Scope of judicial review in action to annul arbitral award: limitation to legality and exclusion of merits re-examination

Şedinţa publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 15/13.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş a respins cererea arbitrală a reclamantei A. S.A. şi a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.A., astfel că:

- a obligat reclamanta-pârâtă reconvenţională la plata sumei de 1.801.396,94 RON reprezentând penalităţi calculate pentru întârzierea înregistrată faţă de termenul de finalizare a lucrărilor convenit conform contractului nr. x/AP/17.10.2012;

- a obligat reclamanta pârâtă reconvenţională la plata cheltuielilor de arbitrare în sumă de 8.121 RON.

Împotriva hotărârii şi încheierilor arbitrale mai sus menţionate reclamanta A. S.A. a formulat acţiune în anulare, prin care a solicitat anularea hotărârii şi încheierilor atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului arbitral, în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) teza l C. proc. civ., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1 din 12.01.2021 a respins ca nefondată acţiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., împotriva sentinţei arbitrale nr. 15/13.07.2020, a încheierii din 06.05.2019 şi a încheierii din 21.01.2020, toate pronunţate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, în dosar nr. x/2017.

La data de 22 martie 2021, recurenta A. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea primei instanţe este nemotivată în parte, intrucât nu a motivat soluţia pronunţată, deoarece nu a expus un considerent propriu cu privire la motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pe de altă parte nu a analizat argumentele recurentei în susţinerea motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, se reproşează instanţei de apel că a copiat susţinerile intimatei B. referitoare la legalitatea constituirii tribunalului arbitral, fără să explice considerentul pentru care înţelege să-şi însuşească tale quale aceste argumente.

Analizând hotărârea recurată, se reţine că aceasta nu respectă exigenţele unei motivări în acord cu criteriul legal stabilit de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece pe de o parte nu sunt prezentate argumente proprii ale instanţei în motivarea soluţiei referitoare la constituirea în mod legal a tribunalului arbitral, iar pe de cealaltă parte, instanţa nu explică de ce a copiat integral argumentele pe care pârâta le-a formulat prin întâmpinare.

Sub un alt aspect, se critică decizia instanţei de apel, întrucât prima instanţă nu a arătat în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care sunt dispoziţiile legale invocate de recurentă prin cererea în anulare formulată sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Curtea de Apel Timişoara nu a analizat absolut deloc argumentele esenţiale anterior expuse, nici dispoziţiile legale citate, respectiv de ce anume se impune înlăturarea lor, consecinţa fiind menţinerea sentinţei şi a încheierilor atacate, pronunţate de către o instanţă arbitrală neconstituită în conformitate cu convenţia arbitrală.

De asemenea, Curtea de Apel Timişoara nu a înţeles să analizeze fără vreo explicaţie nici susţinerile recurentei, potrivit cărora în cadrul litigiului arbitral supus analizei a fost consolidat dreptul recurentei de a desemna un arbitru care nu se afla pe lista Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie şi Agricultură Timiş, în condiţiile în care numirea domnului C. în calitate de arbitru a fost acceptată pentru soluţionarea dos. 71/2017, deşi acesta era înscris pe lista arbitrilor Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti fără a fi fost înscris şi pe lista Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Timiş.

Mai mult decât atât, prima instanţă a ignorat argumentele aduse de recurentă referitoare la practica aproape unanimă de la nivelul curţilor de arbitraj judeţene din România, în sensul de a accepta necondiţionat părţilor numirea arbitrului desemnat să soluţioneze litigiul, atât timp cât sunt înscrişi pe listele Curţii de Arbitraj de pe lângă CCI a României.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta subliniază că nici în ceea ce priveşte motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. referitor la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, prima instanţă nu a motivat soluţia pentru care se impune respingerea acesteia.

Or, în aceste condiţii, din sentinţa recurată lipsesc cu desăvârşire motivele pentru care au fost înlăturate toate susţinerile recurentei şi nici nu rezultă modul în care instanţa a înţeles să aplice prevederile legale la situaţia de faţă.

Prin urmare, în speţă, motivarea sentinţei recurate nu corespunde exigenţelor unei motivări corespunzătoare, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării şi în consecinţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context este mai mult decât evident că nici nu se poate efectua un control judiciar corespunzător de către instanţa superioară cu privire la actul de justiţie întocmit în cauză, prin intermediul sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în cauză.

