Unfair competition vs. labor jurisdiction: inadmissibility of labor court specialization claims and civil delictual liability under Law 11/1991

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 17.11.2016 şi înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:

- încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială din partea pârâţilor de captare - atragere a piloţilor maritimi, salariaţii reclamantei pentru desfăşurarea activităţilor profesionale salariale sau de altă natură în cadrul societăţii pârâte;

- încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială din partea pârâţilor de denigrare a reclamantei şi/sau a serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de către pârâţi de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea reclamantei, de natură să-i lezeze interesele;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la recuperarea integrală a prejudiciului patrimonial cauzat reclamantei prin acţiunile de concurenţă neloială, din dezorganizarea reclamantei, prin obligarea la plata sumelor de bani obţinute sub orice formă din aceste activităţi, evaluate provizoriu la 279.795,76 RON;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la recuperarea integrală a prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei prin acţiunile de concurenţă neloială în cuantum provizoriu de 10.000 RON;

- obligarea pârâţilor, în solidar, ca, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, să suporte cheltuielile de publicare a dispozitivului hotărârii judecătoreşti într-un ziar de largă circulaţie, pe pagina de internet a Autorităţii Navale Române, a Regiei Autonome Administraţia Fluvială a Dunării de Jos Galaţi, a Consiliului Concurenţei; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 11, art. 2, art. 3, art. 7 din Legea nr. 11/1991, art. 1357-1359, art. 1370, art. 1381-1382, art. 1385 şi art. 1386 C. civ. şi art. 254-256 din Codul muncii.

Tribunalul Constanţa a calificat acţiunea ca fiind o pretenţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. În reţinerea acestei situaţii, a arătat că tocmai chemarea în judecată a pârâtei B. S.A. ca şi subiect al unui act de concurenţă neloială caracterizează natura juridică a cauzei ca fiind un litigiu cu profesioniştii în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 11/1991, care statuează că acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială sunt de competenţa locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtului.

În acest sens, prin sentinţa civilă nr. 526/22.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă (invocată de pârâţi) şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă - litigii cu profesioniştii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă la data de 14.04.2017, sub nr. x/2017.

Pentru termenul din 25 octombrie 2017, apelanta-reclamantă a depus la dosarul cauzei cerere de apelare a cauzei în lipsă, formulând, totodată, şi concluzii scrise prin care a solicitat instanţei să se pronunţe potrivit art. 131 C. proc. civ. asupra competenţei generale, materiale, teritoriale, solicitând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu conflict negativ de competenţă între două instanţe de acelaşi grad de pe raza a două curţi de apel diferite, arătând că, în cauză, competenţa materială este absolut în favoarea Tribunalului Constanţa, conform Codului muncii şi Legii nr. 11/1991, iar în ce priveşte competenţa funcţională - între secţia I şi secţia a II-a - aceasta urmează a se stabili conform RIL - respectiv decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 25 octombrie 2017, instanţa a pus în discuţie competenţa funcţională de soluţionare a litigiului. Potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă de la acel termen, întrebaţi fiind, apărătorii părţilor prezente au arătat că nu au obiecţiuni în ceea ce priveşte competenţa.

Prin încheierea din 25 octombrie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a apreciat că este competent general, material teritorial şi funcţional să soluţioneze cauza şi cu privire la persoanele fizice, în temeiul Legii 11/1991, considerând litigiul unul de dreptul concurenţei, şi nu un conflict de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 282 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, cererile având ca obiect obligaţia de a face şi pretenţii, formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., R., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q.; a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON către pârâtul J., de 1500 RON către pârâtul S. şi de 1500 RON către pârâtul E..

Împotriva încheierii din 25 octombrie 2017 şi a sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 25 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 282 din 20 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2017. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâţii C., R., F., G., I., J., K., L., M., T., S., P. şi Q. a câte 1.000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei competente.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod nelegal că prezentul litigiu este unul cu profesioniştii având ca obiect răspunderea civilă delictuală.

