Pre-contract of sale voided for lack of cause; cassation appeal dismissed and litigation costs request denied

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 februarie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Biroul de Turism pentru Tineret S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a prevederilor antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 septembrie 2011 de către B.N.P. B., C. şi Asociaţii.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 30 alin. (1), art. 192 şi art. 194 C. proc. civ. coroborat cu art. 966 C. civ. de la 1864.

La 18 aprilie 2017, pârâta A. S.A. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic constatat ca fiind nul şi obligarea reclamantei la restituirea avansului în cuantum de 546.500 RON.

La 26 septembrie 2017 pârâta a depus cerere precizatoare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat instituirea în favoarea sa a unui drept de retenţie asupra imobilului ce a format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare şi obligarea reclamantei la plata dobânzii legale aferente sumei achitate cu titlul de avans, cu motivarea că aceasta a folosit aceste sume de bani de la momentul plăţii şi până în prezent.

De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4023 din 2 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă, s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011 de către B.N.P. B., C. şi Asociaţii, şi a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională, reclamanta fiind obligată să restituie pârâtei avansul în cuantum de 546.500 RON şi dobânda legală, de la data pronunţării sentinţei şi până la data achitării debitului principal, fiind respins petitul din cererea reconvenţională privind instituirea dreptului de retenţie, ca neîntemeiat.

De asemenea, pârâta a fost obligată să achite reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 7.000 RON, reprezentând taxă de timbru şi 12.066 RON, onorariu avocaţial. Pârâta a mai fost obligată să achite, cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, suma de 14.805,14 RON.

Totodată, prima instanţă a obligat reclamanta să achite cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 4.070 RON, pentru care pârâta a beneficiat de ajutor public judiciar.

2. Împotriva acestei sentinţe, la 22 ianuarie 2018, pârâta A. S.A. a declarat apel, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei, aceasta fiind obligată la plata către intimata-reclamantă Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a sumei de 8.440,86 RON, cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii, la 17 martie 2021, a declarat recurs pârâta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate cu consecinţa admiterii apelului şi schimbării în totalitate a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia atacată este rezultatul greşitei aplicări a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, aceasta fiind reţinută greşit de instanţa de apel în condiţiile în care antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul cauzei nu a fost încheiat în temeiul sau pe baza actului adiţional nr. x/2000, anulat de instanţa penală. Actul adiţional nr. x/2000 a vizat Vilele Amiral doar în ceea priveşte construcţiile, nu şi terenul aferent acestora.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, antecontractul de vânzare- cumpărare nr. x/2011 nu se află în relaţie de tipul cauză-efect cu hotărârea penală nr. 2076/09.10.2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, în dosarul nr. x/2005, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2009 sau cu Actul adiţional nr. x/19.06.2000 la Contractul de asociere în participaţiune nr. x/3.08.1995, despre care instanţa de apel a reţinut că s-ar fi anulat.

Recurenta arată că actul adiţional menţionat a fost încheiat exclusiv pentru a reuni toate modificările aduse de-a lungul timpului la contractul de asociere în participaţiune, esenţială fiind mărirea cotei de participare în favoarea reclamantei.

Aşadar, contractul care face obiectul cauzei nu a avut la bază un act adiţional la contractul de asociere în participaţiune, care să fi fost anulat, şi nici nu a fost încheiat în considerarea vreunui astfel de act declarat fals în cadrul dosarului penal, raţionamentul instanţei de apel în sens contrar fiind lipsit de temei legal.

De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că terenul ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nu este liber, ci aferent imobilelor proprietatea pârâtei A. S.A., deţinute în proprietate exclusivă de aceasta.

În mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu există cauza juridică a antecontractului de vânzare-cumpărare, făcând astfel o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864.

Recurenta susţine că la data semnării, respectiv la 30.09.2011, toate condiţiile de valabilitate ale actului juridic al vânzării erau valide, părţile având reprezentarea clară a actului juridic asumat.

Efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa penală nu lipsesc contractul asumat de părţi de cauza juridică, aşa cum greşit a apreciat instanţa de apel. Nu poate fi vorba de lipsa cauzei, întrucât în plan probatoriu nu poate fi răsturnată prezumţia existenţei cauzei prin invocarea unor aspecte ulterioare momentului încheierii contractului, cauzele de nulitate fiind contemporane cu momentul încheierii actului.

În cauză, reclamanta a invocat drept motiv de nulitate absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.09.2011 lipsa cauzei, în condiţiile art. 966 C. civ. de la 1864, dar nu prin raportare la data încheierii actului juridic, când cauza juridica exista, era în fiinţă şi perfect validă, ci ulterior, în raport de împrejurările noi care au intervenit în cauză, respectiv după pronunţarea deciziei civile nr. 578/21.12.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a deciziei civile nr. 2984/02.10.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2010.

Din aceasta perspectivă, nu se poate invoca nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 30.09.2011, în condiţiile în care cauza de nulitate nu exista la momentul încheierii actului juridic civil, aceasta intervenind ulterior, prin schimbarea situaţiei juridice reţinute în hotărârea civilă nr. 4489 din 05.04.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010.

Potrivit recurentei, argumentele instanţei de apel sunt contradictorii în raport de soluţia pronunţată, fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, prin decizia recurată se reţine că antecontractul de vânzare - cumpărare a terenului în cauză a fost încheiat de către reclamantă, fără voia sa şi fără să se prefigureze intenţia încasării preţului, doar în raport de obligaţia stabilită în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 4489/05.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a comercială în dosarul nr. x/2010 iar, pe de altă parte, se arată că această sentinţă, deşi executorie, nu stabilea cu putere de lucru judecat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare existenţa obligaţiei de înstrăinare a imobilului teren de către reclamantă.

Prin urmare, pe de o parte, reclamanta nu dorea şi nu urmărea înstrăinarea terenului, nemanifestându-şi voinţa în acest sens, însă pe de altă parte, a trecut la perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare, încasând şi o parte importantă din preţ, cu titlul de avans, fără să fie obligată de vreo hotărâre judecătorească, în condiţiile în care aceasta nu era irevocabilă.

Susţine recurenta că nu se poate afirma că intimata ar fi încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare ce face obiectul cauzei ca urmare a notificării comunicate de pârâtă, aşa cum reţine neîntemeiat instanţa de apel, pentru ca aceasta nu are nicio valoare juridică şi nu operează ca o constrângere asupra voinţei intimatei.

Mai mult chiar, la momentul semnării antecontractului de vânzare- cumpărare, instanţa de apel a reţinut că era pronunţată sentinţa penală nr. 2076 din 09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a constatat caracterul fals al Actului adiţional nr. x/2000, astfel încât reclamanta ar fi putut invoca această situaţie pentru a nu perfecta antecontractul, însă nu a procedat în acest mod, ci, dimpotrivă, a confirmat actele anterioare prin asumarea vânzării.

Contractul s-a încheiat valid şi toate părţile au avut reprezentarea clară a actului juridic asumat şi nu au avut alt scop decât înstrăinarea unui bun în schimbul achitării unui preţ.

Instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 966 C. civ. de la 1864, fără a ţine seama de manifestările de voinţă ale reclamantei, de natură a contrazice soluţia pronunţată în apel.

Reclamanta şi-a exprimat prin acte juridice anterioare intenţia de a înstrăina terenul ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 30.09.2011, respectiv din dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) ale Contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 07.07.2001, având ca obiect construcţiile, rezultă că intenţia ambelor părţi a fost să vândă, respectiv să cumpere terenul ce face obiectul cauzei. De asemenea, şi din corespondenţa dintre părţi rezultă intenţia fermă de înstrăinare a terenului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel nu a apreciat voinţa reală a reclamantei de a înstrăina terenul către pârâtă pe baza unui contract de vânzare- cumpărare, deşi aceasta a fost clar exprimată.