În concluzie, hotărârea recurată este vădit nemotivată din această perspectivă, drept pentru care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. teza I este incident în speţă, impunându-se casarea sentinţei pronunţată în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că sentinţa recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, prin acţiunea în anulare, recurenta a formulat critici împotriva sentinţei arbitrale nr. 15/13.07.2020, încheierii din 06.05.2019 şi încheierii din 21.01.2020 sub aspectul încălcării dispoziţiilor imperative ale legii - motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. cu ocazia pronunţării acestora de către tribunalul arbitral nelegal constituit.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, recurenta arată că a indicat în mod expres dispoziţiile legale imperative care au fost încălcate cu ocazia tranşării diferendului şi anume art. 1350 şi art. 1531 C. civ.

A arătat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru recuperarea costurilor aferente, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 12.4 din contractul încheiat între părţi.

Cu toate acestea, prima instanţă a reţinut că deşi recurenta invocase încălcarea dispoziţiilor art. 1351 C. civ. referitoare la forţa majoră şi cazul fortuit, în realitate ar fi vorba de o eroare materială în redactarea acţiunii, câtă vreme printre motivele invocate nu s-a pretins existenţa unui caz fortuit sau de forţă majoră.

În aceste sens, recurenta invederează instanţei de control judiciar faptul că a invocat dispoziţiile art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul de a obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, iar nu dispoziţiile art. 1351 C. civ. referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere.

Tribunalul arbitral a reţinut în mod nelegal faptul că tribunalul arbitral a reţinut faptul că recurenta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţiile deduse judecăţii, întrucât a fost deja întocmit procesul-verbal de recepţie finală a lucrărilor, iar cu ocazia întocmirii situaţiei finale, aceste pretenţii nu ar fi fost menţionate, aceste considerente fiind bazate pe o aplicare şi interpretare eronată a dispoziţiilor imperative ale legii, respectiv art. 1350 C. civ.

În aceste condiţii este de necontestat dreptul recurentei de a fi reparat prejudiciul suferit, în contextul în care acesta este imputabil beneficiarului, având în vedere faptul că lucrările aferente proiectului dedus judecăţii au fost finalizate cu succes, la data de 10.08.2017 fiind încheiat procesul-verbal de recepţie finală şi atât prin situaţia de lucrări finală, cât şi scrisoarea de descărcare, recurenta a indicat faptul că suma de 29.884.903,15 RON reprezintă preţul datorat antreprenorului potrivit prevederilor contractului.

În raport de prevederile contractuale precitate şi modul de soluţionare a revendicărilor aferente străzilor Mureş, Polonă şi D., recurenta a înţeles să nu includă contravaloarea acestor materiale în situaţia de lucrări finală şi în scrisoarea de descărcare, respectând astfel modul de soluţionare a inginerului, care este obligatoriu pentru părţi până când intervine o revizuire în cadrul arbitrajului, prin aplicarea subclauzei 20.

În ceea ce priveşte argumentele dezvoltate pe larg de către recurentă referitoare la soluţionarea cererii reconvenţionale prin sentinţa arbitrală cu încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi dispoziţiilor imperative ale legii, prima instanţă reţine că aceste critici vizează modul în care instanţa a interpretat şi aplicat clauzele contractuale la starea de fapt stabilită prin probele administrate.

S-a criticat faptul că instanţa arbitrală a nesocotit dispoziţiile art. 1413 alin. (1) şi art. 1411 alin. (2) C. civ. şi a făcut o aplicare greşită a acestora la cauza dedusă judecăţii.

Prevederile transpuse în contractul dedus judecăţii au atât o reglementare contractuală cât şi una legală prin H.G. nr. 1405/2010 fiind aprobată utilizarea condiţiilor de contract pentru echipamente şi construcţii, inclusiv proiectare, prevăzute în Anexa 1 şi a condiţiilor de contract pentru construcţii clădiri şi lucrări inginereşti proiectate de către beneficiar.

Procedura prevăzută de H.G. nr. 1405/2010 trebuie respectată întocmai, cererea beneficiarului impunându-se a fi formulată de îndată, în mod explicit şi să fie însoţită de documente doveditoare.

