Invalidity of cassation appeal due to failure to articulate statutory grounds of illegality versus factual re-examination

Şedinţa publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 15.01.2020 şi precizată la 26.11.2020 reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 412.800 RON echivalentul a 85.000 euro cu titlu de daune interese reprezentând contravaloarea unui apartament compus din 3 camere şi dependinţe, finisat, din blocurile nou construite în zona amplasamentului terenului nr. cadastral x înscris în CF x.

Prin sentinţa nr. 204/LP/03.12.2020, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

A obligat reclamanţii, în solidar, să achite pârâtei cheltuieli de judecată de 2.000 RON.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună schimbarea în tot a sentinţei nr. 204/LP/2020 pronunţată de Tribunalul Bihor la data de 03.12.2020, în sensul de a dispune admiterea cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă prin decizia nr. 337/2021-A din 08 octombrie 2021 a admis apelul declarat de apelanţii B. şi A. în contradictoriu cu intimata C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 204/LP/03.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei C. S.R.L..

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 75.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâta intimată să plătească reclamanţilor apelanţi cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel în cuantum de 21.357,5 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar reţinerea cauzei şi rejudecarea procesului în fond, urmând a se dispune respingerea acţiunii reclamanţilor, în întregime, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta arată că în speţă prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 15.01.2020 şi precizată la 26.11.2020 reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 412.800 RON echivalentul a 85.000 euro cu titlu de daune interese reprezentând contravaloarea unui apartament compus din 3 camere şi dependinţe, finisat, din blocurile nou construite în zona amplasamentului terenului nr. cadastral x înscris în CF x.

Între părţi s-a încheiat contratul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2018 de notar public D. prin care au transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF x Oradea, în natură terenuri intravilane în suprafaţă totală de 1097 mp şi construcţii (punct termic, uscătorie). Imobilul a fost cumpărat de pârâtă în considerarea obiectului său de activitate, aceasta fiind dezvoltator imobiliar, cu scopul de a construi un bloc de locuinţe pe acest teren. Prin contract, în afara obligaţiei de plată a preţului, pârâta s-a obligat să le transmită în proprietate un apartament cu 3 camere, parte a blocului de locuinţe care ar urma să fie construit de aceasta pe terenul obiect al contractului. Contractarea acestei obligaţii a reprezentat motivul determinant pentru care preţul vânzării a fost stabilit la suma de 110.000 euro, mult mai mic decât valoarea de piaţă. Ulterior dobândirii proprietăţii, pârâta a procedat la alipirea acestora în baza actului de alipire autentificat sub nr. x/27.04.2018 de notar public E., constituindu-se număr cadastral x înscris în CF x. Profitând de faptul că obligaţia de a transmite proprietatea asupra unui apartament cu 3 camere nu a fost notată în CF, pârâta a înstrăinat terenul liber de sarcini la 30.05.2019 către societatea F.. Diferenţa de preţ din cele două contracte este dovada clară că preţul de 110.000 euro a fost stabilit în considerarea obligaţiei pârâtei de a transmite şi dreptul de proprietate asupra unui apartament de 3 camere în blocul pe care îl va construi. Îndeplinirea obligaţiei în natură nu mai este posibilă. Înstrăinarea terenului s-a făcut cu rea-credinţă.

Reclamanţii au arătat că obligaţia mai sus menţionată a fost asumată de pârâtă fără nicio contraprestaţie din partea acestora, justificat de preţul scăzut al preţului contractului de vânzare, raportat la valoarea de piaţă a acestuia.

În continuare, recurenta prezintă considerentele relevante ale primei instanţe, care a reţinut ca singur moment relevant atât din punct de vedere legal, cât şi din perspectiva mecanismului juridic de ansamblu specific pieţei, data intrării imobilelor în proprietatea reclamanţilor, reţinându-se în acest sens că la data de 05.03.2018 aceştia au adjudecat imobilele cu ajutorul sumelor de bani puse la dispoziţie de pârâtă, în virtutea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la aceeaşi dată, iar la data de 09.03.2018 au fost încheiate, succesiv, două acte autentice de înstrăinare, contracte prin care reclamanţii au dobândit, respectiv au vândut imobilele către pârâtă, cu plata unei diferenţe de preţ.

