Scope of warranty-period extension clause in all-risks construction insurance: whether material damage coverage automatically extends business interruption protection

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 4 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să soluţioneze în mod pozitiv dosarul de daună nr. x deschis în temeiul poliţei de asigurare nr. x/2015, prin intervenirea riscului asigurat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 2199 şi următoarele C. civ., art. 1531 C. civ., art. 2222 C. civ., art. 1266 şi următoarele C. civ., art. 2208 C. civ., art. 1082 din vechiul C. civ. şi art. 1548 din noul C. civ.

Prin sentinţa nr. 546 din 28 august 2018, Judecătoria Câmpeni a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe invocată de pârâtă şi a declinat în favoarea Tribunalului Alba competenţa materială pentru soluţionarea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă la 9 noiembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, Tribunalul Alba, secţia a Il-a Civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. prin Sucursala Alba Iulia. Totodată, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, iar după rejudecarea pricinii în fond, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei B. S.A. să soluţioneze în mod pozitiv Dosarul de daună nr. x deschis în temeiul Poliţei de asigurare nr. x/2015, ca urmare a faptului că, în intervalul perioadei de asigurare şi sub acoperirea Contractului de asigurare nr. x/24.04.2015, a intervenit un risc asigurat printr-o clauză valabilă (clauza ALOP din cadrul Contractului de asigurare/Poliţei de asigurare nr. x/2015); a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie a societăţii C. S.R.L.; a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul în cauză.

Prin decizia civilă nr. 393 din 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 13/COM/2019 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei instanţei de apel, apelanta-reclamantă A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând admiterea recursului formulat, casarea deciziei, iar, în rejudecarea apelului formulat împotriva sentinţei nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019 a Tribunalului Alba, admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii introductive, cu cheltuieli de judecată în recurs pe cale separată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva sentinţei nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, motivându-şi în principal soluţia prin raportare la menţiunile poliţei de asigurare, cu ignorarea voinţei reale a părţilor, inclusiv a argumentelor apelantei cu privire la dispoziţiile C. civ. în materia interpretării contractelor (art. 1266 şi art. 1268, respectiv art. 2222 C. civ.), motivarea necuprinzând nicio referire la argumentele juridice pentru care instanţa a respins motivele de apel.

Faţă de aceste aspecte, recurenta apreciază că, în speţă, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel dând o greşită aplicare normelor de drept material în materia interpretării contractelor (art. 1266-1268 C. civ.) şi în materia contractului de asigurare pierderi financiare (art. 2222 C. civ.), precum şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de apel nemotivând respingerea motivului de apel ce a vizat greşita interpretare a contractului.

Se arată că, deşi instanţa de apel constată existenţa unei exprimări deficitare contractuale, nu continuă raţionamentul juridic pentru a suplini acest deficit al clauzelor contractuale, refuzând aplicarea normelor de drept în materia interpretării contractelor şi a prevederilor generale în materia asigurărilor de pierderi financiare.

În continuare, autoarea recursului face o prezentare a istoricului relaţiei contractuale cu pârâta B. S.A., reiterând faptul că acţiunea recurentei vizează obligarea asigurătorului la recunoaşterea valabilităţii clauzei ALOP privind pierderea de profit, la momentul producerii riscului asigurat, ce face obiectul Dosarului de daună nr. x deschis în temeiul Poliţei de asigurare nr. x/2015, faţă de care asigurătorul a apreciat că o interpretare a Clauzei speciale 004, în sensul extinderii răspunderii asigurătorului pe perioada de garanţie, nu se aplică şi pentru daunele reprezentând pierderea de profit.

În acest sens, recurenta solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere faptul că limitările de răspundere cuprinse în Clauza specială ALOP nu îi sunt opozabile recurentei-reclamante, acestea nefiindu-i comunicate şi, implicit, nici asumate de recurenta-reclamantă. În plus, se menţionează că este singura anexă nesemnată de reprezentantul recurentei-reclamante, fiind adăugată în sistemul informatic al asigurătorului la mult timp după emiterea poliţei.

