Insolvency suspension of contractual claim for state agricultural subsidy and correct appellate remedy for judgment rendered during insolvency

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă sub nr. x/2009, reclamanta S.C. A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C D. S.A. şi Asociaţia familială E., solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 174.408,7 RON, reprezentând contravaloarea alocaţiei bugetare de 50% din valoarea facturilor fiscale emise de reclamantă la 01 august 2003 către pârâta S.C. B. S.A., ca urmare a aprobării date pârâtelor de către Direcţia pentru Agricultură Teleorman, cu cheltuieli de judecată.

La 9 iunie 2010, reclamanta a formulat, în temeiul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., cerere de chemare în garanţie a Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman, care, la rândul său, la 4 octombrie 2010 a chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, conform art. 60 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa comercială nr. 161 din 23 martie 2011, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de pârâtele C. S.R.L., D. S.A. şi Asociaţia familială E., a admis excepţia invocată de pârâta S.C. B. S.A. şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă şi faţă de chemaţii în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia Agricolă Teleorman, pentru autoritate de lucru judecat; a respins cererea reclamantei de chemare în garanţie a Direcţiei Agricole Teleorman şi cererea formulată de Direcţia Agricolă Teleorman pentru chemarea în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 434 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; instanţa de apel a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, impusă de lege pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Astfel, raportând sentinţa atacată la sentinţa comercială nr. 3536 din 14 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, a reţinut că nu există identitate de părţi între cele două litigii.

Prin decizia nr. 3694 din 27 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, au fost respinse excepţia nulităţii cererii de recurs şi excepţia lipsei de interes; au fost respinse recursurile declarate de chemaţii în garanţie Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că între cele două litigii anterior menţionate nu există identitate de părţi, notând că, în prima acţiune, instanţa de judecată a analizat un singur raport obligaţional, derivat din aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 601/2003, în cadrul căruia s-a apreciat că reclamanta nu a avut legitimare procesuală activă, întrucât nu este beneficiara alocaţiei bugetare prevăzută de actul normativ menţionat. De asemenea, a reţinut că în prima dintre acţiunile deduse judecăţii nu a fost analizat raportul obligaţional dintre reclamantă şi ceilalţi pârâţi, fundamentat pe alte temeiuri juridice, impunând astfel concluzia lipsei identităţii de obiect între cele două cauze. În acest sens, a notat că, dacă prima cerere de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 801/2003, în prezentul litigiu reclamanta A. S.R.L. şi-a fondat pretenţiile pe clauzele contractului de livrare instalaţii de irigaţii încheiat cu pârâta B. S.A.

Astfel, instanţa de recurs a subliniat că, în baza principiului disponibilităţii, cererea de chemare în judecată se impunea fi analizată în raport cu temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv din perspectiva raporturilor născute între părţi în baza contractului evocat. În acelaşi sens, a reţinut că cererile de chemare în garanţie trebuie analizate şi în funcţie de existenţa unei potenţiale obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile juridice care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară.

Urmare a respingerii recursului şi menţinerii deciziei instanţei de apel, prin care sentinţa pronunţată în primă instanţă a fost desfiinţată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cauza a fost înregistrată de rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă sub nr. x/2013.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 399 din 23 iulie 2014, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de chematul în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin întâmpinare şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 3536 din 14 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială s-a apreciat că reclamanta nu justifică calitatea procesuală activă în raport cu Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Prin decizia civilă nr. 526 din 31 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi cu intimaţii-chemaţi în garanţie Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 399 din 23 iunie 2014 a Tribunalului Teleorman, secţia Civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a decide în acest sens, Curtea de apel a reţinut că tribunalul, prin hotărârea pronunţată, a încălcat dispoziţiile instanţei de casare, obligatorii pentru instanţa de trimitere potrivit art. 315 C. proc. civ.

În acest sens, a consemnat că prima instanţă nu a analizat raportul contractual dintre reclamantă şi pârâtă, în baza căruia au fost livrate instalaţiile de irigaţii, respectiv contractul de distribuţie încheiat între părţi la 18 iulie 2003, în funcţie de care trebuia să stabilească eventuala obligaţie de plată în sarcina pârâtei, pornind de la cauza cererii de chemare în judecată, respectiv temeiul juridic al acesteia, înţeles ca fundament al dreptului dedus judecăţii.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că Tribunalul a ignorat şi dispoziţia instanţei de recurs privind judecarea cererilor de chemare în garanţie şi prin raportare la aspectele relevate de reclamantă sub aspectul existenţei unei potenţiale obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile juridice care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară, pentru plata corespunzătoare alocaţiei aprobate din preţul facturat al instalaţiilor de irigaţii.

