele invocate critică argumentele care au format convingerea instanţei de recurs în respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea dreptului la apărare de către instanţa de apel, ceea ce nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare.

Aspectele invocate prin contestaţia în anulare privind necomunicarea apelului formulat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, au făcut obiectul dezbaterilor în recurs, fiind analizate şi dezlegate de instanţa care a pronunţat decizia atacată. De altfel, eroarea materială invocată de contestatoare vizează de fapt procedura de comunicare efectuată în apel şi nu o greşeală propriu-zisă a instanţei de recurs, care a analizat criticile invocate din perspectiva motivelor de recurs.

Astfel, contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare urmăreşte în realitate să repună în discuţie aspectele analizate de instanţa de recurs şi reevaluarea acestora, ceea ce constituie critici privind raţionamentul instanţei de control judiciar fiind incompatibile cu motivul contestaţiei în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează exclusiv erorile materiale. Instanţa de recurs a analizat dovezile de comunicare a apelului formulat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, şi şi-a format convingerea că acesta a fost comunicat contestatoarei, aspect care nu mai poate fi repus în discuţie pe calea contestaţiei în anulare.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina în fond motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă transformată într-o cale de atac de reformare.

Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice motivat de faptul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac, în acest sens fiind şi Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza Pshenichny împotriva Rusiei, paragraful 26.

Prin urmare, criticile contestatoarei formulate în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că apelul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, i-a fost comunicat, nu se circumscriu unor erori materiale în sensul dispoziţiilor legale evocate, care vizează aspecte formale ale judecăţii şi să fi determinat pronunţarea unei soluţii greşite, ci reprezintă, de fapt, nemulţumirea acestora cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuţie în calea extraordinară de atac.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge conform art. 508 alin. (1) C. proc. civ. contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.A., în insolvenţă, prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 2095 din 13 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.A., în insolvenţă, prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 2095 din 13 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.