Cât priveşte voinţa asigurătorului, recurenta consideră că prezintă relevanţă doar cea expusă de asigurător în comunicările precontractuale şi confirmată în timpul executării contractului, iar nu cea ascunsă, strecurată în menţiuni mărunte sau în clauze necomunicate recurentei.

În aceste condiţii, autoarea recursului consideră că întinderea răspunderii asigurătorului va trebui raportată la dispoziţiile legale de drept comun în materia contractului de asigurare, care prevăd o acoperire integrală a prejudiciului, atât pentru paguba efectivă, cât şi pentru beneficiul nerealizat (art. 2222 C. civ.).

Se solicită ca instanţa de recurs să facă o corectă aplicare a dispoziţiilor C. civ. în materia interpretării contractelor (art. 1266 şi art. 1268), în sensul interpretării clauzelor contractuale conform voinţei comune a părţilor de la momentul încheierii contractului.

Autoarea recursului consideră ca fiind relevant sub aspectul negocierilor purtate de părţi şi a interpretării date, anterior, de părţi, însuşi cuprinsul Ofertei înaintate de asigurător recurentei, ofertă acceptată de recurentă şi care a stat la baza emiterii Poliţei de asigurare.

În ceea ce priveşte natura contractului, se arată că asigurarea oferită de pârâtă şi acceptată de reclamantă a fost una CAR-EAR - ALL RISKS, având menirea de a acoperi toate riscurile care ar fi putut interveni ca urmare a activităţii de construire şi instalare a Parcului eolian Curcubăta, astfel încât, interpretarea acordată termenilor trebuie să fie una in extenso.

În acest context, recurenta mai subliniază că, în relaţia dintre cele două părţi contractante, pârâta este profesionistul în domeniu, specialistul în asigurări, căruia îi revenea obligaţia de a asigura consultanţa şi informarea precontractuală a Clientului, respectiv, a recurentei, neprofesionist în domeniu.

Se consideră că acesta este şi motivul pentru care, interpretarea dată termenilor contractului trebuie să fie cea accesibilă neprofesionistului în domeniu, în acest sens, fiind şi dispoziţiile C. civ. care impun buna-credinţă în toate fazele contractului, de la negociere până la executare.

Totodată, recurenta consideră că prezintă relevanţă inclusiv scopul contractului şi împrejurările în care a fost încheiat contractul, aceasta, în calitate de investitor şi beneficiar al lucrării Parc eolian Curcubăta, având nevoie de o asigurare care să acopere pierderile de profit datorate unei eventuale nefinalizări a proiectului. Mai mult, recurenta susţine că a optat pentru acest tip de poliţă tocmai la sfatul pârâtei.

În altă ordine de idei, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1268 alin. (3) C. civ., recurenta arată că respectivele clauzele contractuale ar fi trebuit interpretate în sensul în care pot produce efecte, iar nu în sensul în care nu produc niciun efect.

Astfel, oferirea unei asigurări pentru pierderea de profit nu îşi putea produce efectul decât în perioada de garanţie, întrucât riscurile principale se transmiteau doar ulterior recepţiei, recurenta oferind drept argument, în acest sens, inclusiv graficul de execuţie comunicat asigurătorului, care prevedea data de 31 decembrie 2015 ca dată estimată pentru punerea în funcţiune.

Recurenta mai subliniază că respectiva clauză privind asigurarea pierderii de profit este una accesorie asigurării daunelor principale, iar conform principiului accesorium sequitur principale, valabilitatea principalului atrage şi valabilitatea accesoriului.

Totodată, faţă de comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului, recurenta solicită a se da valenţă probatorie maximă e-mail-ului transmis de pârâtă în atenţia recurentei-reclamante la data de 9 decembrie 2015, prin care se confirmă, o dată în plus, extinderea valabilităţii asigurării pe perioada de garanţie, fără vreo limitare. Se arată că această confirmare a asigurătorului a creat recurentei convingerea că beneficiază de o asigurare valabilă pentru absolut toate riscurile ce ar fi putut să apară în contextul perioadei de garanţie a lucrărilor în primele 12 luni.

