Recus in cassation for civil damages: nullity of appellants' appeal for lack of valid grounds of illegality and rejection of defendant's appeal regarding moral damages quantification

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 8 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A., au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.200.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale cauzate prin producerea accidentului, obligarea pârâtei la plata sumei de 16.185 RON reprezentând daune materiale şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea prezentului litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, 1385, 1386, 1391 C. civ. (2009) şi pe dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

La termenul din 14 septembrie 2017, instanţa a procedat la verificarea competenţei materiale funcţionale de soluţionare a cauzei, în condiţiile art. 131 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 49 din 14 septembrie 2017, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, invocată din oficiu şi a dispus trimiterea cererii formulate de reclamanţi unui complet specializat în judecarea cauzelor cu profesionişti din cadrul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Caraş-Severin.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 20 septembrie 2017, sub nr. x/2017*.

La termenul de judecată din 18 decembrie 2017, pârâta a depus note de şedinţă prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin, raportat la Decizia Î.C.C.J. nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 06.04.2017, apreciind că revine secţiei I Civile a Tribunalului Caraş-Severin competenţa de soluţionare a cauzei.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere ordonanţa de clasare dispusă în dosarul penal, din care reiese că vinovatul producerii accidentului de circulaţie din data de 23.02.2017, respectiv defunctul J., ar fi fost sub influenţa băuturilor alcoolice, aspect cunoscut de victimele K. şi L..

În subsidiar, a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, diminuarea daunelor materiale solicitate de către reclamantele B. şi E., până la concurenţa sumelor dovedite cu înscrisuri justificative; diminuarea daunelor morale solicitate, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) lit. c) şi a) art. 22 alin. (2) din Norma ASF 39/2016; reţinerea incidenţei prevederilor art. 1371 C. civ., astfel cum a fost dezlegată prin Decizia ÎCCJ nr. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial la 4 iunie 2016; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 1916 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin şi a declinat competenţa de soluţionare a dosarului nr. x/2017 în favoarea secţiei I Civile a Trubunalului Caraş-Severin - completele civile. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între completele specializate ale aceleiaşi instanţe, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 7/PI/CC din 15 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Caraş-Severin.

În urma competenţei astfel stabilşite, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 21 februarie 2018, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1014 din 18 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A. şi, în consecinţă: a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantei B. suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale, precum şi suma de 4450 RON cu titlul de despăgubiri materiale; reclamantului C. suma de 30.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantului D. suma de 30.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantei E., suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale, precum şi suma de 11.044,10 RON cu titlul de despăgubiri materiale; reclamantei F. suma de 70.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale; reclamantului G. suma de 45.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale şi reclamantei H. suma de 30.000 RON, cu titlul de despăgubiri morale. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantelor E. şi B. câte 2000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., cât şi pârâta I. S.A.

Prin decizia civilă nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis atât apelurile declarate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., împotriva sentinţei civile nr. 1014/18.06.2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2017, precum şi apelul declarat de pârâta I. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

- a majorat la echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 35.000 Euro, daunele morale acordate reclamanţilor A., B. şi E.;

- a majorat la echivalentul în RON la data plătii al sumei de 17.500 Euro, daunele morale acordate reclamanţilor C., D. şi H.;

- a majorat la echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 20.000 Euro, daunele morale acordate reclamantei F.;

- a majorat la echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 20.000 Euro, daunele morale acordate reclamantului G.;

- a diminuat la suma de 3115 RON, daunele materiale acordate reclamantei B.;

- a diminuat la suma de 7731 RON, daunele materiale acordate reclamantei E..

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

A obligat pârâta I. S.A. la plata către fiecare dintre reclamantele B. şi E. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La data 3 decembrie 2018, pârâta I. S.A. a solicitat lămurirea dispozitivului acestei decizii, în sensul de a se clarifica dacă suma de 35.000 Euro, acordată reclamanţilor M., B., E. este globală (cota de 1/3 pentru fiecare) sau este de 35.000 Euro pentru fiecare reclamant şi dacă suma de 17.500 Euro, acordată reclamanţilor C., D., H. este globală (cota de 1/3 pentru fiecare) sau este de 17.500 Euro pentru fiecare reclamant, în opinia pârâtei, maniera în care este redactat dispozitivul deciziei nr. 740/A din 13 noiembrie 2018 fiind de natură a crea confuzii sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite în favoarea reclamanţilor.