O interpretare contrară ar permite beneficiarului discreţia de a alege dacă semnalează sau nu un anumit eveniment sine die eventual până la data unui diferend născut ca urmare a pretenţiilor părţii adverse, cum s-a întâmplat de fapt şi în speţă.

Or crearea unei situaţii mai favorabile beneficiarului, tocmai prin nerespectarea unei obligaţii contractuale, constituie o inechitate care încalcă principiul echilibrului contractual a cărei natură legală este dată de H.G nr. 1405/2010.

Astfel, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile imperative ale legii, apreciind că beneficiarul avea posibilitatea formulării sine die a pretenţiilor pe care contractul le impunea să le solicite imediat, încălcând beneficiul termenului pe care legea îl recunoaşte în favoarea debitorului obligaţiei.

Analiza tribunalului arbitral validat de instanţa de fond încalcă regulile imperative stabilite de lege în această materie, pornind de la interpretarea fundamentată pe considerente de echitate, deşi părţile nu au fost interpelate şi evident nu şi-au manifestat acordul expres în acest sens, iar mecanismul aplicat este discriminatoriu şi aduce atingere echilibrului contractual, punând antreprenorul într-o situaţie inegală şi dezavantajoasă.

Astfel, se susţine că tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 601 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că litigiul arbitral nu poate fi soluţionat în echitate dacă părţile nu sunt de acord.

Instanţa a procedat contrar voinţei părţilor, în condiţiile în care ceea ce prezintă relevanţă în contextul analizării penalităţilor este momentul de la care acestea încep să curgă, respectiv momentul prevăzut în actul adiţional nr. x pentru finalizarea lucrărilor 30.04.2015 şi momentul la care beneficiarul a formulat revendicarea 01.08.2016.

Manifestarea de voinţă a părţilor în sensul prelungirii duratei de execuţie care a intervenit ulterior este irelevantă, deoarece penalităţile se datorează de la momentul finalizării efective a lucrărilor, acesta fiind totodată şi momentul de la care începea să curgă termenul în care beneficiarul trebuia să înainteze revendicarea cu privire la penalităţi pentru presupusele întârzieri.

Prin urmare, formalitatea modificării cerută de clauza 2.5 din Contract nu a fost îndeplinită în timp util şi prin urmare, beneficiarul a pierdut dreptul de a mai ridica orice pretenţii în această privinţă.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, art. 1536 C. civ. prevede executarea cu întârziere a unei obligaţii contractuale, or instanţa în mod greşit a reţinut că recurenta deţine culpă pentru întârzierea finalizării lucrărilor, consecinţa fiind acordarea nelegală de penalităţi.

Recunoscând dreptul recurentei la prelungirea duratei de execuţie a lucrărilor astfel cum a fost formulată prin cererea de arbitrare, efectul juridic al acestei împrejurări rezidă în constatarea faptului că recurenta şi-a executat obligaţiile contractuale în conformitate cu prevederile contractuale, ipoteză care infirmă posibilitatea acordării unor eventuale penalităţi, pentru simplul fapt că nu există o executare cu întârziere.

În acest context, obligarea recurentei la plata penalităţilor de întârziere reprezintă o soluţie a instanţei dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, care prevăd o dublă condiţie pentru acordarea penalităţilor, care însă nu era îndeplinită în cauză.

Cu alte cuvinte, tribunalul a procedat în mod nelegal la determinarea numărului zilelor de întârziere prin raportare la predarea Cărţii Tehnice a Construcţiei pe suport electronic pentru fiecare stradă-obiect al contractului, acest moment fiind luat drept reper ca urmare a unei judecăţi efectate în echitate, ceea ce contravine voinţei părţilor şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel, modul de calcul al penalităţilor adoptat de instanţă este eronat, fiind efectuat exclusiv în echitate. Pretinsele penalităţi de întârziere trebuiau eventual calculate pentru perioada cuprinsă între data de 30.04.2015 şi data de 05.06.2015.

Prin urmare, susţine recurenta că în contextul în care lucrările au fost finalizate la datele menţionate în procesele-verbale de recepţie calitativă a structurii rutiere, determinarea numărului zilelor de întârziere prin raportare la alte date este vădit eronată.