Aceeaşi parte a arătat că acţiunea împotriva pârâţilor persoane fizice trebuia judecată potrivit jurisdicţiei muncii, conform art. 266 din Codul muncii, litigiul fiind astfel de competenţa completelor specializate în dreptul muncii.

Autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a făcut referire la clauza de neconcurenţă reglementată de art. 24 din Codul muncii, după care a reţinut că acest text de lege nu este aplicabil.

Recurenta-reclamantă a mai aratat că aceeaşi instanţă a apreciat că litigiul este de competenţa secţiei a II-a Civile cu motivarea că salariaţii nu răspund în temeiul Codului muncii pentru acte de concurenţă neloială, ci numai potrivit Legii nr. 11/1991. Or, salariaţii nu sunt profesionişti, întrucât nu exploatează o întreprindere cu caracter economic.

Aceeaşi parte a susţinut că nu a fost verificată competenţa teritorială a primei instanţe, deşi aceasta era obligată să procedeze la verificarea competenţei sale.

Astfel, titulara recursului a învederat că instanţa competentă teritorial este Tribunalul Constanţa, potrivit art. 269 din Codul muncii, care instituie competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a analizat cauza numai din perspectiva răspunderii civile delictuale, fără să se raporteze la principiile răspunderii din materia dreptului concurenţei neloiale, deşi aceste principii au fost indicate atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel.

Aceeaşi parte a susţinut că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 11/1991 se aplică exclusiv persoanelor juridice, deşi art. 11 lit. i) din acelaşi act normativ face referire şi la persoanele fizice.

Totodată, a învederat că instanţa a reţinut aplicabilitatea art. 101-102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene numai în cazul persoanelor fizice, cu toate că practicile concertate care pot afecta comerţul pot viza şi persoanele fizice.

A mai susţinut că este contradictorie motivarea instanţei de apel, întrucât aceasta a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 şi art. 254 din Codul muncii, însă a exclus competenţa completului specializat în litigii de muncă.

Aceeşi parte a mai învederat că angajarea unui salariat la o firmă concurentă pe acelaşi post cu cel deţinut anterior pentru desfăşurarea unei activităţi identice se circumscrie art. 1 din Legea nr. 11/1991, fără a fi necesar să se demonstreze efectele acestei angajări pe piaţa concurenţială.

Totodată, a susţinut că instanţa nu analizat corespondenţa purtată între intimata-pârâtă B. S.A. şi Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, prin care s-a solicitat rezilierea contractului încheiat cu recurenta-reclamantă şi eliminarea acesteia de pe piaţă.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel s-a limitat la verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale instituite de art. 1357 C. civ., fără să aibă în vedere şi principiile răspunderii în materia concurenţei neloiale.

Aceeaşi parte a prezentat o serie de consideraţii teoretice referitoare la secretul comercial, după care a învederat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a)-b) din Directiva nr. 2016/943 privind protecţia know-how-ului şi a informaţiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării şi divulgării ilegale.

Astfel, a subliniat că intimata-pârâtă B. S.A. şi-a însuşit datele de contact ale piloţilor de nave maritime, pe care i-a contactat în vederea cooptării acestora şi dezorganizării recurentei-reclamante.

Totodată, a arătat că intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat Administraţiei Fluviale a Dunării de Jos eliminarea recurentei-reclamante de pe piaţă.

Recurenta-reclamantă a prezentat o serie de consideraţii referitoare la principiul efectului direct al dreptului Uniunii Europene, după care a conchis că actele şi faptele intimaţilor-pârâţi sunt contrare uzanţelor cinstite în activitatea profesională, fiind de natură să-i lezeze drepturile şi interesele sale legitime.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la 4 septembrie 2019, respectiv, la 5 septembrie 2019.

La 2 octombrie 2019, intimaţii-pârâţi persoane fizice au depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la criteriul valoric, iar, în subsidiar, ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată cu privire la care au depus dovezi.