A mai apreciat Curtea de apel că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active fără să se raporteze în analiza acesteia la pârâta B. S.A., în contradictoriu cu care a fost formulată acţiunea, preluând motivarea sentinţei comerciale nr. 3536 din 14 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comerciala, dată într-un litigiu având alt obiect şi care s-a purtat între reclamanta A. S.R.L. şi pârâtele Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin care cererea reclamantei a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active în raport cu pârâtele menţionate.

Pentru considerentele arătate, curtea de apel a apreciat sentinţa apelată ca fiind nemotivată.

În final, admiţând apelul şi desfiinţând sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, Curtea a înlăturat cererea apelantei-reclamante de anulare a sentinţei şi de evocare a fondului, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma în vigoare anterior modificării aduse prin art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 2/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit căreia "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe", reţinându-se ca relevante data sesizării instanţei iniţial învestite - 9 decembrie 2009 şi dispoziţiile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chemata în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Teleorman, solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

În memoriul depus la dosar, recurenta a susţinut, în esenţă, că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active este corectă şi că, în pronunţarea acesteia, Tribunalul Teleorman a avut în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Anexa nr. 1 din H.G. nr. 801/2003, potrivit căruia alocaţia de 50% din preţul de achiziţionare se acordă pentru procurarea instalaţiilor de irigat unor categorii de beneficiari între care reclamanta nu se regăseşte.

A mai menţionat că art. 7 din acelaşi act normativ prevede că Direcţiile pentru Agricultură efectuează plăţile în contul furnizorului şi a arătat că, în cauză, această calitate este deţinută de pârâta B. S.A., fapt pentru care a apreciat că reclamanta, ca proprietar al instalaţiilor de irigat, nu este îndreptăţită să primească sumele solicitate.

În consecinţă, a susţinut că nu se află cu reclamanta în niciun fel de raport juridic decurgând din H.G. nr. 801/2003, astfel încât chemarea sa în garanţie este nejustificată.

Pentru aceste argumente a solicitat casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii pronunţate în primă instanţă.

La 17 februarie 2016 intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Prin decizia nr. 352 din 23 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a constatat nul recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie, Direcţia pentru agricultură Teleorman împotriva deciziei civile nr. 526 din 31 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 136 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. şi a chemaţilor în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. S-a dispus obligarea pârâtei B. S.A. şi a chemaţilor în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata către reclamantă a sumei de 174.408 RON, reprezentând alocaţie bugetară.

Împotriva încheierii din data de 18.02.2019 şi a sentinţei civile nr. 136 din 3.04.2019, pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, a declarat apel chemata în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, solicitând admiterea acestuia, schimbarea, în tot, a sentinţei civile şi a încheierii apelate, iar, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Teleorman.

De asemenea, împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel şi chematul în garanţie, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

La data de 28.02.2020, apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat suspendarea judecării apelurilor în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin decizia civilă nr. 957 din 05 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins excepţia lipsei de interes în formularea apelului de către apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

S-a admis excepţia tardivităţii formulării apelului de către apelantul-chemat în garanţie, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. Pe cale de consecinţă, s-a respins apelul formulat de apelantul-chemat în garanţie, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca tardiv.

S-a admis apelul formulat de apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman împotriva încheierii din data de 18.02.2019 şi a sentinţei civile nr. 136/03.04.2019 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017 şi s-a desfiinţat, în parte, încheierea din data de 18.02.2019 şi sentinţa civilă nr. 136 din 3.04.2019 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a dispune astfel instanţa de apel a reţinut în fundamentarea deciziei adoptate următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul-chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a motivat că, potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, termen care se calculează potrivit art. 101 alin. (1) din acelaşi act normativ. Sentinţa civilă apelată a fost comunicată la data de 06.08.2019, iar apelul a fost formulat la data de 30.08.2019, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege. Curtea de apel a reţinut că ultima zi în care putea fi formulat apelul cu respectarea termenului legal, a fost 22.08.2019.

Apelul a fost formulat cu depăşirea termenului legal, ceea ce a atras aplicarea sancţiunii decăderii.

