Validity of apparent mandate for unauthorized signatory in commercial contract and precedence of special commercial law over Civil Code representation rules

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 6 iulie 2017 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 74.910 Euro, reprezentând 341.589,6 RON, la cursul BNR de la 27.06.2017, 1 euro fiind 4,56 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de 31.08.2014 şi până la executarea parţială a obligaţiei, respectiv 24.02.2017.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.270, art. 1516, art. 1430, art. 1443 şi urm. şi art. 1538 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4431 din 5 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 627 din 26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi a pârâtei B. S.R.L., pentru avocat E. şi avocat F., invocată de reclamantă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. S.R.L. şi D. S.R.L., s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Bucureşti în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 9.849,36 de RON către pârâta B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, la 28 august 2019, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, iar referitor la critica privind nemotivarea sentinţei a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, în ipoteza în care nu se va constata incidenţa acestui motiv, schimbarea în parte a hotărârii apelate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea de şedinţă din 24.06.2020 s-a respins cererea formulată de către apelanta-reclamantă privind efectuarea unei adrese către Baroul Bucureşti şi a fost amânată judecarea cauzei pentru termenul din data de 16.09.2020, pentru ca reprezentantul intimatelor pârâte să ia legătura cu administratorii societăţilor intimate B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., în vederea prezentării la termen pentru lămurirea aspectelor legate de semnăturile existente în contractele de asistenţă juridică.

Prin decizia civilă nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă

3. Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 24.06.2020, la 14 noiembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că prin încheierea din 24 iunie 2020 instanţa de apel a respins în mod greşit cererea recurentei de a se emite o adresă către Baroul Timiş pentru a se comunica numerele alocate reprezentantului convenţional al pârâtelor şi, în consecinţă, a soluţionat greşit excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi lipsei calităţii de reprezentant.

Conform recurentei, prin adresa din 29.09.2020, emisă de Baroul Timiş, se dovedeşte că avocatului pârâtelor nu i-a fost alocată serie unică pentru formularele pe care le poate emite în sistem propriu, astfel că nu sunt valabile contractele de asistenţă juridică încheiate, ceea ce determină lipsa calităţii de reprezentant a apărătorului pârâţilor.

Împrejurarea că persoanele fizice care deţin calitatea de administratori ai intimatelor au semnat contractele de asistenţă juridică nu are relevanţă sub aspectul legalităţii, din punct de vedere al formei contractelor stabilite prin Statutul profesiei de avocat.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine greşita interpretare şi aplicare a legii, în sensul că, deşi situaţia dedusă judecăţii aparţine materiei comerciale, care este guvernată de legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990, totuşi, cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, a fost aplicat dreptul comun, respectiv C. civ.

Întrucât legile speciale, respectiv Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 conţin reglementări speciale în materia opozabilităţii actelor juridice încheiate de administratorul societăţii comerciale şi a calităţii de reprezentare, în cauză nu sunt incidente prevederile C. civ., respectiv art. 1309, în raport cu care instanţa de apel a constatat greşit că numitul G. a avut calitatea de reprezentant al recurentei, în condiţiile în care unicul reprezentant legal al recurentei este H., astfel cum rezultă din actul constitutiv al societăţii.

Recurenta susţine că din interpretarea art. 1887 C. civ. rezultă că toate dispoziţiile legale care reglementează diferitele tipuri de societăţi sunt considerate norme speciale care se aplică cu prioritate, prin urmare C. civ. este dreptul comun care se aplică doar în completarea reglementărilor speciale, ori de câte ori nu contravine acestora.

Mai arată recurenta că în materie comercială, teoria mandatului aparent şi cea a administratorului de fapt, care nu figurează înscris în registrul comerţului, argumente pe care se întemeiază decizia recurată, nu îşi găsesc aplicarea, deoarece vin în concurs cu legile speciale în materie, respectiv Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990. Numai pe cale de excepţie, doar în situaţia expresă a depăşirii limitelor reprezentării de către administratorul înscris în registrul comerţului, s-ar putea susţine aplicarea acestora, însă situaţia dedusă judecăţii excede ipotezei de aplicare a acestei excepţii.

