Abusive administrative fee clause in consumer credit: requirement for clear calculation basis and transparency at contract execution under EU consumer law

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 iunie 2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., fostă D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106.777 din 16 iunie 2008, prevăzute la art. 4.3., privind posibilitatea discreţionară a pârâtei de a modifica nivelul dobânzii şi la art. 5.1. lit. c), referitoare la plata comisionului de administrare lunar de 0,15%, care a fost achitat de reclamanţi începând cu scadenţa a 13-a.

În subsidiar, aceştia au solicitat obligarea pârâtei la refacerea graficului privind comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranşe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar.

În urma constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 11.411,46 CHF, reprezentând comision de administrare, achitat pentru perioada 27 iulie 2009 - 25 martie 2014, actualizate cu dobânda din contract, precum şi sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea sumei achitate în plus, cu titlu de comision, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi dobândă, în cazul stabilirii că suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF.

Totodată, reclamanţii au mai solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 5.1. lit. d) privind comisionul de rambursare anticipată, şi la art. 5.2. privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcţie de politica sa de creditare", modificarea clauzelor inserate la art. 6.2. ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor abuzive de la art. 4.3. şi 5.2. din contract, şi la art. 6.6. ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. d) din contractul de credit şi constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.6. referitor la posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente", la art. 8.14. şi 8.15. privind renunţarea la beneficiul termenului de către reclamanţi şi posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de a constata "cazul de culpă" şi a trece la executarea silită, precum şi la art. 8.3. din condiţiile generale de creditare privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtei de a declara creditul scadent şi de a avea posibilitatea aplicării prevederilor art. 4.1. din Condiţii, precum şi dreptul discreţionar al acesteia de a declara scadent creditul dacă "constată că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului".

În drept, reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 190/1999 şi Legii nr. 296/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 963 din 5 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul secţiei a VI-a Civile a acestei instanţe, la 6 martie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2420 din 11 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a fost respinsă cererea introductivă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 4.381,27 RON, cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei hotărârii reclamanţii A. şi B. au declarat apel, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia nr. 843 din 20 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul reclamanţilor, a fost anulată în parte hotărârea atacată şi trimisă cauza pentru continuarea judecăţii, fiind menţinută soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii achitate anterior datei de 5 decembrie 2011.

3. În rejudecare, reclamanţii au depus la 7 octombrie 2016 cerere precizatoare, prin care au arătat că înţeleg să se judece cu pârâtele D. S.A., E. şi C. S.A.

În conformitate cu dispoziţiile deciziei civile nr. 843 din 20 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a instanţelor române şi a C.J.U.E., în materie, reclamanţii au arătat că petitul cererii de chemare în judecată va fi:

- constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.3 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106.777 din 16 iunie 2008, privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de a modifica nivelul dobânzii;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1. lit. c) din contract privind "comisionului de administrare lunar", în cuantum de 0,15%, ce a fost achitat de reclamanţi începând cu scadenţa a 13-a; în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor la refacerea graficului cu privire la comisionul de administrare, suma reprezentând acest comision fiind în cuantum total de 213,13 CHF, plătibili în 336 tranşe lunare egale, pe toată perioada derulării contractului, respectiv suma de 0,63 CHF lunar;

- în urma constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive de la art. 5.1. lit. c) din contract, cu efect retroactiv, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 17.266,55 CHF, reprezentând comision de administrare achitat pentru perioada 27 iulie 2009 - 25 septembrie 2016 şi la plata comisionului efectiv încasat de fiecare dintre acestea, până în prezent, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 843 din 20 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, respectiv suma de 5.572,41 CHF de către pârâta E. pentru perioada 27 septembrie 2009 - 31 martie 2009 şi 11.694,14 CHF de către pârâta C. S.A. aferent perioadei 31 martie 2009-25 septembrie 2016, cu menţiunea că pârâta D. S.A. nu a încasat comision până la cedarea contractului, în echivalentul în RON la data plăţii.

De asemenea, sumele respective fiind purtătoare ale aceleiaşi dobânzi pe care pârâtele au încasat-o pentru creditul acordat în această perioadă, se solicită restituirea sumelor actualizate cu această dobândă, precum şi sumele ce vor fi achitate în continuare cu titlu de comision, până la restituirea efectivă, urmând să fie stabilit cuantumul exact printr-o expertiză contabilă.