În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta-chemată în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, Curtea de apel a motivat că prima instanţă nu a respectat dezlegările date de către instanţa supremă prin decizia de casare nr. 3694/27.09.2012, deşi cele dispuse de către această instanţă sunt obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865. Mai exact, se reţine că prima instanţă nu a stabilit dacă există o obligaţie contractuală de plată a intimatei-pârâte B. S.A. faţă de intimata-reclamantă A. S.R.L. şi a ignorat dispoziţia instanţei de recurs, din primul ciclu procesual, referitoare la stabilirea cadrului procesual, în limitele de învestire trasate de intimata-reclamantă, faţă de renunţarea la judecată în raport cu intimatele-pârâtele C. S.R.L., Asociaţia Familială E. şi D..

A mai constatat că prima instanţă nu a analizat, potrivit dezlegării obligatorii date de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, cererile de chemare în garanţie prin raportare la aspectele relevate de intimata-reclamantă referitoare la existenţa unei potenţiale obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile juridice care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară.

Pentru aceleaşi motive, Curtea de apel a constatat că prima instanţă a ignorat şi cele statuate de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 526/31.03.2015.

Un alt motiv care condus la desfiinţarea sentinţei atacate cu apel este reprezentat de încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, referitoare la motivarea hotărârii. S-a reţinut că în cuprinsul sentinţei apelate nu se regăsesc motivele care susţin admiterea cererii principale din perspectiva îndeplinirii condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale şi nici motivele pentru care s-a dispus obligarea apelantelor-chemate în garanţie, alături de intimata-pârâtă B. S.A., la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 174.408 RON, reprezentând alocaţie bugetară.

Sub un alt considerent, instanţa de apel a reţinut că, la data la care s-a pronunţat sentinţa civilă apelată, intimata-pârâtă B. S.A. se afla în procedura insolvenţei deschisă în condiţiile Legii nr. 85/2014 şi, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, prima instanţă trebuia, în ceea ce priveşte cererea principală, să constate suspendarea de drept a judecaţii, iar nu să procedeze la soluţionarea acesteia. În acest cadru, s-a constatat că au fost încălcate prevederile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi că se impune anularea (desfiinţarea) sentinţei civile apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

A mai reţinut instanţa de apel că, în privinţa modalităţii de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulate de intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva Direcţiei pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi, subsecvent, a cererii formulate de Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman privind chemarea în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prima instanţă a încălcat mecanismul instituit prin art. 60 C. proc. civ. referitor la soluţionarea acestor cereri.

Pentru motivele redate succint în cele de mai sus, Curtea de apel a apreciat că se impune desfiinţarea în parte a încheierii şi a sentinţei apelate. Nu s-au desfiinţat soluţiile date de prima instanţă cu privire la rezolvarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte B. S.A., întrucât apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman nu a criticat sentinţa civilă apelată şi sub aceste aspecte. S-a recomandat ca, în rejudecare, prima instanţă să analizeze cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. cu observarea temeiului juridic al acţiunii reprezentat de răspunderea civilă contractuală. De asemenea, s-a dat îndrumarea ca prima instanţă să analizeze cele două cereri de chemare în garanţie formulate în cauză, cu respectarea mecanismului expus de instanţa de apel în considerentele deciziei de desfiinţare a sentinţei apelate.

De asemenea, s-a motivat că, în rejudecare, prima instanţă urmează să stabilească, cadrul procesual al cauzei în privinţa părţilor, cu respectarea manifestării de voinţă a intimatei-reclamante A. S.R.L., care a înţeles să renunţe la judecată în contradictoriu cu intimatele-pârâtele C. S.R.L., Asociaţia Familială E. şi D..

Împotriva deciziei nr. 957 din 5 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin reprezentant legal, F. şi prin reprezentant convenţional, avocat G..

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea căii de atac promovate, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de chemata în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi menţinerea încheierii din 18.02.2019 şi a sentinţei civile nr. 136/03.04. 2019 pronunţate de Tribunalul Teleorman, ca fiind temeinice şi legale. Totodată, a solicitat menţinerea soluţiei cu privire la respingerea, ca tardiv, a apelului formulat de apelantul-chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Recurenta-reclamantă a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a prezentat următoarele argumente:

Prin soluţia adoptată de instanţa de apel se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la nesoluţionarea procesului într-un termen rezonabil, pentru că acţiunea a fost iniţiată în anul 2009 şi se află în al treilea ciclu procesual parcurs. Remediul în cazul de faţă ar fi modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii apelurilor, pentru că durata rezonabilă a procedurii este depăşită.