Ca atare, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Curtea de Apel Timişoara ignorând la rândul său argumentele şi dispoziţiile legale anterior arătate.

Pentru toate aceste considerente, solicită în principal admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea în tot a sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea cererii de anulare a sentinţei arbitrale, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral.

La data de 11 iunie 2021, intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta A. S.A. şi a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părţilor.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul recurentei A. S.A., ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea primei instanţe este nemotivată în parte, întrucât pe de o parte nu a expus niciun considerente propriu cu privire la motivul de anulare a hotărârii arbitrale referitor la art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pe de altă parte nu a analizat argumentele sale referitoare la motivul de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În esenţă, referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. se invocă nesoluţionarea în mod real a cauzei, raportat la preluarea argumentelor pârâtei din întâmpinare şi lipsa motivelor pentru care se impune respingerea argumentelor şi dispoziţiilor legale invocate de reclamantă.

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico- juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aşadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

Aceasta se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătoreşti, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele cauzei, s-a realizat în mod corespunzător actul de justiţie.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauză, cât priveşte pretinsa parţială nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă şi preluarea argumentelor pârâtei, cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în sensul de a motiva dacă tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală, se reţine că acest argument nu poate fi reproşat curţii de apel din perspectiva unor vicii de motivare a soluţiei adoptate.

Instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia (pagina 15 din hotărâre) şi a arătat foarte clar şi detaliat, şi întemeiat în drept, de ce susţinerile reclamantei nu încalcă dispoziţiile art. 618 C. proc. civ. (pag. 15, 16, 17 din hotărâre).

Curtea de Apel Timişoara a analizat coroborat prevederile clauzei compromisorii inserată la pct. 20.9 din Contractul nr. x/AP/17.10.2012 şi art. 4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, considerentele acestei regăsindu-se la pagina 15 din hotărâre.

Curtea de Apel a analizat motivele recurentei-reclamante privind legalitatea propunerii unor alţi arbitri decât cei înscrişi în lisat Curţii de Arbitraj, în conformitate cu clauzele contractuale.

De asemenea, au fost analizate criticile reclamantei referitoare la inexistenţa vreunui caza de incompatibilitate în privinţa d-lui E. sau a dl. F., prin exprimarea raţionamentul propriu al instanţei şi prin valorificarea argumentelor pârâtei privind inadmisibilitatea examinării în cadrul acţiunii în anulare a încheierii prin care s-a încuviinţat recuzarea dl. E.. Au fost examinate şi criticile recurentei-reclamante legate de încheierea din 21.01.2020 a instanţei arbitrale prin care s-a refuzat a se lua act de numirea în calitate de membru a dl. F..

Astfel, hotărârea recurată satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Se reţine că sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanţei cu privire desemnarea în calitate de arbitru a unor persoane care nu figurau în lista de arbitri ai Curţii de Arbitraj, şi deci care nu întruneau cerinţele procedurale pentru a face parte din tribunalul arbitral, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar şi neechivoc, pe de o parte, la susţinerile ambelor părţi şi la prevederile contractuale şi la Regulamentul Curţii de Arbitraj.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul acţiunii în anulare a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către reclamantă în susţinerea acţiunii sale în anulare, reţinându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care reclamanta a înţeles să convingă instanţa de judecată.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de reclamantă sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanţa de recurs nu poate reţine critica recurentei-reclamante potrivit căreia decizia recurată nu cuprinde motivele în raport cu incidenţa dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în acest sens, în opinia recurentei, motivarea fiind succintă, în două paragrafe, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurentei-reclamante în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei de respingere a acţiunii în anulare, fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanţei în privinţa problemelor de drept în discuţie.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea supusă examinării în speţă.

Criticile recurentei-reclamante nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea curţii de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În contextul arătat, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată de instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că din analiza memoriului de recurs acesta poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor de drept material încălcate, respectiv art. 1350 şi art. 1531 C. civ.

Nemulţumirea recurentei-reclamante vizează faptul că instanţa de apel nu a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile reglementate de art. 1350 şi art. 1531 C. civ. privind compensarea valorilor materialelor neutilizate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în faptul că nu permite instanţei cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalităţii, din perspectiva motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.