În opinia recurentei, menţiunea din poliţă privind o durată mai restrânsă a valabilităţii clauzei ALOP este o simplă eroare materială, de care asigurătorul a profitat la momentul la care recurenta a uzat de clauza 004, această concluzie putând fi desprinsă din aplicarea dispoziţiilor legale privind interpretarea contractelor conform voinţei reale a părţilor, cât şi din Oferta de asigurare şi e-mail-ul de confirmare din 9 decembrie 2015, ambele emanând de la asigurător, documente care nu cuprind nicio limitare a extinderii valabilităţii pe perioada de garanţie.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta solicită a se remarca faptul că decizia recurată nu face nicio referire la motivele pentru care au fost îndepărtate susţinerile din apel ale recurentei cu privire la aplicabilitatea normelor legale în materia interpretării contractelor.

Totodată, se arată că, deşi a invocat în mod expres dispoziţiile art. 2222 C. civ. în contextul în care asigurătorul nu a comunicat condiţiile speciale ale secţiunii privind asigurarea piederii de profit, instanţa de apel nu a motivat respingerea acestor argumente, motiv pentru care recurenta consideră că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cuprinsul deciziei recurate nefiind inserată nicio referire a instanţei faţă de argumentul esenţial adus în apel, respectiv cel al necesităţii interpretării clauzelor contractuale (constatate ca fiind exprimate deficitar) prin raportare la dispoziţiile comune în materia interpretării contractelor şi, în special, a celor privind contractele de asigurare de pierderi financiare.

În drept, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a menţionat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care recursul este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 17 ianuarie 2020 .

La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a arătat că nu este de acord cu judecarea cauzei în completul de filtru, solicitând, totodată, anularea recursului deoarece criticile aduse deciziei recurate vizează netemeinicia acestei hotărâri şi nu nelegalitatea acesteia, neîncadrându-se în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 11 februarie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă nu a înţeles să uzeze de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, doar intimata-pârâtă B. S.A. a depus punct de vedere la raport, prin care a învederat faptul că, în opinia sa şi contrar celor reţinute prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întreg recursul se bazează pe critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei recurate, solicitând instanţei de recurs să anuleze recursul. În subsidiar, faţă de motivele invocate în întâmpinare, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de intimatele-pârâte şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 9 martie 2021, ora 10, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea favorabilă a unui dosar de daună, în temeiul unui contract de asigurare.

În calea extraordinară de atac, autoarea recursului a formulat, în ordinea redată, critici de nelegalitate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Cod.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, în esenţă, criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1266 - 1268 C. civ. privitoare la interpretarea contractului, precum şi dispoziţiile art. 2222 C. civ. referitoare la asigurările de pierderi financiare.

Cu titlu prealabil, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă, în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Aşadar, se reţine că, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susţine faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva sentinţei nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, motivându-şi în principal soluţia prin raportare la menţiunile poliţei de asigurare, cu ignorarea voinţei reale a părţilor. Se mai arată că, deşi instanţa de apel a constatat existenţa unei exprimări deficitare contractuale, nu a continuat raţionamentul juridic pentru a suplini acest deficit al clauzelor contractuale, refuzând aplicarea normelor de drept în materia interpretării contractelor şi a prevederilor generale în materia asigurărilor de pierderi financiare.

În acest sens, recurenta solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere faptul că limitările de răspundere cuprinse în Clauza specială ALOP nu îi sunt opozabile recurentei-reclamante, acestea nefiindu-i comunicate şi, implicit, nici asumate de recurenta-reclamantă.

Cât priveşte voinţa asigurătorului, recurenta consideră că prezintă relevanţă doar cea expusă de asigurător în comunicările precontractuale şi confirmată în timpul executării contractului, iar nu cea ascunsă, strecurată în menţiuni mărunte sau în clauze necomunicate recurentei.