În mod greşit a considerat instanţa de apel că au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ. de la 1865. Recurenta-reclamantă consideră că prima instanţă a respectat dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 3694/27.09.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2009 (în primul ciclu procesual). A arătat că, prin această decizie, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat următoarele:

"A doua cererea de chemare în judecată, îndreptată împotriva pârâtei S.C. B. S.A., are ca temei juridic relaţia contractuală stabilită între părţi, respectiv contractul de livrare instalaţii de irigaţii, referirile din acţiune la alocaţia bugetară fiind determinate de stabilirea cadrului relaţiilor dintre părţi. Este de necontestat că, între reclamantă şi pârâtă, s-a stabilit un raport contractual în baza căruia au fost livrate instalaţiile de irigaţii, cererea de chemare în judecată trebuind a fi analizată din această perspectivă. În consecinţă, instanţa de fond, în raport de principiul disponibilităţii procesului civil, avea obligaţia de a analiza cauza prin raportare la temeiul juridic invocat de reclamantă, urmând a stabili dacă există o obligaţie contractuală de plată a pârâtei faţă de reclamantă.

De asemenea,cererile de chemare în garanţie urmează a fi analizate şi prin raportare la aspectele reliefate de reclamantă, cu privire la existenţa unei potenţiale obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile juridice care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară, pentru plata corespunzătoare alocaţiei aprobate, din preţul facturat al instalaţiilor de irigaţii".

Recurenta-reclamantă susţine că respectarea dezlegărilor date prin decizia de casare implică şi respectarea îndrumărilor din decizia de apel nr. 526/31.03.2015, de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare. Prin această din urmă decizie s-au reţinut aceleaşi neregularităţi, decurgând din nerespectarea dezlegărilor date prin decizia nr. 3694/27.09.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A mai invocat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii prin aceea că a făcut o combinare între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, referindu-se la indicaţia de a se analiza condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale. Susţine că prima instanţă a analizat cauza sub toate aspectele, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor instituite prin H.G. nr. 801/2003.

Recurenta-reclamantă a motivat că este nelegal reţinut şi motivul de ordine publică invocat, referitor la încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

În acest cadru, a arătat că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, precum şi o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Contrar celor reţinute de Curtea de apel, susţine că instanţa de fond, în mod corect, a analizat raportul contractual existent între reclamantă şi pârâtă, în baza căruia au fost livrate instalaţiile de irigaţii (contractul de distribuţie încheiat la data de 18.07.2003) şi a stabilit existenţa unei obligaţii de plată a pârâtei B. S.A., decurgând din contract. De asemenea, a analizat cererile de chemare în garanţie, prin raportare la existenţa unei obligaţii de garanţie a instituţiilor publice faţă de entităţile care au primit aprobarea pentru alocaţia bugetară destinată plăţii către furnizor a preţului instalaţiilor de irigat.

Precizează recurenta-reclamantă că Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman a dat acordul beneficiarilor, în baza H.G. nr. 801/2003 şi asigurări (scrise), pentru primirea alocaţiei şi a comunicat, totodată, că plata alocaţiei a fost cuprinsă în buget şi va fi plătită cel târziu la începutul anului 2004. Facturile nr. x, nr. x şi nr. x, din data de 01.08.2003 au fost emise în condiţiile raportului obligaţional complex reglementat prin H.G. nr. 801/2003, care prevede două operaţiuni de plată: una de către beneficiari şi una cu finanţare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi-a asumat (în scris) în luna iulie 2003 obligaţia de plată a alocaţiei din fondurile alocate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru anul 2003, iar în noiembrie 2003 şi-a asumat ca obligaţia de plata să se facă din fondurile alocate de Minister pentru anul 2004, deşi cele pentru 2003 nu fuseseră epuizate, ci realocate pentru neutilizare.

Susţine că prima instanţă a reţinut corect că pasul 9, din procedura prevăzută de H.G. nr. 801/2003, stabileşte că Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman efectuează plata către Uzina Producătoare.