Prima instanţă a analizat aceste raporturi juridice din perspectiva contractului de mandat.

In continuare, recurenta se referă la considerentele relevante ale deciziei instanţei de apel, potrivit cărora a analizat speţa din perspectiva unor raporturi juridice specifice exclusiv contractului de vânzare şi făcând abstracţie de realitatea şi complexitatea relaţiilor manifestate între părţi, cât şi de înţelegerea concretizată între acestea prin contractul de vânzare-cumpărare, şi a considerat că pârâta s-a obligat să transmită alături de preţul de 110.000 euro şi dreptul de proprietate asupra unui apartament cu trei camere, fără plata vreunei sume de bani.

Din această concluzie, apreciază recurenta că rezultă mai multe consecinţe care contravin cadrului normativ incident în speţă, împrejurare care justifică incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a intervenit în mod nelegat în înţelegerea dintre părţi şi a modificat voinţa părţilor în ceea ce priveşte preţul vânzării.

Opţiunea instanţei de apel conduce la modificarea preţului contractual, a cărui valoare a devenit 185.000 euro.

Se încalcă principiul disponibilităţii enunţat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. deoarece reclamanţii nu au formulat pretenţiile sub aspectul naturii juridice ca reprezentând o parte distinctă a preţului de vânzare a terenurilor, ci prin prisma unei obligaţii autonome, al cărui izvor îl reprezintă acelaşi contract de vânzare, exprimare fiind clară în sensul arătat, "în afara obligaţiei de plată a preţului".

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta solicită ca instanţa de recurs să observe că nu s-a stipulat că pârâta datorează faţă de reclamanţi acel apartament, pe lângă plata preţului de vânzare şi/sau fără o contraprestaţie din partea potenţialilor cumpărători, or părţile erau libere să insereze orice astfel de clauze.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că această obligaţie a fost stabilită în sarcina pârâtei fără plata de către potenţialii dobânditori a vreunei sume de bani, rezultând astfel că reclamanţii nu ar datora nimic în schimbul apartamentului.

O astfel de concluzie contravine statutului pârâtei de societate cu scop lucrativ, care nu şi-ar putea asuma faţă de client obligaţia de a-i transmite dreptul de proprietate asupra unui apartament cu titlu gratuit, interpretare care este în acord cu dispoziţiile art. 1268 alin. (1)-(3) C. civ.

Recurenta apreciază că obligaţia asumată la par. 2 pag. 2 din contract a fost contractată cu titlu oneros, corespunzător naturii unui contract de vânzare, potrivit cu împrejurarea în care a fost încheiat şi mai ales în sensul în care ar putea produce efecte. Nu se putea transfera dreptul de proprietate asupra unui astfel de bun imobil în patrimoniul reclamanţilor exclusiv în baza contractului din 09.03.2018, ci numai prin încheierea unui contract subsecvent de vânzare.

Recurenta mai arată că soluţia primei instanţe este criticată prin prisma faptului că nu a administrat probe suficiente în vederea stabilirii voinţei reale a părţilor şi a calificat raporturile juridice deduse judecăţii, deşi avea posibilitatea de a dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat ori administrarea de probe noi, prin prisma dispoziţiilor art. 479 alin. (2), raportat la 478 alin. (3) C. proc. civ.

Se mai susţine că instanţa de apel nu a reuşit să surprindă realitatea situaţiei de fapt, dovadă fiind şi opţiunea de a pune problema de ce pârâta nu a participat la licitaţia din 29.09.2017, respectiv de ce nu a achiziţionat direct terenurile de la societatea aflată în faliment.

