Transparency of variable interest rate calculation vs. exclusion of currency risk clauses from unfairness review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civila la 15 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat-o în judecată pârâta H. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale din Anexa 1 pct. 4 cu privire la comisionul de acordare şi să dispună restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale din Anexa 1 pct. 5 cu privire la perceperea unui comision de administrare, aplicabil la sold şi să dispună restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale din Anexa 1 pct. 6 cu privire la revizuirea ratei dobânzii şi să dispună restituirea sumelor percepute în plus;

4. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale din Anexa 1 pct. 7 cu privire la rata dobânzii penalizatoare;

5. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar;

6. să o oblige pe pârâtă la stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare la valoarea cursului de la data încheierii contractelor de credit, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar;

7. să o oblige pe pârâtă la restituirea diferenţelor de curs valutar;

8. să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumelor ce urmează a fi restituite de la data plăţii şi până la data achitării debitului;

9. să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ., O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 5229 din 12 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâta H. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, stipulate la art. 3.3 şi art. 3.4 din contractele de credit nr. x din 10 septembrie 2008, x din 18 decembrie 2007, x din 8 ianuarie 2008, y din 8 septembrie 2008; a dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, de la data perceperii acestora şi până la data restituirii; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii C., D., E., F. şi G., cât şi pârâta H. S.A., prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2055 A din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi C., D., E., F. şi G. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă H. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, C., D. şi G. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii introductive, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, autorii căii de atac au susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat efectiv clauzele contractuale contestate prin acţiunea introductivă.

Astfel, au arătat că decizia recurată a fost motivată succint şi incomplet, nefiind făcută o analiză suficientă a probatoriului administrat în cauză.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi şi-au structurat criticile în funcţie de clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la clauzele privind comisionul de administrare, autorii recursului au subliniat că, în contractele de credit, nu se prevede baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1%, astfel încât intimata-pârâtă are dreptul să perceapă acest comision la soldul creditului.

În plus, în cuprinsul clauzelor respective nu sunt specificate activităţile şi operaţiunile de administrare care ar justifica perceperea acestui comision.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că, prin includerea comisionului de administrare în contractele de credit, s-a urmărit obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de intimata-pârâtă.

Astfel, comisionul de administrare reprezintă în realitate o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată în contractele de credit.

Nefiind indicate baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1% şi nici activităţile prestate de bancă în schimbul perceperii acestui comision, în opinia recurenţilor, sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.3 şi 3.5. din contractele de credit.

Referitor la clauza privind comisionul de acordare a creditului, autorii recursului au învederat că, în cuprinsul contractelor de credit, nu sunt arătate motivele pentru care a fost perceput acest comision.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că numai dobânda reprezintă echivalentul sumei împrumutate. Astfel, perceperea şi a comisionului de acordare echivalează cu perceperea unei duble contraprestaţii pentru acordarea creditului.

În plus, art. 15 din Legea nr. 190/1999 prevede că pot fi puse în sarcina împrumutatului numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.

Cum acest text de lege nu distinge în privinţa cheltuielilor puse în sarcina împrumutatului rezultă că are caracter abuziv clauza de la art. 5 lit. b) din contractele de credit, prin care a fost instituit comisionul de acordare.

Referitor la clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, recurenţii-reclamanţi au învederat că sunt incidente dispoziţiile alin. (1) lit. a)-b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauza care permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, prin modificarea marjei, fără a avea un motiv specificat în contract, atrage incidenţa alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţii au arătat că intimata-pârâtă a exercitat dreptul său de a modifica unilateral marja băncii pentru a compensa scăderea indicatorului LIBOR 3M, astfel încât rata dobânzii să nu scadă.

Incidenţa alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este justificată de faptul că prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractelor.

Având în vedere că sfera de aplicare a clauzei este stabilită exclusiv de către profesionist, în opinia recurenţilor, este incident şi alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au învederat că sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al acestei clauze, fiind aplicabil art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, titularii cererii de recurs au arătat că aceasta are natura unei clauze penale, care este interzisă de legea civilă în contractul de împrumut cu dobânda. În acest sens a evocat cele statuate prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au învederat că prevederea contractuală prin care se instituie dreptul băncii de a percepe penalităţi de întârziere pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală are o cauză ilicită.