Potrivit recurentei administratorul aparent este definit de art. 817 C. civ., însă această dispoziţie legală nu guvernează raporturile comerciale în cauză întrucât potrivit art. 794 coroborat cu art. 792 alin. (3) C. civ., se aplică oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui regim juridic de administrare.

Prin urmare, susţine recurenta că în cauză dispoziţiile dreptului comun nu sunt incidente deoarece actul constitutiv şi legile speciale impun aplicarea regimului de administrare specific societăţilor comerciale.

În continuare, recurenta consideră că prin decizia atacată se încalcă statuările Deciziei nr. 24/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât instanţa de apel a făcut confuzie între puterea de a administra societatea şi cea de reprezentare.

Recurenta arată că doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere în raporturile cu terţii, atributul gestiunii manifestându-se în raporturile dintre administrator şi societate.

Prin urmare, susţine că d-na H. este administratorul societăţii cu puteri de reprezentare, înscrisă la registrul comerţului ca semnatară a contractului intervenit între părţi. Ca atare, nu se poate reţine buna-credinţă a intimaţilor pentru că aceştia au ignorat menţiunile publice, oficiale şi opozabile terţilor.

Potrivit recurentei teoria mandatului aparent aplicată de instanţa de apel nu este incidentă în cauză, întrucât nu există niciun fel de mandat acordat domnului G., astfel că situaţia nu se încadrează în regula reglementată de alin. (1) al art. 1309 C. civ., care prevede că între reprezentant şi terţ nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ., aceasta reprezentând o excepţie de strictă interpretare, care nu este aplicabilă situaţiei de fapt, întrucât nu sunt îndeplinite exigenţele sale, respectiv ca reprezentatul să-l fi determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite.

Conform recurentei, împrejurarea de care se prevalează pârâta în sensul că nu ar fi cunoscut lipsa puterii de reprezentare a d-lui G. reflectă lipsa de diligenţă culpabilă a acesteia.

Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a teoriei mandatului aparent întrucât probatoriul administrat în cauză nu relevă nicio faptă a recurentei corespunzătoare ipotezei normei prevăzute la art. 1309 alin. (2) C. civ., care să fie aptă să-l determine pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta, situaţia dedusă judecăţii fiind guvernată de regula instituită prin dispoziţia legală anterior menţionată.

Având în vedere că preţul şi modalitatea de plată au fost stabilite prin contractul principal, semnat de administratorul societăţii, împrejurarea că a fost efectuată o plată în baza prevederilor contractuale nu poate justifica incidenţa teoriei mandatului aparent, în condiţiile în care respectiva plată era prevăzută prin contract.

Recurenta arată că în conformitate cu prevederile art. 1295 C. civ., puterea de a reprezenta rezultă fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz, printre exigenţele legale neregăsindu-se teoria mandatului aparent, astfel cum în mod greşit se motivează în decizia recurată.

Motivarea instanţei de apel privind faptul că numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al recurentei sau cel puţin ca o persoană însărcinată cu derularea contractului de către reclamantă, încalcă prevederile legii societăţilor care nu conţin această instituţie a administratorului de fapt, reţinută de instanţă. De asemenea, motivarea referitoare la asimilarea terţului G. cu o persoană însărcinată cu derularea contractului nu poate justifica în mod temeinic puterea de reprezentare, care este conferită de lege numai administratorului legal desemnat înregistrat în registrul comerţului, în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei calitatea de unic reprezentant legal a dnei H. este opozabilă pârâtei, atât prin îndeplinirea formalităţilor legale de înscriere la registrul comerţului, dar mai ales pentru că pârâta a cunoscut acest fapt încă de la momentul încheierii contractului. Opozabilitatea a fost îndeplinită mai ales prin comunicările directe dintre părţi realizate prin actele încheiate.