Pe de altă parte, deşi instanţa de apel reţine că serviciile prestate de reclamanţi prin achiziţionarea terenurilor sunt importante în realizarea obiectivului urmărit, totuşi nu explică de ce reclamanţii ar avea dreptul la contravaloarea unui apartament, în contul preţului de transfer al terenului, indiferent de reuşita proiectului imobiliar, în condiţiile în care a existat se admite că a existat o cooperare.

Recurenta mai arată că motivarea deciziei este contradictorie când se reţine că a existat o colaborare între părţi, necontestată şi dovedită prin probele administrate dar se subliniază că nu există probe care să dovedească înţelegerile dintre acestea, altele decât contractul de vânzare-cumpărare.

În esenţă, în baza aceleiaşi probaţiuni instanţa de apel a schimbat în întregime soluţia primei instanţe, recalificând într-o manieră total diferită raporturile juridice deduse judecăţii, prin aceasta interpretând greşit situaţia juridică dedusă judecăţii, substituindu-se voinţei părţilor, exprimate univoc în contract, în momentul în care a modificat preţul vânzării, adăugând la suma de 110.00 de euro suma de 75.000 euro.

Se mai arată că fără să ţină cont de regula potrivit căreia sarcina probei revine reclamanţilor, instanţa de apel s-a rezumat la probaţiunea administrată în primă instanţă, soluţia fiind rodul unei analize superficiale şi a unei înţelegeri distorsionate a relaităţii raporturilor juridice dintre părţi.

Conduita reclamanţilor a fost una specifică mandatului fără reprezentare, în virturea prevederilor art. 2039 C. civ., aceste dispoziţii fiind corect aplicate de către prima instanţă şi eronat cenzurate de către instanţa de apel, cauza care a animat reclamanţii cu ocazia realizării operaţiunilor juridice mai sus referite fiind executarea unui mandat prin transmiterea imobilelor în patrimoniul pârâtei, iar nu dobândirea acestora în patrimoniul propriu.

Prin hotărârea pronunţată în mod nelegal a fost obligată pârâta la plata unei sume de bani a cărei natură este cea de diferenţă de preţ, fără ca în speţă să se facă dovada unui alt preţ de vânzare decât cel stabilit prin contract.

Referitor la clauza contractuală ce vizează transmiterea unui apartament cu trei camere către reclamanţi, obligaţia ce ar decurge din aceasta este afectată de o condiţie suspensivă, de care depinde însăşi eficacitatea obligaţiei.

În concluzie, pârâta apreciază că instanţa de apel a soluţionat apelul reţinând o interpretare eronată a raporturilor juridice deduse judecăţii, cu consecinţa pronunţării unei hotărţri bazate pe motive străine de natura pricinii şi totodată cu aplicarea şi încălcarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi, excepţie care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

De asemenea, motivul de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează existenţa motivelor contradictorii ori străine de natura pricinii, sau nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta-pârâtă, deşi în susţinerea motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, arată că în cauză a fost reţinută o interpretare eronată a raporturilor juridice deduse judecăţii, existând motive străine de natura pricinii, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, toate argumentele acesteia vizează administrarea probatoriului.

De altfel, toate criticile aduse deciziei recurate vizează situaţia de fapt. Totodată, recurenta-pârâtă nu expune argumente din care să reiasă interpretarea greşită de către instanţa de apel a normei corespunzătoare situaţiei de fapt.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-pârâtă tinde să obţină, astfel, o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

În ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se reţine că în memoriul de recurs nu au fost invocate aspecte care să determine aplicarea textului legal, criticile vizând doar întinderea considerentelor, fiind exprimată nemulţumirea sub acest aspect. În consecinţă, şi acest motiv este invocat formal.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 337/2021 - A din 08 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală, va obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a sumei de 8.955 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 337/2021 - A din 08 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 8.955 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2022.