Soluţia instanţei de apel este greşită şi în ceea ce priveşte considerentul privind faptul că reclamanta şi-ar fi îndeplinit numai obligaţia de diligenţă de a vinde terenul, aceasta neavând în fapt vreo obligaţie de rezultat pe care să nu şi-o fi respectat.

Nu există temei legal pentru această motivare a instanţei de apel în contextul în care reclamanta anterior, dar şi la momentul 2019-2020, a făcut evaluarea terenului ce făcea obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

Recurenta arată că părţile s-au angajat să vândă, respectiv să cumpere terenul, ca obligaţie de rezultat, iar nu ca simulare a unor operaţiuni de vânzare, în contextul în care recurenta a acceptat preţul terenului evaluat şi stabilit de către reclamantă.

Recurenta susţine că în mod greşit a fost admisă doar în parte cererea reconvenţională, dispunându-se obligarea intimatei-reclamante numai la plata dobânzii legale începând cu data pronunţării sentinţei, iar nu începând cu data achitării avansului, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că lipsa cauzei subzista la data semnării contractului, astfel încât avansul a fost greşit reţinut în cauză şi folosit de intimată în toata această perioadă.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor privind dobânda din O.G. nr. 13/2011, s-a solicitat instanţei de judecată obligarea reclamantei la plata dobânzii legale aferente sumei de bani ce urmează a fi restituită, de la data încasării sale, până la momentul restituirii efective şi integrale.

Fundamentul restituirii avansului încasat împreună cu dobânda legală constă în faptul că, primind suma de bani în temeiul unui antecontract de vânzare- cumpărare nul, reclamanta a utilizat aceste sume de bani în folosul său, pe o perioadă importantă de timp, respectiv în perioada 30.09.2011 - până în prezent.

Deşi s-a reţinut ca fiind nul contractul încă de la data încheierii sale şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, plata dobânzii s-a dispus numai de la data pronunţării sentinţei.

Urmare a declarării unei clauze ca fiind nule devine activă obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, întrucât nulitatea produce efecte de la data încheierii contractului iar sumele de bani achitate sunt considerate plată nedatorată în baza principiului quod nullum est, nullum prudicit effectum, fiind astfel pe deplin incidente dispoziţiile art. 1092 C. civ. de la 1864.

În cauză, instanţa de judecată nu a fost învestită cu o acţiune ex contractu, pentru a fi acordate dobânzi de la data formulării acţiunii, ci s-a solicitat constatarea nulităţii absolute antecontractului cu consecinţa înlăturării sale, ca şi când nu ar fi existat niciodată, motiv pentru care dobânda trebuia acordată de la data plăţii avansului.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, obligând recurenta-pârâtă la restituirea sumelor de bani de la care a fost scutită reclamanta cu titlul de taxă judiciară de timbru, fără a avea în vedere că în cauză însăşi pârâta a fost scutită de la plata acestora, beneficiind de ajutor public judiciar.

Astfel, soluţia de obligare a recurentei la plata sumei de 14.805,14 RON, cu titlul de taxă judiciară de timbru, este nelegală, în contextul în care a fost ea însăşi scutită de la plata taxei judiciare de timbru, beneficiind de ajutor public judiciar.

Prin urmare, obligarea la plata taxei judiciare de timbru, pentru care intimata-reclamanta a beneficiat de scutire, lipseşte de fundament juridic acordarea facilităţilor recurentei-pârâte, cu titlul de scutire de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii reconvenţionale.

La 27 mai 2021, reclamanta Biroul de Turism pentru Tineret a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, întrucât criticile vizează simple nemulţumiri ale recurentei cu privire la modul în care a fost reţinută situaţia de fapt în contradicţie cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 17 iunie 2021, pârâta A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamantă şi admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de la 15 iunie 2021 Înalta Curte a admis cererea recurentei privind acordarea facilităţilor de la plata taxei de timbru iar, prin încheierea de la 15 septembrie 2021, a respins cererea de reexaminare împotriva acestei încheieri.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, pentru motivele reţinute în considerentele acesteia, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 8 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Conform recurentei, considerentele deciziei recurate sunt contradictorii întrucât instanţa de apel reţine că antecontractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat de către reclamantă, fără voia sa şi fără să se prefigureze intenţia încasării preţului, în raport de obligaţia stabilită în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 4489 din 05.04.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010, însă, pe de altă parte, se reţine că această sentinţă, deşi executorie, nu stabilea cu putere de lucru judecat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare existenţa obligaţiei de înstrăinare a imobilului teren de către reclamantă.