Toate aceste împrejurări conduc la concluzia că prezumţia puterii de reprezentare a administratorului societătii nu a fost răsturnată, deoarece situaţia de fapt se caracterizează prin absenţa vreunui mandat legal de reprezentare dat d-lui G., iar pârâta cunoştea şi avea obligaţia de a cunoaşte persoana care deţine calitatea de reprezentant legal al societăţii.

Cauza dedusă judecăţii se circumscrie situaţiei de exceptare de la protecţia terţilor, reglementată de teza finală a art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi a Deciziei din 03.02.2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesului legii, prin care s-a statuat că, atât în cazul persoanelor fizice, cât în cel al persoanelor juridice, atunci când pretinsul mandatar nu are împuternicire sau depăşesc limitele împuternicirii, obligaţia astfel asumată este inopozabilă presupusului mandant.

Recurenta susţine că a dovedit că dl. G. nu deţine calitatea de reprezentant al acesteia dar şi faptul că pârâta B. S.R.L. cunoştea sau avea posibilitatea cunoaşterii reale a persoanei ce deţine calitatea de reprezentant legal, respectiv d-na H..

Împrejurarea că terţul G. a purtat o corespondenţă electronică, care nu provine din domeniul electronic al recurentei nu poate echivala cu deţinerea atribuţiei de reprezentare legală, în absenţa oricărui mandat de reprezentare.

Ansamblul probator administrat în cauză dovedeşte inexistenţa unui comportament determinant, ceea ce atrage, contrar raţionamentului instanţei de apel, inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ., care reprezintă excepţia de strictă interpretare de la regula instituită de alin. (1) al aceluiaşi articol, acesta fiind incident în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 1309 C. civ., dacă reprezentantul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii sau depăşind împuternicirea ce i-a fost dată, actul încheiat nu produce efecte în persoana reprezentatului, cu două excepţii, respectiv în cazul reprezentării aparente şi în cazul ratificării reprezentării. Or, situaţia relevată nu se încadrează în niciuna dintre cele două excepţii. În plus, nu a existat niciun mandat de reprezentare cerut de textul legal, iar simpla participare a unei persoane la o consiliere tehnică nu poate atrage calitatea de reprezentant legal.

Motivarea deciziei recurate prin care se arată că această situaţie îi este imputabilă în mod exclusiv reclamantei, aceasta fiind cea care a creat aparenţa pentru pârâtă, determinând-o să considere în mod rezonabil că tratează cu un reprezentant al acesteia, reflectă o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 6 din CEDO, în contextul în care întreaga motivare reflectă dezechilibrul procesual în analizarea probelor administrate.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept privind lipsa calităţii de reprezentare a d-lui G., în mod greşit s-a argumentat că adresa emisă la 02.02.2017 şi semnată de acesta, care nu este reprezentantul legal al reclamantei, produce efecte juridice, din perspectiva termenului pentru executarea lucrării.

Recurenta susţine că potrivit art. 10 din contract modificarea termenului de execuţie prevăzut în contract s-ar realiza doar prin act adiţional, semnat în condiţii similare încheierii contractului. De asemenea, această adresă nu este asumată de reclamantă, nefiind dată şi semnată de un reprezentant legal al acesteia.

Totodată, recurenta susţine că nici termenul de 20.02.2017 nu a fost respectat, întârzierea în executarea lucrării fiind cauzată de pârâta B. S.R.L., contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Potrivit recurentei motivarea deciziei în sensul că penalităţile de întârziere solicitate au natura juridică a unor daune-interese moratorii, care pot fi acordate doar în situaţia în care depăşirea termenului contractual convenit este culpabilă, este străină de izvorul obligaţiei, ceea ce determină aplicarea greşită a art. 1535 alin. (1) C. civ.. Stipularea clauzei penale elimină evaluarea judiciară a daunelor interese, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului, fiind suficient să probeze simplul fapt al neexecutării, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei.