Referitor la clauza de risc valutar, autorii recursului au arătat că s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel încât au fost obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele la care s-au obligat iniţial.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi, nu au fost negociate, fiind stipulate în contracte prestabilite.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că banca nu a acţionat cu bună-credinţă, anterior semnării contractelor de credit, funcţionarilor bancari revenindu-le obligaţia de a explica clienţilor riscurile privind fluctuaţiile cursului valutar, evocând în acest sens dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

Autorii recursului au învederat că banca a stipulat în contractele de credit obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii. Astfel, în situaţia creşterii valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit capătă caracter aleatoriu. Or, acest caracter este incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au subliniat că riscul valutar se materializează în obţinerea de către intimata-pârâtă a unui câştig injust, în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe.

Autorii recursului au mai învederat că Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Astfel, această normă exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori. În aceste condiţii, îngheţarea cursului de schimb valutar la cursul de la momentul încheierii contractelor reprezintă o măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

După evocarea dispoziţiilor art. 966-970 C. civ. din 1864, recurenţii-reclamanţi au învederat că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor, rezultate în urma hipervalorizării CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Dat fiind că s-au schimbat condiţiile avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractelor şi, drept urmare, actele juridice au produs alte efecte decât cele convenite de părţi, consideră că se impune revizuirea efectelor contractelor în temeiul teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată prin decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Cu privire la condiţia ca evenimentul să fie imprevizibil, recurenţii-reclamanţi au subliniat că intimata-pârâtă le-a comunicat acestora că fenomenul hipervalorizării CHF faţă de moneda naţională nu putea fi prevăzut.

Referitor la condiţia privind riscul supraadăugat, autorii recursului au arătat că moneda naţională a cunoscut o scădere excesivă în raport cu moneda francului elveţian, astfel încât s-a concretizat acest risc.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au subliniat că intimata-pârâtă nu şi-a respectat obligaţia de informare cu privire la riscul valutar, evocând în acest sens ample considerente din decizia pronunţată în cauza Andriciuc.

În partea finală a cererii de recurs, autorii căii de atac au conchis că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 363/2007 şi art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În apărare, intimata-pârâtă H. S.A. a depus întâmpinare la 7 decembrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii pentru neîncadrarea în criticile de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefundat, fără a menţiona dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

La 3 ianuarie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 26 noiembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 19 noiembrie 2019, recurentul-reclamant G. a depus o cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanţei de recurs să ia act de renunţarea la judecată şi să anuleze hotărârile pronunţate în cauză.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a disjuns judecata recursului declarat de recurentul-reclamant G. şi formarea unui nou dosar separat, înregistrat ulterior sub nr. x/2019.

Prin rezoluţia din 9 februarie 2021, s-a fixat termen la 9 martie 2021, în vederea repunerii pe rol a cauzei şi, subsecvent, în vederea dezbaterilor asupra recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat efectiv clauzele contractuale contestate prin acţiunea introductivă, arătând că decizia recurată a fost motivată succint şi incomplet, nefiind făcută o analiză suficientă a probatoriului administrat în cauză.

Fundamentul criticilor subsumate acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În accepţiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept la pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este, aşadar, o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei.

Examinând, însă, decizia atacată din perspectiva criticilor subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanţei de apel în considerarea acestui motiv de casare.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurenţilor-reclamanţi, câtă vreme motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor.

În acest context, verificând conţinutul deciziei atacate, instanţa de control judiciar reţine că, deşi motivarea nu este una amplă, aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii sau de o motivare succintă şi incompletă, cum susţin recurenţii.

Cât priveşte critica referitoare la insuficienta analiză a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în etapa procesuală a recursului, nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Prin urmare, afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au structurat criticile formulate în funcţie de clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la clauzele privind comisionul de administrare, autorii recursului au subliniat că, în contractele de credit, nu se prevede baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1%, astfel încât intimata-pârâtă are dreptul să perceapă acest comision la soldul creditului.