Recurenta-reclamantă a făcut referire la art. 7 din H.G. nr. 801/2003, care prevede că efectuarea plăţilor se va face conform facturilor şi proceselor-verbale de recepţie, corespunzătoare instalaţiilor livrate şi subliniază că, din probele administrate în dosar, rezultă că A. a fost prima uzină producătoare care a livrat utilajele, dintre cele înscrise în program.

În continuare, recurenta-reclamantă a evidenţiat care sunt etapele stabilite pentru aprobarea şi decontarea alocaţiei în temeiul prevederilor H.G. nr. 801/2003, susţinând că, în calitate de uzină producătoare a instalaţiilor de irigat, îndeplinea toate condiţiile pentru a beneficia de plata locaţiei de 50% din valoarea instalaţiilor de irigat livrate societăţilor agricole.

Motivează că susţinerile din apelul declarat de Direcţia pentru Agricultură Teleorman, potrivit cărora neplata alocaţiei s-a datorat faptului că părţile nu au depus toată documentaţia sunt nefondate, atâta timp cât, din adresele nr. x, 14 şi 15/21.07.2003 şi din răspunsul pârâtei la interogatoriu, a rezultat că fost aprobată alocaţia, iar neplata s-a datorat lipsei fondurilor.

Punctul 6 alin. (6) din anexa la H.G. nr. 801/2003 prevede că Direcţia pentru Agricultură aprobă valoarea alocaţiei cuvenite în baza programului, fără a condiţiona aprobarea de suma alocată de la bugetul statului.

Direcţia pentru Agricultură Teleorman a procedat la avizarea cererilor, ceea ce a permis părţilor să urmeze procedura prevăzută de H.G. nr. 801/2003, societăţile agricole să achite avansul de 50% din valoarea instalaţiilor, iar reclamanta să livreze o marfă al cărei preţ integral nu i-a fost plătit.

Recurenta-reclamantă a mai motivat că decizia atacată cu recurs este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, cu următorul conţinut:

"Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi";

În raport de aceste prevederi legale, recurenta-reclamantă a precizat că acţiunea dedusă judecăţii a fost introdusă la data de 08.12.2009, cu 11 ani înainte de deschiderea procedurii insolvenţei dispusă prin încheierea de şedinţă de la data de 04.06.2018, în temeiul Legii nr. 85/2014 în dosarul nr. x/2018.

Printr-un alt memoriu de recurs semnat de reprezentantul legal al societăţii recurente, administrator F. şi de consilierul juridic H., înregistrat în termenul legal de motivare a recursului prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, recurenta a susţinut că excepţia lipsei de interes în formularea cererii de apel de către apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Teleorman, este greşit soluţionată de către instanţa de apel. Aceasta deoarece, prin soluţia adoptată de prima instanţă, de obligare la plată şi a Ministerului Agriculturii, interesele Direcţiei nu sunt prejudiciate. Se mai arată că Direcţia pentru Agricultură Teleorman a obţinut ceea ce a cerut, respectiv obligarea ministerului la plată, fiind, astfel, în prezenţa unei hotărâri prin care interesul său a fost pe deplin satisfăcut. Cererea de apel nu îndeplineşte condiţia existenţei interesului şi, prin urmare, instanţa de apel nu a fost sesizată legal cu judecarea cauzei.

A mai motivat recurenta-reclamantă că decizia privind desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, pentru insuficienta motivare a sentinţei pronunţate de prima instanţă, este contrară prevederilor art. 297 C. proc. civ. de la 1865.

Reţinerea că, în cauză, s-au încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. este greşită, pentru că prima instanţă a respectat toate recomandările instanţelor de control judiciar, în sensul că a analizat raportul juridic născut în urma încheierii contractului dintre reclamantă şi pârâtă, obligaţia de plată a pârâtei, obligaţiile chematelor în garanţie, natura raporturilor juridice dintre toate părţile, temeiul juridic al acestora, părţile cărora le incumbă obligaţia de plată. În legătură cu citarea fermierilor, arată că instanţele superioare nu au decis că este interzisă citarea fermierilor, ci doar ca instanţa de trimitere să judece în cadrul procesual stabilit de reclamantă.

În privinţa încălcării art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 a motivat că pârâta nu a ridicat excepţia suspendării procesului, deoarece procesul nu se referă la o creanţa asupra averii sale.

Precizează că suma este ceruta de la terţii-chemaţi în garanţie, este prevăzuta în bugetul statului, iar insolventa pârâtei nu poate profita acestora, nu exista temei legal ca suspendarea procesului să se extindă la obligaţiile lor de plată.