Motivarea privind solicitarea recurentei de modificare a proiectului iniţial, în sensul măririi înălţimii structurii metalice nu corespunde realităţii şi încalcă principiul forţei obligatorii a contractului, impus de art. 1270 C. civ., fiind greşită. Recurenta nu a solicitat modificarea proiectului, ci a insistat pentru respectarea prevederilor contractuale în conformitate cu art. 2.1 din contract.

Recurenta susţine că argumentul instanţei de apel privind desfăşurarea într-un ritm alert al raporturilor contractuale în materie comercială, astfel încât nu li se poate solicita în mod rezonabil părţilor să efectueze verificări amănunţite ale reprezentanţilor acestora, încalcă prevederile art. 5 din Legea nr. 26/1990 precum şi principiul universalităţii legii, instituit de art. 15 din Constituţia României.

De asemenea, motivarea deciziei în sensul că în această materie nu li se poate cere părţilor să facă verificări amănunţite eludează principiul opozabilităţii faţă de terţi de la data efectuării înmatriculării şi menţiunilor în registrul comerţului, ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial, potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990.

Verificarea registrului comerţului este obligatorie potrivit prevederilor legale, iar lipsa de diligenţă în acest sens constituie culpa intimatei. Având în vedere că legea impune opozabilitatea faţă de terţi a înregistrărilor din registrul comerţului, hotărârea judecătorească nu poate ignora aceste prevederi legale, care sunt în vigoare şi guvernează raporturile juridice dintre părţi.

Recurenta susţine că s-a dat o greşită calificare contractului intervenit între părţi, în sensul că nu se ţine seama de dubla natură a contractului, astfel cum rezultă din art. 2.1. din Contractul nr. x din 12.05.2014, respectiv de vânzare-cumpărare, dar si de montaj.

În considerarea calităţii contractului ca fiind de vânzare-cumpărare, părţile au instituit obligaţia transmiterii proprietăţii, însă motivarea deciziei recurate se bazează doar pe obligaţia de finalizare a contractului, fără a face niciun fel de referire la neîndeplinirea obligaţiei de transmitere a proprietăţii.

Prin urmare, recurenta arată că este încălcat principiul forţei obligatorii a contractului dintre părţi, instituit de art. 1270 C. civ.

De asemenea, motivarea hotărârii nesocoteşte prevederile art. 2280 C. civ., potrivit cărora fideiusorul se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia asumată de acea persoană în situaţia în care respectivul debitor nu-şi va executa el însuşi obligaţia pe care şi-a asumat-o. Recurenta consideră că fidejusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, pârâţii răspunzând astfel pentru penalităţile de întârziere solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, recurenta susţine că dintr-o justă interpretare a prevederilor art. 2290 alin. (1) C. civ. ar fi rezultat în mod corect respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor C. şi D. S.R.L., care deţin calitatea de fideiusori, garanţi ai debitoarei-intimate B. S.R.L..

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată nu este motivată corespunzător cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu încălcarea condiţiei privind procesul echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Astfel, instanţa de apel nu face referire concretă la probele administrate în cauză şi nu arată motivele pentru care au fost avute în vedere numai probele administrate de intimaţi şi fiind ignorate susţinerile proprii.

Motivarea în drept face referire doar la prevederi neaplicabile raporturilor juridice dintre părţi, deoarece fac parte din dreptul comun în materie, iar nu din legile speciale care guvernează raporturile comerciale şi nu cuprinde o argumentare, care să demonstreze, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Argumentele menţionate în considerente nu se raportează, pe de o parte, la susţinerile şi apărările ambelor părţi, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii şi se omite examinarea comparativă a probelor contradictorii şi considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Potrivit recurentei decizia recurată nu argumentează înlăturarea criticii din apel vizând neîndeplinirea obligaţiei contractuale de transmitere a proprietăţii asupra structurii metalice, reglementată de art. 2.1. din Contractul de vânzare cumpărare şi montaj nr. 106/12.05.2014, care nu a fost îndeplinită până în prezent.

