Currency risk clauses in foreign currency loans excluded from abusive clause review as transposing supplementary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 decembrie 2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. şi GG. au chemat-o în judecată pe pârâta HH. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar a prevederilor contractuale menţionate la punctul 5 din Anexa 1, precum şi obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare la cursul indicat la pct. 3 din Anexa 1, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ. din 1864, O.U.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 3265 din 25 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii B., C., K., L., P., Q., W., X., II., Y., CC., DD., în contradictoriu cu pârâta HH. S.A. Totodată, i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtă a cheltuieli de judecată în cuantum de 3.218,07 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel B., C., Q., P., DD., CC., K., W., X. şi L., prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1958 A din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi B., C., Q., P., DD., CC., K., W., X. şi L. împotriva sentinţei primei instanţe şi i-a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.209,40 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, DD. şi CC. au declarat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii pe fond a acesteia, constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar şi îngheţarea cursului valutar.

În motivare, recurentele au susţinut că instanţa a apreciat şi a motivat în mod greşit aplicarea principiului nominalismului, această critică fiind subsumată de recurente motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În subsidiar, consideră că există motive contradictorii, în sensul că acţiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, or menţionarea faptului că, pe de o parte, s-ar aplica dispoziţiile Legii nr. 193/2000, dar şi principiul nominalismului constiuie o contradicţie din punct de vedere juridic. În acest sens, arată că poate fi aplicabil fie principiul nominalismului dacă acţiunea ar fi fost întemeiată pe dreptul material (răspundere civilă contractuală, nulitate absolută), fie Legea nr. 193/2000, cu consecinţa constatării nulităţii absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.

Detaliind, recurentele susţin că, deşi acţiunea promovată de acestea îşi avea fundamentul aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa nu a analizat niciunul din elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive: negocierea, dezechilibrul contractual, reaua-credinţă a băncii.

Mai mult, consideră că instanţa de apel se află în eroare în legătură cu interpretarea Cauzei Andriciuc pe care au avut-o în vedere în concluziile scrise. În esenţă, arată că, potrivit acelei decizii, instituţia bancară trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

În continuare, recurentele arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că s-ar aplica principiul nominalismului, instanţa nu a luat în considerare faptul că, în realitate, împrumutata nu a încasat franci, ci a încasat/tras RON.

Mai arată că, în raport de Cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este obiect al contractului, nefiind exclus de la analiză.

Prin urmare, consideră că o instanţă poate să analizeze o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil. În acest sens, recurentele au făcut trimitere la cauza C-484/08 şi la cauza C-241/98.

Cu toate acestea, susţin că instanţa nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 8 din Contractul de credit în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatoarei, situaţie ce pune în discuţie buna credinţă a băncii la încheierea acestui contract.

Evocând dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, arată că, datorită dobânzii avantajoase, orice consumator dornic de a obţine un credit bancar ar fi preferat să acceseze un credit în franci elveţieni, cu toate că solicitantului nu îi era necesară moneda elveţiană care nu circula pe piaţa internă. În plus, arată că această monedă nu este o monedă de circulaţie, iar, potrivit art. 977 din C. civ. de la 1864, aplicabil la data încheierii contractului, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În acest sens, susţine că sunt aplicabile statuările CJUE din cauza C-26/13 paragraful 59.

De asemenea, consideră că respectivele clauze de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Se mai arată că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil şi trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât, acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-i priveşte.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13, se arată că CJUE a statuat că, pentru un consumator, informarea înaintea încheierii unui contract cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală.

Se mai arată că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător.

Aşadar, consideră că, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, o clauză creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceasta va fi anulată.

Mai arată că cerinţa negocierii clauzelor contractuale impusă de lege trebuie să fie una efectivă, completă, iar nu formală. De asemenea, recurentele consideră că pârâta avea obligaţia de a le explica anterior încheierii contractului modul de comportare pe piaţa monetară a valutei CHF, de a le aduce la cunoştinţă că, pe perioade de criză economică, această monedă are tendinţe de hipervalorizare, aşa încât, consumatorul să fie conştient că, în momentul în care îşi asumă restiuirea unui credit în moneda naţională, dar echivalent monedei CHF pe o perioadă destul de lungă, de 25 de ani, va suporta riscul hipervalorizării valutei CHF.

În continuare, recurentele arată că, la data încheierii contractului de credit, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevedea că instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 15 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă.

Mai susţin că, banca pârâtă nu a făcut dovada că, la momentul contractării creditului în franci elveţieni, le-a adus la cunoştinţă posibilitatea devalorizării monedei creditului, deşi, în calitatea sa de profesionist, avea această posibilitate cunoscând predicţiile cursului valutar pentru franci elveţieni. Prin urmare, consideră că pârâta a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, ceea ce a produse un dezechilibru semnificativ.

Nu în ultimul rând, cu referire la caracterul contractului de credit, recurenţii susţin că acesta nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig legal.

Prin urmare, consideră că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

De asemenea, consideră că se impune restituirea prestaţiilor/plăţilor efectuate, ca efect al constatării nulităţii clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditelor - CHF.

În încheiere, recurentele solicită, în esenţă, admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei civile recurate şi a restituirii cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte la 11 şi 12 februarie 2019.

La 7 martie 2019, intimata-pârâtă HH. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 20 martie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante, fără ca acestea să uzeze de dreptul de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să îşi manifeste poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 4 februarie 2020, au fost respinse excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 24 martie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 24 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, prin rezoluţia din 22 mai 2020, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/14.04.2020 al Preşedintelui României, a fost fixat termen de judecată la data de 30.06.2020, ora 10, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 9 februarie 2021, a fost stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, părţile fiind citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi, subsecvent, în vederea soluţionării recursului, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (28 februarie 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reţine că recurentele-reclamante au susţinut că a fost încălcată obligaţia de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanţa de apel reţinând greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susţinând, aşadar, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurentele-reclamante se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de acestea nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din însăşi hotărârea invocată de autoarele căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva HH. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva HH. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva HH. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamante, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentele-reclamante de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante DD. şi CC. împotriva deciziei civile nr. 1958A din 15 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 3385,07 RON, formulată de intimata-pârâtă HH. S.A., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea recurentelor-reclamante DD. şi CC. la plata sumei de 1000 RON către intimata-pârâtă HH. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, pentru următoarele considerente:

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Aşadar, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanţei de a reduce un astfel de onorariu, prerogativă care este cu atât mai necesară cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen şi Johnsen contra Norvegiei, cauza Sabou şi Pârcălab contra României, cauza Almeida, Garret şi alţii contra Portugaliei).

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, Înalta Curte s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat, dând totodată eficienţă cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, în condiţiile în care intimata-pârâtă HH. S.A. a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 3385,07 RON, reprezentând onorariu avocaţial, Înalta Curte apreciază că acestea sunt disproporţionate atât faţă de obiectul cauzei, de faptul că litigiul nu prezenta aspecte de dificultate sau complexitate, precum şi faţă de volumul de muncă constând în formularea apărării prin avocat, motiv pentru care, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune reducerea cheltuielilor de judecată la 1000 RON şi obligarea recurentelor-reclamante DD. şi CC. la plata acestei sume către intimata-pârâtă HH. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante DD. şi CC. împotriva deciziei civile nr. 1958A din 15 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante DD. şi CC. la plata către intimata-pârâtă HH. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.