În aceste condiţii, autoarea recursului consideră că întinderea răspunderii asigurătorului va trebui raportată la dispoziţiile legale de drept comun în materia contractului de asigurare, care prevăd o acoperire integrală a prejudiciului, atât pentru paguba efectivă, cât şi pentru beneficiul nerealizat (art. 2222 C. civ.).

Recurenta solicită, aşadar, ca instanţa de recurs să facă o corectă aplicare a dispoziţiilor C. civ. în materia interpretării contractelor (art. 1266 şi art. 1268), în sensul interpretării clauzelor contractuale conform voinţei comune a părţilor, aceasta susţinând că, în stabilirea voinţei părţilor, prezintă relevanţă comunicările precontractuale. Cu alte cuvinte, susţine că poliţa de asigurare nu corespunde cu oferta înaintată de asigurător, care a stat la baza emiterii Poliţei de asigurare.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, prin operaţiunea de interpretare a unei convenţii, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractante.

Este adevărat că, pentru a se identifica voinţa reală a părţilor, se pot lua în considerare atât elemente intrinseci, cât şi elemente extrinseci care ar putea servi la înţelegerea voinţei reale a părţilor, însă, dat fiind faptul că, prin semnarea poliţei de asigurare, recurenta-reclamantă a recunoscut că i-au fost comunicate toate condiţiile de asigurare, inclusiv cele privind clauza ALOP, având în vedere menţiunea existentă în acest sens pe verso-ul poliţei de asigurare, aceasta nu se poate prevala de faptul că nu a primit toate condiţiile de asigurare.

Prin urmare, în stabilirea voinţei reale a părţilor, nici instanţa de apel nu era îndrituită să se raporteze la alte elemente extrinseci decât cele prevăzute în însăşi poliţa de asigurare încheiată.

De altfel, primirea sau nu a condiţiilor contractuale este o împrejurare de fapt, care nu mai poate face obiectul verificării/cenzurii instanţei de recurs.

Aşa fiind, critica referitoare la faptul că instanţa de apel a motivat soluţia prin raportare la menţiunile poliţei de asigurare, cu ignorarea voinţei reale a părţilor, nu va putea fi primită.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la faptul că menţiunea din poliţă privind o durată mai restrânsă a valabilităţii clauzei ALOP ar fi o simplă eroare materială, de care asigurătorul a profitat la momentul la care recurenta a uzat de clauza 004.

Faţă de interesul afirmat al recurentei în ceea ce priveşte clauza ALOP referitoare la pierderea de profit anticipat a beneficiarului lucărilor, este cel puţin surprinzător de ce, la momentul semnării poliţei de asigurare, recurenta nu a sesizat că, în ceea ce priveşte clauza ALOP, asigurătorul nu a menţionat aceeaşi perioadă de garanţie de 12 luni, aşa cum a procedat în cazul celorlalte două tipuri de asigurări (bunuri şi răspundere civilă), acceptând să semneze poliţa de asigurare astfel.

În altă ordine de idei, contrar susţinerilor recurentei care afirmă că, în urma solicitării de confirmare a valabilităţii poliţei, asigurătorul/intimata-pârâtă a confirmat că poliţa de asigurare îşi va extinde valabilitatea pe perioada de garanţie, se cuvine menţionat faptul că, potrivit art. 3 lit. b) din Clauza ALOP - Condiţiile speciale privind asigurarea pentru pierderea de profit anticipat a beneficiarului lucrărilor de construcţii montaj s-a prevăzut că "nici o extindere a perioadei de asigurare la Secţiunea I nu conduce automat la o extindere a perioadei de asigurare prin prezenta clauza, ci numai la cererea scrisă făcută din timp de Asigurat către Asigurător, cu declararea împrejurărilor care fac necesară extinderea şi specificarea în scris a valabilităţii acesteia pentru prezenta clauza, într-un supliment de asigurare".

Totodată, Înalta Curte reţine că poliţa a fost încheiată pe perioada 27.04.2015 - 30.12.2015, iar clauza 004 "Extinderea perioadei de garanţie" vizează o excepţie de la această regulă, limitativ prevăzută pentru daunele la care se face expres vorbire în această clauză şi doar pentru riscurile asigurate prin Secţiunea I şi II din Condiţiile privind asigurarea lucrărilor de construcţii montaj şi a răspunderii constructorului.