Instanţa de apel nu indică în concret probele pe care se întemeiază considerentul vizând modificările contractuale reţinute pentru constatarea culpei recurentei privind răspunderea contractuală.

Decizia atacată conţine argumente contradictorii, deoarece, pe de o parte se aplică dreptul comun în materie, cu eludarea domeniului de reglementare al dreptului comercial, respectiv prevederile C. civ., iar, pe de altă parte, în a doua parte a considerentelor se motivează că în domeniul comercial, reglementat de legi speciale în materie, aplicabile cu prioritate, respectiv, precum Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990.

Motivarea deciziei este confuză, neclară, neconvingătoare, care nu corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care viciază garanţia imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie.

La 11.10.2021, intimaţii C. S.R.L. şi B. S.R.L. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 24 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la 08.03.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind respingerea în mod greşit de instanţa de apel a excepţiilor lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi lipsa calităţii de reprezentant, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit recurentei, din adresa din 29.09.2020, emisă de Baroul Timiş, rezultă că avocatul intimaţilor nu i-a fost alocată serie unică pentru contractele de asistenţă emise în sistem propriu şi personalizat şi prin urmare, acestea sunt lipsite de valabilitate, întrucât nu respectă Statutul profesiei de avocat. În consecinţă, susţine recurenta că lipsa de valabilitate a contractelor de asistenţă juridică determină şi lipsa calităţii de reprezentant a apărătorului intimaţilor.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului intimaţilor, întrucât la dosarul de apel se regăsesc împuternicirile avocaţiale care fac dovada mandatului convenţional acordat, iar la termenul de judecată de la 16.09.2020, reprezentanţii legali ai intimaţilor au confirmat că au semnat contractele de asistenţă judiciară.

Critica privind lipsa de valabilitate a contractelor de asistenţă juridică a intimatelor depăşeşte limitele unei excepţii privind lipsa calităţii de reprezentat care pot fi analizate de o instanţă, în sensul art. 82 şi art. 245 C. proc. civ.. Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a fost învestită cu o cerere de constatare a lipsei de valabilitate a contractelor de asistenţă juridică, de altfel nici nu ar fi putut fi învestită cu o astfel de cerere, inadmisibil a fi formulată direct în calea de atac a apelului.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod just instanţa de apel prin încheierea din 24.06.2020 a respins cererea recurentei prin care se solicitau informaţii Baroului Timiş întrucât nu este utilă soluţionării excepţiei invocate şi, în consecinţă, în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului intimaţilor.

Criticile recurentei privind considerentele contradictorii din hotărârea recurată referitoare la faptul că, deşi se reţine incidenţa C. civ., care constituie dreptul comun în materie, ulterior se constată că sunt aplicabile dispoziţiile din materia comercială, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi sunt nefondate.

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate constată că instanţa de apel în stabilirea termenului pentru executarea lucrărilor a reţinut în temeiul art. 1309 alin. (2) C. civ. că dl. G. s-a comportat ca un administrator în fapt al reclamantei, creând această aparenţă pentru pârâta intimată, care a considerat, în mod rezonabil, că tratează cu un reprezentant al acesteia.

Ulterior, în decizia recurată instanţa analizează actul adiţional nr. x din 21.07.2015, prin care a fost majorată valoarea contractului şi constatând că nu este semnat de apelanta-reclamantă, reţine totuşi existenţa acestuia ca negotium juris din executarea sa parţială şi din corespondenţa părţilor. Totodată, instanţa de apel a subliniat că în materie comercială raporturile contractuale se derulează într-un ritm alert, pe baza încrederii dintre partenerii contractuali, nefiind timp suficient pentru a se efectua verificări privind reprezentanţii părţilor.