În plus, în cuprinsul clauzelor respective nu sunt specificate activităţile şi operaţiunile de administrare care ar justifica perceperea acestui comision.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că, prin includerea comisionului de administrare în contractele de credit, s-a urmărit obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de intimata-pârâtă.

Astfel, comisionul de administrare reprezintă în realitate o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată în contractele de credit.

Aşadar, nefiind indicate baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1% (în realitate, este vorba de un comision de administrare în cuantum de 0,15% pe lună din suma Facilităţii rămasă de rambursat, conform art. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 18 decembrie 2007) şi nici activităţile prestate de bancă în schimbul perceperii acestui comision, în opinia recurenţilor, sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al respectivei clauze.

Referitor la clauza privind comisionul de acordare a creditului, autorii recursului au învederat că, în cuprinsul contractelor de credit, nu sunt arătate motivele pentru care a fost perceput acest comision.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că numai dobânda reprezintă echivalentul sumei împrumutate. Astfel, perceperea şi a comisionului de acordare echivalează cu perceperea unei duble contraprestaţii pentru acordarea creditului.

În plus, art. 15 din Legea nr. 190/1999 prevede că pot fi puse în sarcina împrumutatului numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate în raport de criticile formulate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se decela aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Faţă de susţinerile recurenţilor, în sensul că aceştia nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către Bancă, Înalta Curte reţine că împrejurarea constând în faptul că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivelor clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de acordare.

Prin urmare, această cerinţă a unei redactări clare şi inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situaţia în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi comisionul de acordare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în cele două clauze.

Astfel, în ceea ce priveşte comisionul de administare, prin art. 3.5 din contract s-a stipulat un " Comision de administrare: 0,15% pe lună din suma Failităţii rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de către Împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform Graficului de rambursare - Anexa 1."

Aşadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dacă dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Mai mult, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de acordare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Cu referire la clauza care prevede acest comision, instanţa supremă reţine că cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte şi în clauza care menţionează comisionul de acordare a Facilităţii (art. 3.4. din contract).

Astfel, prin art. 3.4. din contract, s-a prevăzut un comision de acordare a Facilităţii de 1,50% din valoarea totală a Facilităţii (a creditului) care urma a se plăti de Împrumutat din surse proprii la data efectuării Tragerii în cadrul Facilităţii.

Faţă de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 1,50% calculat prin aplicarea procentului la valoarea Facilităţi/creditului menţionată la art. 1 din Contractul de credit nr. x din 18 decembrie 2007 şi că acesta se va plăti din surse proprii la data efectuării tragerii în cadrul Facilităţii (creditului), se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit vizat de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de acordare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată raţiunea acestuia.

Dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care fac trimitere recurenţii-reclamanţi nu vizează costurile creditului, şi prin urmare, comisionul de acordare (componentă, în speţă, a costului total al creditului) reglează sfera cheltuielilor aferente.

Concluzia rezultă şi din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. Teza este susţinută şi din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că, şi în privinţa unui contract de credit ipotecar, pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999. În consecinţă, rezultă că interpretarea propusă de recurenţii-reclamanţi nu poate fi reţinută.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de administrare, respectiv, comisionul de acordare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că aceaste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de acordare.

Referitor la clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, recurenţii-reclamanţi au învederat că sunt incidente dispoziţiile alin. (1) lit. a)-b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauza care permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, prin modificarea marjei, fără a avea un motiv specificat în contract, atrage incidenţa alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţii au arătat că intimata-pârâtă a exercitat dreptul său de a modifica unilateral marja băncii pentru a compensa scăderea indicatorului LIBOR 3M, astfel încât rata dobânzii să nu scadă.

Incidenţa alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este justificată de faptul că prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractelor.