La 7 octombrie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 4 noiembrie 2019, cu depăşirea termenului legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, Maritimă şi Fluvială, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a formulat critici referitoare la încălcarea competenţei materiale procesuale a completului specializat şi a competenţei teritoriale exclusive, susţinând, în esenţă, că prezenta cauză trebuia soluţionată de un complet specializat de dreptul muncii din cadrul tribunalului.

Critica formulată este susceptibilă de a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (indicat şi de recurentă), care are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Pe lângă necesitatea respectării regimului de invocare a excepţiei de necompetenţă, Înalta Curte reţine că necompetenţa este de ordine publică în cazurile prevăzute de art. 129 alin. (2) pct. 1-3 din C. proc. civ. (în forma existentă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018), respectiv în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, competenţa este de ordine privată.

Aşadar, luând în considerare că acţiunea a fost introdusă anterior modificării C. proc. civ. (prin Legea nr. 310/2018), se reţine că art. 129 din C. proc. civ. în vigoare nu se referea şi la competenţa materială procesuală (specializată).

Totodată, conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018), "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Coroborând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt citate în faţa primei instanţe.

Aşadar, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. impune ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanţei competente şi, ulterior, fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză.

Înalta Curte constată că, în speţa dedusă judecăţii, Tribunalul Constanţa a calificat acţiunea ca fiind o pretenţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, reţinând că însăşi chemarea în judecată a pârâtei B. S.A. ca şi subiect al unui act de concurenţă neloială caracterizează natura juridică a cauzei ca fiind un litigiu cu profesioniştii în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 11/1991, care statuează că acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială sunt de competenţa locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtului.

În acest sens, prin sentinţa civilă nr. 526/22.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă (invocată de pârâţi) şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă - litigii cu profesioniştii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă la data de 14.04.2017, sub nr. x/2017.

Pentru termenul din 25 octombrie 2017, apelanta-reclamantă a depus la dosarul cauzei cerere de apelare a cauzei în lipsă, formulând, totodată, şi concluzii scrise prin care a solicitat instanţei să se pronunţe potrivit art. 131 C. proc. civ. asupra competenţei generale, materiale, teritoriale, solicitând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu conflict negativ de competenţă între două instanţe de acelaşi grad de pe raza a două curţi de apel diferite, arătând că, în cauză, competenţa materială este absolut în favoarea Tribunalului Constanţa, conform Codului muncii şi Legii nr. 11/1991, iar în ce priveşte competenţa funcţională - între secţia I şi secţia a II-a - aceasta urmează a se stabili conform RIL - respectiv decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 25 octombrie 2017, instanţa a pus în discuţie competenţa funcţională de soluţionare a litigiului. Potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă de la acel termen, întrebaţi fiind, apărătorii părţilor prezente au arătat că nu au obiecţiuni în ceea ce priveşte competenţa.

Prin încheierea din 25 octombrie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a apreciat că este competent general, material teritorial şi funcţional să soluţioneze cauza şi cu privire la persoanele fizice, în temeiul Legii 11/1991, considerând litigiul unul de dreptul concurenţei, şi nu un conflict de muncă.

Critica formulată de recurentă are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, motivul analizat poate fi valorificat de recurentă doar dacă necompetenţa de ordine publică a fost invocată "în condiţiile legii".

Sub acest ultim aspect, se cuvine amintit faptul că, şi dacă am fi fost în ipoteza unei necompetenţe materiale/teritoriale de ordine publică, pentru a produce efectele dorite, aceasta trebuia invocată în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Cu toate acestea, se observă că primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate a fost în data de 27 septembrie 2017 (a se vedea încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2017 aflată la dosar Tribunalul Galaţi), dată la care reclamanta a fost reprezentată prin consilier juridic care a depus un set de înscrisuri, iar cauza a fost amânată, la solicitarea pârâţilor, în vederea studierii înscrisurilor depuse de reclamantă.

Abia la următorul termen, din 25 octombrie 2017, la solicitarea reclamantei, Tribunalul Galaţi a apreciat că este competent general, material teritorial şi funcţional să soluţioneze cauza, considerând litigiul unul de dreptul concurenţei, şi nu un conflict de muncă.