În subsidiar, reclamanţii solicită restituirea sumei achitate în plus cu titlu de comision, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi dobândă, în cazul în care suma reprezentând comisionul de administrare este în cuantum total de 213,13 CHF;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.1 lit. d) din contract privind plata comisionului de rambursare anticipată;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 5.2 din contract privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului "în funcţie de politica sa de creditare";

- constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.6 din contract referitor la posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de modificare unilaterală a clauzelor "privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente";

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive inserate la art. 8.14. şi 8.15 din contract privind renunţarea la beneficiul termenului şi posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de a constata "cazul de culpă" şi a trece la executarea silită, în condiţiile arătate în acele articole;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive inserate la art. 8.3. din condiţiile generale de creditare privind posibilitatea acordată discreţionar pârâtelor de a declara creditul scadent şi de a avea posibilitatea să aplice sau nu prevederile art. 4.1. din Condiţii, precum şi dreptul discreţionar al acestora de a declara scadent creditul dacă "constată că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului".

De asemenea, reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtelor să achite sumele în continuare cu titlu de comision până la restituirea efectivă şi ca toate sumele la care vor fi obligate pârâtele prin hotărârea care va fi pronunţată să fie convertite în echivalent RON, la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. c) şi d) şi art. 5.2 din contract.

Pârâtele au fost obligate la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare şi dobânda aferentă, respectiv E., la suma de 5.956,14 CHF, debit, şi 343,62 CHF, dobândă, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, C. S.A., la 11.860,12 CHF, debit, şi 2.561,33 CHF, dobândă, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

De asemenea, pârâtele au fost obligate şi la plata dobânzii până la achitarea integrală a debitului. În rest, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Totodată, pârâtele au fost obligate la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată, 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat, şi 1.000 RON, onorariu expert.

4. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele D. S.A., E. şi C. S.A., prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. c) şi d) şi art. 5.2 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106.777 din 16.06.2008.

Împotriva aceleiaşi hotărâri reclamanţii A. şi B. au formulat apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1398 A din 27 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul pârâtelor şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respins caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c), reprezentând comision de administrare. Totodată, a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de reclamanţi.

5. Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat recurs, iar prin decizia nr. 1162 din 25 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost admisă calea extraordinară de atac formulată şi, pe cale de consecinţă, casată în parte decizia recurată şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelului pârâtelor, în privinţa clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit. În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii.

În esenţă, în considerentele deciziei de casare s-a reţinut că instanţa de apel, în analiza clauzei privind comisionul de administrare, a aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a luat în considerare jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, instanţa de apel trebuia să analizeze clauza privind comisionul de administrare prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E., şi nu din perspectiva O.U.G. nr. 50/2010 ale cărei dispoziţii nu sunt aplicabile contractului încheiat între părţi. Faptul că legislaţia ulterioară prevede posibilitatea perceperii unui astfel de comision nu înseamnă că acesta nu trebuie să respecte exigenţele Legii nr. 193/2000 şi ale jurisprudenţei C.J.U.E.

6. Prin decizia civilă nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul pârâtelor împotriva sentinţei civile nr. 2381 din 19 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost schimbată, în parte, aceasta, în sensul că au fost respinse capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar, din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106.777 din 16 iulie 2008, la restituirea sumelor achitate cu acest titlu şi la plata dobânzii aferente, ca neîntemeiate.

Au fost respinse cererile reclamanţilor de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanţii au fost obligaţi la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 5.218,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

7. Împotriva acestei decizii, la 25 aprilie 2021, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată încalcă dispoziţiile deciziei de casare nr. 1162 din 25 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În acest sens, au precizat că instanţa de apel a admis apelul pârâtelor şi a respins, pe fond, cererea acestora de constatare a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, reprezentând comision de administrare, reţinându-se că nu au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care, Înalta Curte, prin decizia de casare, a constatat că, dimpotrivă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile acestei legi.

Înalta Curte a reţinut în decizia de casare că lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie dificilă, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecţia legalităţii privind consumatorii.

De asemenea, recurenţii au menţionat că în rejudecare instanţa de apel nu a analizat jurisprudenţa C.J.U.E.