Prin urmare, se constată că nu există o contradicţie între considerentele hotărârii recurate privind mandatul aparent prevăzut de art. 1309 alin. (2) C. civ., exercitat de dl. G. şi cele referitoare la specificul raporturilor contractuale în această materie, care nu permit părţilor să verifice reprezentanţii legali ai partenerilor contractuali. Prin urmare, instanţa de prim control judiciar nu a infirmat aplicarea dispoziţiilor din C. civ. referitoare la mandatul aparent.

Totodată, recurenta invocă nemotivarea deciziei recurate susţinând că aceasta nu cuprinde argumentele prin care să demonstreze convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată prin raportare la probele administrate.

Înalta Curte, analizând considerentele deciziei recurate constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns criticilor din apel, respectiv a reţinut că hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept şi a expus argumentele privind respingerea excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant a avocatului pârâtei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. S.R.L. şi D. S.R.L.

De asemenea, analizând probele administrate instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că numitul G. a reprezentat societatea reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., că reclamanta şi-a însuşit prin executare actul adiţional nr. x din 21.07.2015, prin care a fost majorată valoarea contractului şi că a emis adresa din 02.02.2017, prin care a fost prelungit termenul de predare a lucrării.

În considerarea celor menţionate, nefiind cazul unei nemotivări sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, criticile invocate nefiind în măsură a determina aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respins ca nefondat.

Criticile recurentei privind greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel prin reţinerea ca fiind incidente a dispoziţiilor din dreptul comun, respectiv C. civ., în condiţiile în care situaţia dedusă judecăţii aparţine materiei care guvernate de legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990, cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale speciale, respectiv Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990, care conţin reglementări privind opozabilitatea actelor juridice încheiate de administratorul societăţii şi a calităţii de reprezentare, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1309 C. civ.. În aprecierea recurentei aceste dispoziţii ar fi aplicabile doar în situaţia depăşirii limitelor reprezentării de către administratorul înscris în registrul comerţului.

În cauză, instanţa de apel analizând probele administrate a constatat că, în raporturile juridice dintre părţi, numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al societăţii reclamante, societatea pârâtă considerând, în mod rezonabil, că tratează cu un reprezentant al acesteia. În acest sens, instanţa de apel a aplicat teoria mandatului aparent potrivit art. 1309 alin. (2) C. civ., constatând că prin adresa din 02.02.2007, semnată de numitul G., termenul de finalizare a lucrărilor a fost prelungit.

Înalta Curte constată că dispoziţiile C. civ. nu vin în concurs cu legile speciale invocate de recurentă, întrucât în cauză s-a reţinut art. 1309 alin. (2) C. civ. privind teoria mandatului aparent ca o aplicaţie a principiului validităţii aparenţei în drept pentru o persoană care a acţionat ca administrator de fapt al societăţii şi nu urmare a depăşirii limitelor exercitării funcţiei de administrator potrivit art. 55 alin. (1) din Legea 31/1990.

Prin urmare, situaţiile premise fiind diferite sunt aplicabile dispoziţii legale care nu sunt în concurs, nefiind încălcat principul specialia generalibus derogant.

Criticile recurentei privind încălcarea prin hotărârea recurată a statuărilor din decizia nr. 24/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât instanţa de apel a făcut confuzie între puterea de a administra societatea şi cea de reprezentare, nu sunt fondate.

Conform recurentei doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere în raporturile cu terţii, atributul gestiunii manifestându-se în raporturile dintre administrator şi societate, iar situaţia în cauză se încadrează la dispoziţiile art. 1309 alin. (1) C. civ., care prevăd că între reprezentat şi terţ nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, fără însă a avea împuternicire.

Prin decizia nr. 24/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a analizat dacă, după expirarea mandatului administratorului unei societăţi pe acţiuni, acesta mai poate reprezenta societatea în condiţiile în care mandatul său nu a fost prelungit în mod expres şi nici nu a fost numit un alt administrator.