Prin încheierea civilă nr. 39 din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 740/13.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017, formulată de pârâta I. S.A.

La 16 ianuarie 2019, recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E., F., G., H. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi majorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale, astfel cum s-a solicitat prin acţiunea introductivă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că este netemeinică şi nelegală soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale.

Astfel, consideră că sumele acordate în prezentul dosar sunt substanţial mai mici decât cele acordate în dosarul nr. x/2017, în care fiecare dintre părinţii victimei a primit daune morale în cuantum de 50.000 euro, iar fratele victimei a primit suma de 25.000 euro. Au menţionat faptul că victima era pasager în acelaşi autoturism cu K. şi L..

Totodată, au arătat că practica judiciară a dovedit că sumele acordate în mod curent pentru acelaşi tip de suferinţe sunt mult mai mari, iar circumstanţele prezentei cauze nu justifică în niciun fel tratarea în alt mod a părţilor civile, în sensul de a le minimiza suferinţa şi, implicit, daunele morale acordate.

De asemenea, recurenţii au apreciat ca neîntemeiată concluzia instanţei de apel, potrivit căreia, dacă cele două victime ale accidentului ar fi purtat centura de siguranţă, leziunile acestora ar fi fost mai puţin grave, iar decesul acestora este posibil să nu se fi produs. Or, din fotografiile criminalistice se poate observa deformarea autoturismului, ca rezultat al impactului extrem de violent, astfel încât purtarea sau nepurtarea centurii de siguranţă nu ar fi avut niciun efect.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au prezentat suferinţele psihice şi durerea suferită de familiile victimelor ca urmare a decesului acestora în urma accidentului rutier.

În concluzie, recurenţii au susţinut că daunele morale solicitate se cuvin datorită prejudiciului moral suferit, reflectând criteriul reparării integrale a prejudiciului, ca principiu ce guvernează materia despăgubirilor civile.

Astfel, arată că, deşi viaţa unei persoane nu poate fi cuantificată pecuniar, daunele morale solicitate nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, ci doar o justă şi integrală reparare a prejudiciului moral suferit ca urmare a unei adevărate lovituri pentru recurenţi, cu atât mai mult cu cât decesul victimei a survenit în mod violent, ca urmare a accidentului de circulaţie.

Consideră că determinarea prejudiciului moral solicitat nu reprezintă altceva decât stabilirea multilaterală a tuturor consecinţelor negative produse şi a implicaţiilor lor, pe toate laturile vieţii sociale a recurenţilor, a duratei consecinţelor şi a intimităţii durerilor cauzate.

Faţă de aceste consecinţe, de importanţa şi gravitatea lor, de intensitatea durerilor psihice suferite, de urmările accidentului care persistă şi în prezent, recurenţii-reclamanţi consideră că sumele solicitate sunt în măsură să acopere prejudiciul moral suferit.

Prin înscrisul aflat la dosar, recurenţii-reclamanţi au precizat că sunt de acord cu soluţionarea recursului de completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. în situaţia în care acesta va fi declarat admisibil în principiu.

La 21 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă I. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut următorele critici de nelegalitate:

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării în drept a hotărârii instanţei de apel în raport de Norma A.S.F. 39/2016, în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, în contradicţie cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Consideră greşită soluţia instanţei de apel de a nu motiva, în drept, hotărârea în raport de dispoziţiile normei speciale, respectiv art. 22 alin. (1) lit. c) şi art. 22 alin. (2) din Norma A.S.F. 39/2016 şi art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016, care reprezintă singurele temeiuri legale în baza cărora recurenta poate fi obligată la plata despăgubirilor.