Potrivit recurenţilor, deşi Înalta Curte a constatat că această clauză privind comisionul de administrare nu a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil, iar prin graficul de rambursare nu s-a clarificat situaţia, întrucât nu se arată asupra cărei baze de calcul se aplică acest comision de 0,15%, instanţa de apel a stabilit contrariul, susţinând că orice persoană "cu cunoştinţe medii" putea înţelege serviciile pentru care a fost perceput respectivul comision.

Astfel, motivarea reţinută în rejudecarea apelului pârâtelor este contrară considerentelor din decizia de casare, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ., ceea ce conduce la înlăturarea acesteia.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit recurenţilor-reclamanţi instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a încălcat prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 75 şi art. 78 din Legea nr. 296/2004, motivând că nu este abuzivă clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. c) din contractul de credit.

Recurenţii-reclamanţi mai precizează că dimensiunea economică a comisionului de administrare şi lipsa oricărei prestaţii din partea băncii pentru perceperea acestui comision au determinat promovarea acţiunii, iar faptul că dispoziţiile clauzei contestate au putut fi cunoscute de aceştia la momentul încheierii contractului nu înlătură lipsa negocierii, în condiţiile în care nu au avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei a cărei nulitate s-a cerut a se constata.

Prin urmare, aceştia susţin că nu a fost negociată clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. c) din contractul de credit.

De asemenea, mai învederează că, referitor la cea de a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, potrivit art. 4 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, nu se poate reţine că interesele legitime ale acestora au fost luate în considerare, având în vedere poziţia de inferioritate faţă de profesionist, în condiţiile în care pretinsele activităţi care urmau a fi desfăşurate de bancă nu au fost descrise în cuprinsul clauzei care prevede comisionul de administrare.

În concluzie, recurenţii susţin că această clauză este abuzivă, deoarece nu s-a făcut dovada negocierii conţinutului acesteia cu consumatorii, nu s-a indicat suma asupra căreia se aplică procentul de 0,15 % şi nu s-au indicat în concret activităţile ce urmau a fi desfăşurate în schimbul plăţii comisionului de administrare. Astfel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a încălcat prevederile art. 75 şi art. 78 din Legea nr. 296/2004, clauza privind comisionul de administrare nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În continuare, s-a mai arătat că un procent consistent din dobândă îl reprezintă comisionul de administrare, mărind artificial costul efectiv al creditului. În acest fel, printr-un contract de adeziune, banca acţionează cu rea-credinţă, speculând nevoia celui care cere acordarea creditului şi inducându-l în eroare prin prezentarea unei dobânzi mai mici decât cea practicată de alte bănci.

Potrivit recurenţilor, faptul că acest comision este denumit "de administrare" şi că ar fi fost menţinut de O.U.G. nr. 50/2010 nu are nicio relevanţă, atât timp cât acesta nu acoperă costurile reale ale creditorului şi este introdus în contract cu unicul scop de a eluda anumite prevederi legale şi de a creşte artificial dobânda.

La 8 iunie 2021 intimatele-pârâte E., C. S.A. şi D. S.A., au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sancţiune expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, au solicitat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

La 26 iunie 2021 recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca neîntemeiată, înlăturarea apărărilor formulate de intimatele-pârâte prin întâmpinare pe fondul recursului şi admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu şi-au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatele-pârâte pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi a stabilit termen de judecată la 8 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurenţilor privind nerespectarea de către instanţa de apel a normei de procedură prevăzută la art. 501 C. proc. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 din acelaşi cod, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenta invocă nerespectarea normei de procedură prevăzută la art. 501 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a soluţionat calea de atac cu nesocotirea limitelor casării stabilite prin decizia civilă nr. 1162 din 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin această decizie de casare, pronunţată în soluţionarea apelului pârâtelor, s-a reţinut că analiza transparenţei clauzei privind comisionul de administrare este dificilă întrucât nu este menţionată baza de calcul pentru comisionul de administrare în procent de 0,15% lunar şi că nu sunt explicitate considerentele pentru care a fost perceput comisionul, iar instanţa de judecată nu poate să deducă aceste aspecte prin presupuneri în materia protecţiei consumatorilor.

În consecinţă, Înalta Curte a statuat că aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului, urmând ca în rejudecare instanţa de apel să analizeze caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E. şi nu din perspectiva O.U.G. nr. 50/2010, ale cărei prevederi nu sunt aplicabile contractului încheiat între părţi.

În concluzie, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E., referitoare la clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare.