Prin urmare, situaţia analizată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii este diferită de cea din dosar, întrucât în cauză numitul G. nu a deţinut funcţia de administrator la societatea recurentă.

Totodată, Înalta Curte, verificând decizia recurată constată că instanţa de apel nu a făcut o confuzie între puterea de a administra societatea şi cea de reprezentare. Puterea de a administra societatea vizează atribuţiile administratorului în gestiunea activităţii societăţii, în schimb puterea de reprezentare se manifestă în raporturile societăţii cu terţii, în care prevalează principiul ocrotirii terţilor de bună-credinţă din nevoia de securitate a raporturilor juridice.

În cauză, se reţine că instanţa de apel, în analiza adresei din 02.02.2017, prin care s-a prelungit termenul de predare a lucrării, a constatat, din probele administrate, că numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al societăţii, creând astfel aparenţa că reprezintă societatea recurentă. Totodată, prin decizia recurată s-a analizat comportamentul intimatei-pârâte, respectiv dacă a acţionat cu bună-credinţă, şi a constatat că aceasta a avut reprezentarea faptului că numitul G. acţionează în numele societăţii recurente, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent.

Înalta Curte, reaminteşte că în considerarea specificului acestei căi de atac şi în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinarea criticilor de netemeinicie este exclusă în recurs şi totodată constată că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut incidenţa teoriei mandatului aparent, s-a analizat puterea de reprezentare a numitului G. în raporturile cu terţii, în condiţiile în care nu a avut împuternicire din partea societăţii recurente, şi s-a constatat că prin comportamentul său s-a creat aparenţa că acesta acţionează ca reprezentant al societăţii.

Prin urmare, se reţine că instanţa de apel nu a făcut confuzie între puterea de a administra societatea şi cea de reprezentare, întrucât a analizat în mod expres puterea de reprezentare a societăţii în raporturile cu terţii şi nu atribuţiile în gestionarea activităţii societăţii.

Critica recurentei privind greşită aplicare a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ. privind teoria mandatului aparent, aceasta reprezentând o excepţie de strictă interpretare, nu este fondată.

În aprecierea recurentei nu există nicio faptă reală a sa care să fie aptă de a o determina pe intimată să creadă că numitul G. ar fi avut puterea de reprezentare a societăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ. "dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta".

Astfel, persoanele care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar în momentul descoperirii situaţiei reale.

În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menţinerea, în favoarea terţilor, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin recunoaşterea consecinţelor respectivei stări de fapt.

În acest sens, legiuitorul a prevăzut că mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare din nevoia de securitate a raporturilor juridice şi de protejare a terţilor de bună-credinţă.

În cauză, se constată că instanţa de apel a reţinut că numitul G. a avut o implicare majoră în derularea raporturilor contractuale dintre părţi, respectiv a trimis mai multe email-uri în numele societăţii, a purtat negocieri privind încheierea, modificarea şi executarea contractului, a semnat procesul-verbal de predare-primire şi recepţie a lucrării din 22.11.2016 şi a semnat şi ştampilat adresa din 02.02.2017 prin care a fost prelungit termenul de predare a lucrării.

Pe de altă parte, implicarea mandatarului aparent a fost confirmată de societatea recurentă prin îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract şi actul adiţional nr. x din 21.07.2015, confirmând astfel aparenţa sub care a acţionat mandatarul.

Totodată, instanţa de apel a constatat că pe adresa de prelungire a termenului de predare a lucrării, pe lângă semnătura mandatarului aparent se regăseşte şi ştampila societăţii recurente iar, cu privire la care aceasta nu s-a înscris în fals, confirmând astfel puterea de reprezentare a mandatarului aparent.

Prin urmare, din corespondenţa purtată între părţi, documentele semnate în numele recurentei, negocierile purtate şi plăţile efectuate de societate, se constată că, în mod just, instanţa de apel a reţinut faptul că recurenta a fost cea care a creat această stare de aparenţă pentru intimata-pârâtă, care a considerat în mod rezonabil că numitul G. are puterea de reprezentare a acesteia, contrar celor susţinute de recurentă.