Întrucât acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv, instanţa nu procedează în cadrul acestei acţiuni la o reevaluare şi interpretare a probelor administrate, ci doar la verificarea legalităţii hotărârii arbitrale din perspectiva dispoziţiilor art. 608 C. proc. civ. care prevede motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desfiinţată, astfel încât, la rândul său, instanţa de recurs prin prisma motivelor de recurs, nu poate analiza decât legalitatea hotărârii recurate, în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., cu care a fost învestită prin acţiunea în anulare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, curtea de apel a efectuat un judicios examen de legalitate, din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. h) C. proc. civ., constatând că nu este incident în cauză acest motiv de anulare al hotărârii arbitrale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 489 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia curţii de apel, reiterând motivele acţiunii în anulare, în sensul că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru recuperarea costurilor aferente, fiind incidentă ipoteza prevăzută la art. 12.4 din contract, raportat la dispoziţiile art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul de a obţine repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.

Înalta Curte reţine că în mod corect curtea de apel, învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispoziţiile limitative ale art. 608 lit. h) din C. proc. civ., a constatat că nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege.

Curtea de apel a reţinut că în realitate, criticile se refereau la schimbarea soluţiilor tehnice pe parcursul derulării contractului, care au generat întârzieri în executarea lucrărilor şi la evaluarea şi aprecierea clauzelor contractuale de la art. 14.12 şi 14.14 din contract, încercându-se să se repună în discuţie chestiunile care ţin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile juridice dintre părţi, precum şi probatoriile administrate, precum şi dezlegările date de instanţa arbitrală în fapt şi în drept, fără a fi cazul unei încălcări a ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Modalitatea în care instanţa arbitrală a interpretat voinţa părţilor materializată prin convenţia obligatorie între părţi şi a stabilit răspunderea contractuală s-a apreciat în mod corect că nu se încadrează în ipotezele limitative ale motivului acţiunii în anulare de care s-a prevalat recurenta-reclamantă.

În acest sens, raporturile contractuale dintre părţi, guvernate de principiul libertăţii de voinţă, vizează raporturi de ordin privat reglementate prin norme supletive, de la care părţile pot deroga, criticile aduse de recurenta-reclamantă nefiind înscrise în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale imperative, nefiind incidente dispoziţiile de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai criticat soluţia curţii de apel referitor la modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale, susţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1413 alin. (1) şi art. 1411 alin. (2) C. civ.

Contrar opiniei recurentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, prin acţiunea în anulare, recurenta-reclamantă s-a limitat la invocarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., expunând situaţia de fapt şi făcând trimitere la probele administrate şi la modul de aplicare a clauzelor contractuale, fără a motiva în ce constă încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri, ori a dispoziţiilor imperative ale legii, prin pronunţarea hotărârii arbitrale.

În speţă, evocând în mod formal dispoziţii legale, urmăreşte, prin argumentele expuse, să schimbe hotărârea atacată.

Faptul că recurenta-reclamantă nu este mulţumită de soluţia pronunţată, nu are relevanţă juridică din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., această împrejurare neputând genera o rejudecare în fond a litigiului de către o instanţă superioară.

Ca atare, argumentele expuse de recurentă, referitoare la situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor administrate în cauză, nu pot face obiectul analizei în recurs, în această cale extraordinară de atac verificându-se exclusiv legalitatea hotărârii.

Ultima critică adusă sentinţei recurate se referă la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 601 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că litigiul arbitral nu poate fi soluţionat în echitate decât dacă părţile sunt de acord.

Critica este nefondată. Litigiul arbitral a fost soluţionat în baza dispoziţiilor art. 601 alin. (1) C. proc. civ., în baza normelor de drept şi a clauzelor contractuale şi a probelor administrate în cauză, cu luarea în considerare a principiului echităţii.

Urmările date de principiul echităţii sunt cele care se referă la urmări pe care buna-credinţă poate să le pretindă în executarea contractului, ca obligaţie accesorie faţă de cele principale stabilite în contract.

Dispoziţia reţinută de tribunalul arbitral în ceea ce priveşte executarea contractelor nu se confundă cu soluţionarea în echitate a litigiului arbitral, care presupune o evaluare a litigiului şi a pretenţiilor exclusiv din perspectiva echităţii în raporturile civile sau comerciale.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2022.