Verificând hotărârea recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în considerarea caracterului executoriu al sentinţei civile evocate, lipsind astfel cauza antecontractului, respectiv scopul imediat, întrucât promitentul vânzător nu a urmărit prin perfectarea actului juridic să înstrăineze bunul şi să obţină un preţ.

Totodată, instanţa de apel în justificarea argumentului potrivit căruia încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut în executarea unei obligaţii de a înstrăina terenul, ci în considerarea caracterului executoriu al sentinţei civile nr. 4489 din 05.04.2011, a reţinut că, deşi aceasta hotărâre era executorie la încheierea antecontractului nu stabilea cu putere de lucru judecat obligaţia de înstrăinare a terenului. De altfel, intimata a contestat în mod constant această obligaţie însă, având în vedere caracterul executoriu al sentinţei, s-a conformat şi a executat obligaţia potrivit art. 7208 C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte constată că hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii în sensul arătat de recurentă, întrucât instanţa de apel, analizând circumstanţele concrete ale încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare a constatat că îi lipseşte cauza, acesta fiind încheiat în considerarea caracterului executoriu al unei hotărâri şi nu în executarea unei obligaţii de înstrăinare.

Prin urmare, motivarea curţii de apel conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de pârâtă, răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză, şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unor considerente contradictorii, contrar celor susţinute de recurentă.

În considerarea celor menţionate, Înalta Curte constată că aceste critici nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respins ca nefondat.

Critica recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864 de către instanţa de apel, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 966 C. civ. de la 1864 "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect".

Recurenta susţine că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut în mod greşit că nu există cauza juridică a antecontractului de vânzare-cumpărare, deşi contractul a fost valabil încheiat, toate condiţiile de validitate ale actului juridic fiind respectate.

Înalta Curte, verificând aplicarea dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864 de către instanţa de apel, constată că anterior perfectării acestuia prin sentinţa civilă nr. 4489 din 05.04.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2010, executorie conform art. art. 7208 C. proc. civ. de la 1865, intimata-reclamantă a fost obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Ca urmare a sentinţei civile menţionate şi a notificării recurentei de perfectare a contractului de vânzare cumpărare, părţile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare. În acelaşi timp, intimata-reclamantă a contestat sentinţa evocată şi prin decizia civila nr. 578/2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2010 s-a admis apelul formulat de şi a fost schimbată sentinţa în sensul că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Decizia menţionată a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia civila nr. 2843 din 01.10.2014, prin care a fost respins irevocabil recursul formulat.

Cauza actului juridic reprezintă o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic, prin care se înţelege obiectivul urmărit de părţi la încheierea actului. Cauza juridică cuprinde două elemente, causa proxima denumit şi scopul obligaţiei şi causa remota reprezentând scopul actului juridic, respectiv motivul determinant al încheierii actului juridic.

Înalta Curte, constată că instanţa de apel în mod corect a argumentat că scopul mediat (causa remota) lipseşte din structura cauzei juridice, deoarece motivul determinant pentru care a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare a fost executarea sentinţei civile nr. 4489 din 05.04.2011 şi nu obţinerea unui preţ de către vânzător.

În acest sens, se reţine şi faptul că, deşi intimata a perfectat antecontractul de vânzare-cumpărare, aceasta nu a recunoscut obligaţia de înstrăinare a imobilului confirmată prin sentinţa civilă menţionată, contestând-o în faţa instanţei ierarhic superioare.

De asemenea, criticile recurentei privind faptul că lipsa cauzei trebuie să fie contemporană cu încheierea actului şi nu ulterioară, prin raportare la hotărârile pronunţate ulterior în dosarul nr. x/2010, sunt nefondate.