În rejudecare, instanţa de apel, deşi reţine aspectele dezlegate de către instanţa de recurs privind lipsa bazei de calcul la care să se raporteze procentul de 0,15% lunar, în cercetarea transparenţei clauzei privind comisionul de administrare reia analiza modalităţii de calcul al acestuia şi constată că din precizările depuse de reclamanţi şi din interpretarea clauzei prevăzute la art. 6.1 alin. (1) din contractul de credit şi a graficului de rambursare, rezultă că acest procent lunar se aplică la soldul creditului.

În concluzie, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare şi că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în ceea ce priveşte această clauză.

Procedând astfel, prin decizia recurată instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit limitele casării stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 1162 din 25 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât în analiza transparenţei clauzei privind comisionul de administrare a dedus conţinutul acesteia din susţinerile recurenţilor în cauză şi din interpretarea clauzelor contractuale şi a graficului de rambursare, aspect dezlegat în mod definitiv de instanţa de recurs, care a reţinut că baza de calcul a comisionului de administrare şi considerentele pentru care a fost perceput acesta trebuie să rezulte foarte clar din clauza contractuală prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, fiind interzis a se stabili în temeiul deducţiei părţilor sau judecătorului.

De altfel, instanţa de apel a dedus conţinutul clauzei privind comisionul de administrare din modul de executare a clauzelor contractuale, stabilind că procentul de 0,15% se aplică la soldul creditului, fără însă a analiza modul de formulare a clauzei la data încheierii contractului, aspect relevant în constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate.

În acest sens este şi Cauza CJUE nr. C-186/2016 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., potrivit căreia aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată prin raportare la momentul încheierii contractului respectiv şi nu ulterior acestui moment.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind limitele casării potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii deciziei atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, se constată că instanţa de apel nu a reţinut chestiunile de drept dezlegate prin jurisprudenţa CJUE reţinute de Înalta Curte în decizia de casare astfel că, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Criticile recurenţilor privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, subsumate motivului de casare, sunt fondate.

În ceea ce priveşte clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, prin care s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o dezlegare greşită din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei relevante a C.J.U.E.

În ceea ce priveşte clauza contractuală privind comisionul de administrare credit, instanţa de apel a reţinut că nu este abuzivă din perspectiva prevederilor Legii nr. 193/2000, întrucât, din susţinerile reclamanţilor şi din interpretarea celorlalte clauze contractuale, inclusiv din planul de rambursare, rezultă că este redactată în mod clar şi inteligibil şi nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în ceea ce priveşte clauza contractuală contestată.

Înalta Curte reţine că, potrivit alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor" iar, în condiţiile în care comisionul de administrare constituie o parte a costului total al creditului potrivit alin. (6) "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de prevederile legale evocate vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, aşa cum prevede de altfel şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în Cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii.

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, din considerentele deciziei atacate rezultă că analiza realizată de instanţa de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare nu s-a limitat la modul de formulare al acesteia la data încheierii contractului şi al situaţiei existente la acea dată, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei vizează modul de executare a acesteia, ulterior încheierii contractului. În acest sens, instanţa de apel deduce conţinutul clauzei privind comisionul de administrare prin interpretarea susţinerilor părţilor în litigiu, a clauzelor contractuale şi a graficului de rambursare, reţinând serviciile pentru care a fost perceput acesta şi modalitatea de calcul a procentului lunar în cuantum de 0,15%, prin aplicare la soldul creditului.

Existenţa dezechilibrului semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie raportată la situaţia pe care consumatorul o cunoştea sau putea să o prevadă la momentul încheierii contractului şi nu la un alt moment.

În decizia preliminară evocată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Prin urmare, instanţa de apel pentru a stabili caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare trebuia să constate dacă este definit acest tip de comision şi dacă din redactarea art. 5.1 lit. c) din contractul de credit rezultă fără niciun dubiu cuantumul comisionului contestat şi metoda de calcul a acestuia.

Totodată, instanţa de apel în continuarea raţionamentului, trebuia să analizeze dacă clauza contestată a produs în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin raportare la momentul încheierii contractului de credit.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii privind comisionul de de administrare credit, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare credit.

De asemenea, instanţa de apel urmează a ţine seama şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze.

Înalta Curte reţine ca fondate criticile recurenţilor privind interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, circumscrise motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1689 din 2 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.