Având în vedere că sfera de aplicare a clauzei este stabilită exclusiv de către profesionist, în opinia recurenţilor, este incident şi alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au învederat că sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv al acestei clauze, fiind aplicabil art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speţă, întrucât clauza respectivă nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Observând clauza (3.1 din Contractul de credit nr. x/18.12.2007), prin care se stabileşte dobânda, instanţa supremă constată că rata dobânzii (de 3,5% pe an) este fixă pentru primele 3 luni de creditare, urmând ca după această perioadă de 3 luni, rata dobânzii să fie calculată pornind de la indicele de referinţă X-BOR la 3 luni (rotunjit la 2 zecimale), la care se adaugă o marjă stabilită de Bancă care, potrivit aceleiaşi clauze, are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale, costurile de refinanţare de pe piaţa monetară/de capital precum şi în funcţie de sursele de finanţare proprii.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, care a reţinut că formula de modificare a ratei dobânzii este clar redată, instanţa supremă constată că, exceptând rata dobânzii pentru primele 3 luni de creditare, care este prevăzută într-un procent fix (de 3,50% pe an), nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabile, după primele 3 (trei) luni de creditare.

În ceea ce priveşte componenta variabilă, aceasta nu este clară ci, dimpotrivă este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 3 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Prin urmare, având în vedere că respectiva clauză din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, criticile recurenţilor sunt întemeiate.

Referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, titularii cererii de recurs au arătat că aceasta are natura unei clauze penale, care este interzisă de legea civilă în contractul de împrumut cu dobândă. În acest sens au evocat cele statuate prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au învederat că prevederea contractuală prin care se instituie dreptul băncii de a percepe penalităţi de întârziere pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală are o cauză ilicită.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că acţiunea recurenţilor-reclamanţi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, lege specială în materie, prin care au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Această reglementare specială se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile dreptului comun, la care fac referire recurenţii în trimiterile la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunţat Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997.

Aşadar, în lipsa unei prevederi derogatorii conţinute de Legea nr. 193/2000, clauzei contestate (de la art. 3.2 din Contractul de credit nr. x din 18.12.2021) îi este aplicabil textul art. 1066 din C. civ. de la 1864, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., părţile stabilind anticipat prejudiciul, în cazul în care recurenţii-reclamanţi nu îşi îndeplinesc obligaţiile de plată la scadenţă.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 3.2 din contractul de credit nr. x/18.12.2007 sunt suficient de clare şi inteligibil stipulate în contract (fiind agreate, la data încheierii contractului, dobânda penalizatoare fiind stabilită în mod clar, procentual, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite de către părţi), echilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este păstrat, neplata la termen a ratelor de credit cauzând pârâtei un prejudiciu, evaluat anticipat prin clauza supusă analizei.

Prin urmare, având în vedere că respectiva clauză nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, criticile recurenţilor referitoare la clauza privind dobânda penalizatoarea nu vor putea fi reţinute.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe în legătură cu respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Criticile redate pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (18 decembrie 2007), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reţine că recurenţii-reclamanţi au susţinut că a fost încălcată obligaţia de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanţa de apel trecând, astfel, peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susţinând, aşadar, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de aceştia nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamante, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reţine că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanţa de contencios constituţional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita aplicare a teoriei impreviziunii, sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, în considerarea dispoziţiilor art. 6 din actualul C. civ., prevederile art. 1271 C. civ. (2009) nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

În concluzie, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa, în parte, decizia atacată numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor C. şi D., cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 din Contractul de credit nr. x/18.12.2007 în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a dobânzii variabile, urmând a ţine seama de Hotărârea RWE Vertrieb din cauza C-92/11, în care C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49).

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere că, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată fiind cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2055A din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va casa, în parte, decizia recurată, numai în ceea ce priveşte apelul promovat de aceste părţi. În rejudecare, instanţa de apel urmează a analiza doar criticile ce vizează clauza de dobândă variabilă, ţinând seama de problemele de drept deja dezlegate de către instanţa de recurs, soluţia privind admiterea apelului intimatei-pârâte H. S.A. urmând a fi menţinută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2055A din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 2055A din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Menţine soluţia privind admiterea apelului intimatei-pârâte H. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.