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a analizat existenţa cauzei antecontractului la data încheierii acestuia şi a constatat că lipseşte scopul mediat, întrucât în cuprinsul actului s-a reţinut că acesta a fost încheiat în considerarea sentinţei 4489 din 05.04.2011 precum şi a notificării formulate de recurentă.

Instanţa de apel s-a referit la hotărârile pronunţate ulterior în dosarul nr. x/2010, în justificarea argumentului conform căruia încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare nu s-a realizat în executarea unei obligaţii de a înstrăina terenul, pe care intimata-reclamantă a contestat-o permanent, ci în considerarea caracterului executoriu al sentinţei civile nr. 4489 din 05.04.2011.

Or, în cauză, se constată că instanţa de apel în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 966 C. civ. de la 1864, reţinând nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei la data perfectării antecontractului.

Criticile recurentei privind irelevanţa în cauză a hotărârii penale nr. 2076/09.10.2006, prin care s-a constatat nul actul adiţional nr. x/2000 la contractul de asociere în participaţiune încheiat între părţi, nu vor putea fi analizate în absenţa dezvoltării unor critici concrete în legătură cu aplicarea greşită sau încălcarea unor norme de drept material care să fi avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri nelegale sub acest aspect.

De asemenea, criticile privind situaţia de fapt a terenului care a făcut obiectul antecontractului, prin care se învederează că acesta nu este liber ci este aferent unor construcţii, şi cele referitoare la manifestarea de voinţă a intimatei de a vinde care rezultă din înscrisurile existente la dosar, sunt excluse analizei, deoarece sunt critici de netemeinicie, prin care se tinde la o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate de instanţele fondului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi conformitatea cu regulile de drept incidente, după cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Argumentele recurentei privind obligarea intimatei-reclamante numai la plata dobânzii legale începând cu data pronunţării sentinţei, iar nu începând cu data achitării avansului, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că lipsa cauzei subzista la data semnării contractului, nu sunt critici concrete ale deciziei recurate ci sunt reluate susţinerile din calea de atac a apelului.

Verificând decizia atacată în ceea ce priveşte soluţia referitoare la dobânda legală, se constată că instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 994 C. civ. de la 1864 şi faptul că pârâta nu şi-a întemeiat cererea de acordare a dobânzilor pe reaua-credinţă a reclamantei, nu a indicat în cererea reconvenţională şi nici nu a dovedit în ce constă reaua-credinţă a acesteia în perceperea preţului pentru a achita dobânda de la data plăţii acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte constatată că recurenta nu critică soluţia instanţei de apel prin relevarea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 994 C. civ. de la 1864, reţinute în argumentarea hotărârii recurate, ci se rezumă la reiterarea criticilor din apel.

Criticile recurentei privind aplicarea greşită a prevederilor art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât a fost obligată la restituirea taxei timbru de care a fost scutită reclamanta, în condiţiile în care şi aceasta a fost scutită de la plata acestora, sunt nefondate.

Potrivit art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 "în cazul în care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru, instanţa de judecată va obliga pe pârâtul care pierde procesul la plata sumei pentru care s-a acordat reducerea. Dispozitivul hotărârii constituie titlu executoriu. Prevederile art. 41 sunt aplicabile".

De asemenea, potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care va pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă.

În cauză, se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale evocate, obligând partea căreia i-a fost respinsă calea de atac la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru de care a fost scutită.

În privinţa acestor cheltuieli de judecată legea nu prevede posibilitatea acordării de facilităţi, nefiind relevant că şi apelanta a beneficiat de scutire de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii reconvenţionale şi, astfel, prin obligarea la plata taxei de timbru ar fi lipsită de fundament acordarea facilităţii.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante Biroul de Turism pentru Tineret S.A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei factura nr. x din 20 decembrie 2021 şi un extras de cont din care nu rezultă cu certitudine plata contravalorii facturii.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1751A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă Biroul de Turism pentru Tineret S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2022.