Astfel, în cauză se constată că instanţa de apel în mod corect a aplicat teoria mandatului aparent potrivit art. 1309 alin. (2) C. civ., contrar celor susţinute de recurentă, întrucât împrejurările de fapt relevate au determinat intimata-pârâtă să creadă că persoana cu care a corespondat a fost împuternicită de recurentă să încheie acte juridice, deşi nu există niciun mandat în acest sens.

În justificarea aplicării teoriei mandatului aparent este şi situaţia actului adiţional nr. x din 21.07.2015, care nu poartă ştampila societăţii şi nici semnătura reprezentantului legal şi prin care părţile au convenit majorarea preţului contractului. Aspectele care au făcut obiectul negocierii cu numitul G. şi consemnate în actul adiţional evocat au produs efecte juridice prin executarea obligaţiilor asumate de societatea recurentă-reclamantă.

În aprecierea recurentei, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al societăţii, în condiţiile în care puterea de reprezentare este conferită de lege numai administratorului înregistrat la registrul comerţului, în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 31/1990.

Critica recurentei privind reţinerea în mod greşit de instanţa de apel a culpei acesteia în finalizarea lucrării şi, în consecinţă, respingerea penalităţilor de întârziere, este nefondată.

Potrivit recurentei, argumentul instanţei de apel privind solicitarea acesteia de modificare a proiectului în sensul măririi înălţimii structurii metalice nu corespunde realităţii şi încalcă principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut la art. 1270 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata sumei de 74.910 Euro, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de le 31.08.2014, data până la care trebuia să predea lucrarea şi până la executarea parţială a obligaţiei, respectiv 24.02.2017, potrivit art. 11 din contract.

În cauză, instanţa de apel a reţinut din corespondenţa purtată între părţi faptul că prelungirea termenului de livrare a avut loc tocmai pentru că recurenta a solicitat modificarea condiţiilor agreate prin contract.

În consecinţă, se reţine că în mod just curtea de apel a reţinut că obligaţia de predare a lucrării la termen nu a fost îndeplinită din culpa intimatei-pârâte ci a fost consecinţa modificărilor proiectului. Astfel, nu pot fi reţinute criticile recurentei privind încălcarea prin decizia recurată a forţei obligatorii a contractului prevăzut la art. 1270 C. civ., deoarece recurenta a fost cea care a solicitat modificarea proiectului asumat de părţi prin contract.

De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că prin adresa din 02.02.2017 s-a acordat un termen suplimentar de finalizare la 20.02.2017 şi s-a menţionat că nu se vor percepe daune şi dobânzi dacă lucrarea se va finaliza până la noul termen. Lucrarea a fost predată cu întârziere de 3 zile în raport cu termenul agreat, însă din cauza condiţiilor meteorologice, astfel că şi în această situaţie intimata-pârâtă şi-a respectat obligaţia de predare a lucrări în termen, cererea recurentei de plată a penalităţilor de întârziere nefiind fondată.

Referitor la criticile privind calificarea greşită a contractului în sensul că acesta are o dublă natură de vânzare-cumpărare dar şi de montaj, intimată nerespectând obligaţia asumată de transmitere a proprietăţii, precum şi cele privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2280 şi art. 2290 C. civ., referitoare la obligaţiile fidejusorilor, sunt invocate omisso medio cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nefiind formulate şi în apel, astfel încât instanţa de apel să fi respins acest motiv sau să fi omis să se pronunţe asupra lui.

Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepţii de la această regulă în cauză.

Prin urmare aceste critici sunt inadmisibile, cu consecinţa imposibilităţii analizei acestora, întrucât nu pot fi valorificate direct în calea extraordinară de atac, fără să fi fost supuse analizei instanţei de apel, în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 24 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 24 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.