În considerarea raţionamentului expus anterior, nu vor fi analizate acele critici ale recurentei-reclamante prin care susţine competenţa de soluţionare a litigiului de către instanţa specializată în materia dreptului muncii. Aceste critici vizează fondul excepţiei de necompetenţă. Or, fiind stabilit că recurenta-reclamantă nu a invocat în termenul procedural excepţia de necompetenţă, instanţa supremă nu o poate analiza sub aspectul motivelor de fond prin care este susţinută.

În consecinţă, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu pot fi primite, instanţa de apel pronunţând, din această perspectivă, o soluţie legală.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie întrucât, deşi reţine aplicarea dispoziţiilor art. 24 şi art. 254 din Codul muncii persoanelor fizice intimate, exclude din punct de vedere al competenţei completul specializat în litigii de muncă, considerându-se competentă să soluţioneze cauza.

Analizând considerentele instanţei de apel cu privire la cele susţinute de recurentă, Înalta Curte nu reţine nicio contradictorialitate cu privire la cele învederate de recurentă. Dimpotrivă, trimiterile făcute de instanţa de apel la articolele mai sus amintite din Codul muncii (a se vedea considerentele de la pagina 23 din decizia recurată) vin să întărească argumentarea instanţei în sensul că reclamanta a sesizat instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe săvârşirea de către pârâţi a unor fapte de concurenţă neloială, şi nu cu o acţiune în răspundere contractuală de dreptul muncii, conform art. 254 Codul Muncii, respectiv, nerespectarea unor obligaţii asumate prin contractele individuale de muncă.

Mai mult, instanţa de apel a statuat că, şi motivarea cererii este contrară ideii unui litigiu de muncă, reţinând că, în cauză, a fost invocată existenţa unor aşa-zise acte de concurenţă neloială, acţiuni distincte de raportul de muncă.

Totodată, Curtea a reţinut că pârâţii persoane fizice nu au avut impusă prin contractul de muncă încheiat cu reclamanta o clauză de neconcurenţă, astfel încât, în cazul nerespectării acesteia, să poată fi antrenată răspunderea contractuală conform art. 24 din Codul muncii.

Cât priveşte criticile aduse deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că normele de drept material pretins a fi fost nesocotite/încălcate au fost în mod formal invocate, fără ca recurenta să indice în mod concret în ce mod instanţa de apel a aplicat sau a interpretat în mod greşit normele de drept naţional şi european invocate.

Mai mult decât atât, argumentele expuse nu susţin nelegalitatea deciziei de apel, referirile recurentei-reclamante vizând situaţia de fapt şi probatoriul administrat, precum şi afirmaţii generale privind noţiuni din materia concurenţei.

De altfel, însăşi sintagma "concurenţă neloială" presupune dovedirea unor acte sau fapte de natură a antrena o astfel de răspundere.

Având în vedere că ambele instanţe devolutive au administrat probe în acest sens, în calea extraordinară de atac a recursului nu mai pot fi puse în discuţie aspecte factuale sau aspecte care ţin de temeinicia deciziei recurate, de reapreciere a probatoriului, instanţele devolutive fiind suverane în interpretarea şi aprecierea probelor administrate.

Prin urmare, în considerarea faptului că susţinerile recurentei sunt o reluare aproape identică cu cele formulate prin memoriul de apel, fără a exista aprecieri efective, respectiv critici care să contureze o nelegalitate a deciziei de apel, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile menţionate nu vor fi analizate, întrucât acestea excedează limitelor de învestire ale instanţei supreme, constând în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Constatând, aşadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimaţilor-pârâţi R., Q., S., M., L., J., I., G., F., E., P., C., T., K. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimaţii-pârâţi a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 1000 RON pentru fiecare intimat-pârât.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimaţii R., Q., S., M., L., J., I., G., F., E., P., C., T., K. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 1000 RON pentru fiecare intimat-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimaţii R., Q., S., M., L., J., I., G., F., E., P., C., T., K. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 1000 RON pentru fiecare intimat-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.