Totodată, arată că, în decizia recurată, nu a fost indicat niciun temei de drept în ceea ce priveşte individualizarea daunelor morale.

Recurenta a mai susţinut că Norma A.S.F. 39/2016 nu se aplică doar situaţiilor de soluţionare pe cale amiabilă, ci şi situaţiilor în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, cum este cazul în speţă, sens în care raportarea la norma specială şi reţinerea acesteia în cadrul considerentelor hotărârii este obligatorie, în condiţiile în care cuprinde temeiul legal prin care se stabileşte modalitatea de cuantificarea prejudiciului moral.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, respectiv evaluarea prejudiciului moral strict prin raportare la daunele acordate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Caraş-Severin, raportare care nu reprezintă o evaluare a prejudiciului moral în conformitate cu jurisprudenţa din România.

A mai arătat că, deşi la individualizarea daunelor morale, instanţa trebuie să aibă în vedere soluţiile jurisprudenţiale pronunţate în cauze similare, în speţă, curtea de apel nu a dat eficienţă practicii judiciare depuse de recurentă la dosarul cauzei şi nu a motivat de ce a fost înlăturată de la stabilirea daunelor morale. Astfel, susţine că instanţa de apel s-a raportat strict la daunele morale acordate în dosarul nr. x/2017, deşi hotărârea pronunţată în acest dosar nu avea autoritate sau putere de lucru judecat asupra daunelor care urmau să fie stabilite de către instanţa de apel, ci reprezenta o hotărâre de care instanţa putea să ţină cont sau nu, cu titlu de jurisprudenţă.

Totodată, recurenta susţine că, în astfel de cauze, jurisprudenţa reprezintă un veritabil izvor de drept, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. d) din ordinul CSA 14/2011, art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF 23/2014, precum şi din interpretarea logică şi sistematică a Normei ASF 39/2016, Normei 20/2017, O.U.G. nr. 54/2016 şi a Legii nr. 132/2017.

De aceea, recurenta susţine că instanţa trebuia să se raporteze la întreaga jurisprudenţă din România, şi nu doar la o singură decizie, doar pentru faptul că în acea cauză s-au acordat despăgubiri ca urmare a decesului unei persoane în urma aceluiaşi eveniment rutier.

Recurenta-pârâtă nu a menţionat dacă este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru, prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. în situaţia în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

Cererile de recurs au fost comunicate părţilor.

La 18 aprilie 2019, recurenta-pârâtă I. S.A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 30 iunie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin raport reţinându-se nulitatea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi admisibilitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la 15 iulie 2020, conform dovezilor aflate la filele x .

Faţă de raportul comunicat, doar recurenta-pârâtă I. S.A. a formulat, la 23 iulie 2020, punct de vedere la raport, prin care a achiesat la cele reţinute prin raport, mai puţin la opinia exprimată de raportor cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă. Astfel, contrar opiniei raportorului, recurenta susţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 nu a fost invocat formal, ci ca o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât, aşa cum a precizat, jurisprudenţa, în astfel de cauze, reprezintă un veritabil izvor de drept, aşa cum reiese din succesiunea de legi speciale în domeniu.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocată de recurenta-pârâtă, fiind admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă I. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În motivarea soluţiei referitoare la recursul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că aceştia nu au formulat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că susţinerile referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale în funcţie de probele care relevă consecinţele nefaste care s-au răsfrânt asupra stării fizice şi psihice ale recurenţilor-reclamanţi nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara controlului de legalitate pe care îl exercită instanţa de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la împrejurări de fapt şi la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

Prin urmare, văzând că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 9 martie 2021, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, reţinând următoarele considerente:

Cu privire la cerinţele de formă ale cererii de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi, se constată că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurenţi se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivul invocat nu poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se constată că, în dezvoltarea motivului de recurs, principala critică a recurenţilor vizează cuantumul daunelor morale acordate, pe care îl consideră neîndestulător, critică ce vizează aspecte de netemeinicie şi care nu poate fi examinată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenţi.