Având în vedere că, pentru Clauza ALOP, nu s-a încheiat niciun supliment de asigurare aşa cum era prevăzut în art. 3 lit. b) din Clauza ALOP, corespondenţa purtată pe email, aşa cum a fost ea interpretată de recurenta-reclamantă, nu e de natură a extinde efectele şi valabilitatea acestei clauze dincolo de ceea ce a fost convenit prin poliţa de asigurare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prevederile contractuale în discuţie sunt clare, nefiind necesară recurgerea la regulile de interpretare prevăzute de art. 1268 C. civ. referitoare la clauzele îndoielnice, fiind fără echivoc faptul că asigurătorul nu a avut în vedere decât o extindere a asigurării exclusiv pentru perioada de garanţie specificată la asigurările de la Secţiunea I şi II, respectiv pentru pagubele materiale şi pentru răspunderea civilă legală şi răspunderea faţă de angajaţi, nu şi pentru clauza ALOP - Piederea de profit anticipat a beneficiarului lucrărilor.

Cât priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2222 din C. civ., Înalta Curte reţine că nu se poate pune problema unei greşite interpretări sau aplicări a respectivului text de lege în condiţiile în care chestiunea ridicată de recurentă nu este cea a aplicării clauzei ALOP în substanţa sa, ca o transpunere a dispoziţiilor art. 2222 din C. civ., ci a valabilităţii acestei clauze din punct de vedere temporal.

Prin urmare, pentru a putea vorbi de o aplicare greşită sau nu a dispoziţiilor art. 2222 din C. civ., era necesar ca instanţa de apel să ajungă să stabilească dacă s-a produs unul din riscurile asigurate prin clauza ALOP şi dacă acesta s-a produs în interiorul perioadei de asigurare, or, aşa cum s-a arătat mai sus, efectele şi valabilitatea acestei clauze nu au fost extinse dincolo de 30.12.2015, iar, conform susţinerilor recurentei, pretinsul risc asigurat s-a produs după această dată.

Nu în ultimul rând, contrar celor susţinute de recurentă, clauza privind asigurarea pierderii de profit nu este una accesorie asigurării daunelor principale aşa cum s-a exprimat recurenta, ci este o asigurare de sine stătătoare, ce vizează pierderile datorate în situaţia în care proiectul nu ar fi fost finalizat.

Altfel spus, este o asigurare de pierderi financiare din întreruperea afacerii, asigurare de sine stătătoare, care nu interferează cu celelalte obiecte ale asigurării prevăzute de poliţa de asigurare nr. x/24.04.2015 şi care constau în asigurarea de bunuri pentru daune produse construcţiei-montajului şi asigurarea de răspundere civilă pentru daune produse terţilor sau angajaţilor (vătămări corporale sau daune materiale).

Prin urmare, nici acest argument nu este de natură a duce la interpretarea valabilităţii clauzei ALOP în sensul dorit de recurenta-reclamantă.

În continuare, examinând decizia atacată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanţei de apel nici în considerarea acestui motiv de casare.

În concret, recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel din perspectiva obligaţiei instanţei de a motiva hotărârea adoptată, conform art. 425 C. proc. civ., arătând faptul că instanţa de apel nu a motivat respingerea susţinerilor privitoare la aplicabilitatea normelor legale în materia interpretării contractelor, inclusiv a celor referitoare la dispoziţiile art. 2222 C. civ.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentei, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de parte, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de apel de a motiva decizia pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplineşte.

În altă ordine de idei, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi, aşa cum s-a reţinut mai sus, nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent. Cu toate acestea, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, verificând conţinutul deciziei atacate, instanţa de control judiciar reţine că, deşi cuprinde o motivare succintă, aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus într-o manieră clară, logică şi necontradictorie argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Aşa fiind, afirmaţiile recurentei-reclamante ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 393/2019 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 393/2019 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.