Aşadar, nu se poate considera că afirmaţiile recurenţilor din cuprinsul cererii de recurs privind nemulţumirea acestora faţă de daunele morale acordate reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste cerinţe trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii hotărârii, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţilor, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

În altă ordine de idei, cu referire criticile privind nerespectarea jurisprudenţei în materia daunelor morale, se reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aşadar, jurisprudenţa din România nu este izvor de drept în raport şi de conţinutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Nu în ultimul rând, criticile referitoare la faptul că instanţa de apel nu a evaluat în mod concret traumele şi suferinţele recurenţilor nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind chestiuni de fapt care nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Aşadar, legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Analizând recursul formulat de pârâta I. S.A. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a înţeles să se prevaleze de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat critici pentru lipsa motivării în drept a hotărârii instanţei de apel în raport de Norma ASF 39/2016 în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în raport de norma specială (Norma ASF 39/2016) aplicabilă în speţă, în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, ci doar în ceea ce priveşte analizarea prejudiciului material, cu toate că, prin întâmpinarea formulată în primă instanţă, a arătat faptul că daunele morale se stabilesc în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) lit. c) şi art. 22 alin. (2) din Norma ASF 39/2016, respectiv, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 şi în corelaţie cu practica judiciară în materie.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că reţinerea temeiurilor legale incidente, respectiv art. 22 alin. (1) lit. c) şi art. 22 alin. (2) din Norma ASF 39/2016 şi art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 era obligatorie în condiţiile în care acestea reprezintă singurele temeiuri legale în baza cărora aceasta putea fi obligată la plata despăgubirilor.

Analizând critica subsumată motivului de nelegalitate mai sus arătat, Înalta Curte constată că, sub aspectul daunelor morale, prima instanţă de fond şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 15 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 1391 alin. (2) C. civ., or, în apel, pârâta nu a criticat incidenţa acestor norme de drept, ci a solicitat doar reaprecierea cuantumului daunelor (materiale şi morale) acordate reclamanţilor.

În altă ordine de idei, se cuvine menţionat faptul că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor.

Aşadar, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probatoriu, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de către cel prejudiciat, să aprecieze suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. În vederea stabilirii cuantumului daunelor morale, instanţa poate folosi criterii cum ar fi cele legate de consecinţele negative suferite pe plan moral, importanţa valorilor lezate, intensitatea vătămărilor aduse sau măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială, fără a fi înlăturată nici funcţia reparatorie a daunelor morale.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

În vederea realizării acestor deziderate, instanţa trebuie să realizeze o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, pentru a se ajunge la stabilirea unor daunele morale care să fie rezonabile, iar cuantificarea acestora să fie una justă şi echitabilă, care să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs persoanelor care le solicită, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit şi nici să nu fie unele derizorii care să nu justifice o reparare echitabilă a pagubei produse.

Aşadar, având în vedere că, în prezent, în aplicarea art. 41 din Convenţia europeană, instanţele statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de reparaţie personală nepatrimonială, Înalta Curte reţine că, din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă care au fost argumentele care au stat la baza pronunţări soluţiei din dispozitiv, neputându-se constata aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori eronate şi nici inexistenţa motivelor care au determinat stabilirea cuantumului daunelor morale.

Prin urmare, critica apare ca nefondată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată prin aceea că instanţa de apel a procedat la evaluarea prejudiciului moral strict prin raportare la daunele acordate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Caraş-Severin, raportare care nu reprezintă o evaluare a prejudiciului moral în conformitate cu jurisprudenţa din România.

Instanţa de recurs constată că, prin intermediul acestor critici, recurenta-pârâtă urmăreşte să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul reducerii acestora.

Stabilirea cuantumului daunelor morale s-a făcut ţinându-se seama de o serie de criterii, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, aceste criterii au fost avute în vedere de instanţa de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanţa de recurs subliniază că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, or, recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu şi pentru motive de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşadar, chiar dacă recurenta-pârâtă a susţinut că, la stabilirea daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de jurisprudenţa din România, instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acelaşi sens, pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă I. S.A. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă I. S.A. împotriva deciziei civile nr. 740/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.