Instanţa de fond a motivat că pârâta, în cadrul programului, prin contractul de distribuire, nu are obligaţii de plată către reclamantă, ci numai de a remite, în termen de 10 zile, suma primită de la Direcţie.

În acest cadru, se arată că suma primită pentru a fi restituita reclamantei nu face parte din averea pârâtei, recurenta-reclamantă nu are o creanţa asupra pârâtei, acesta nu este debitorul său, iar suma de bani pe care ar încasa-o de la Direcţia agricolă este suma care i se cuvine recurentei-reclamante, refuzul restituirii acestei sume către recurentă având conotaţii penale.

Faţă de toate motivele expuse, recurenta-reclamantă solicită casarea deciziei instanţei de apel şi menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

În cazul în care se impune rejudecarea, solicită trimiterea cauzei la Curtea de apel, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 297 C. proc. civ.

Intimatul-chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, excepţia nulităţii recursului, pentru că recursul nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ. şi nu a fost depus la Curtea de apel. A mai invocat nulitatea recursului decurgând din absenţa criticilor care să se încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cererii de recurs a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate de instanţa de apel, ca fiind temeinică şi legală.

Excepţiile invocate de către intimatul-chemat în garanţie au fost respinse înainte de a se trece la etapa dezbaterii pe fond a cererii de recurs.

Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes în declararea căii de atac a apelului de către apelanta-chemată în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman. S-a motivat această excepţie prin raportare la soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie formulată de Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman în contradictoriu cu terţul pe care, la rândul său, l-a chemat în garanţie, respectiv Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. În opinia recurentei-reclamante, această soluţie o plasează pe chemata în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman în situaţia părţii care a câştigat procesul.

Critica formulată este nefondată. Prin hotărârea pronunţată de prima instanţă au fost admise, atât acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă, B. S.A., dar şi cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva terţului chemat în garanţie, Direcţia Agricultură Judeţeană Teleorman, precum şi cererea acestuia din urmă, privind chemarea în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. S-a dispus obligarea pârâtei şi a celor doi terţi chemaţi în garanţie la plata către reclamantă a sumei de 174.408 RON, reprezentând alocaţie bugetară.

Prin dispoziţia de obligare a terţului chemat în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman la plata sumei de 174.408 RON, această parte a pierdut procesul, în primă instanţă, în raport cu reclamanta, la iniţiativa căreia a fost atrasă în proces. Prin urmare, este justificat interesul terţului chemat în garanţie de a declara apel împotriva hotărârii pronunţate de Tribunal. Interesul de a declara apel este în legătură directă cu situaţia juridică în care se află Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, aceea de parte căzută în pretenţii, iar exercitarea apelului este singura cale prin care această parte ar putea să tindă spre obţinerea unei hotărâri prin care să înlăture obligaţia stabilită în sarcina sa.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că niciunul dintre motivele reţinute de instanţa de apel în adoptarea soluţiei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, nu are legătură cu ipoteza legală reţinută, aceea privind rezolvarea procesului fără a se fi intrat în cercetarea fondului. În plus, soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare afectează dreptul la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurii, cauza fiind trimisă pentru a treia oară spre rejudecare, cu prelungirea duratei soluţionării cauzei pe o perioadă de 11 ani.

Instanţa de recurs reţine, referitor la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, că art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, stabileşte că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel desfiinţează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Instanţa de recurs constată, ca urmare a examinării hotărârii pronunţate de prima instanţă, că litigiul a fost judecat pe fond.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în primă instanţă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. şi a chemaţilor în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale; s-a dispus obligarea pârâtei B. S.A. şi a terţilor chemaţi în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata către reclamantă a sumei de 174.408 RON, reprezentând alocaţie bugetară.

Din considerentele care au stat la baza adoptării acestei hotărâri rezultă că prima instanţă a analizat raportul juridic dintre reclamantă şi pârâtă, grefat pe contractul de distribuţie încheiat la 18 iulie 2003 şi a stabilit că, prin intermediul acestuia, părţile nu au încheiat un simplu contract de vânzare-cumpărare, ci au înţeles să adere la programul reglementat prin H.G. nr. 801/2003, acesta fiind şi scopul pentru care a fost încheiat contractul dintre reclamantă şi pârâtă. În continuare, în considerentele sentinţei pronunţate s-a făcut referire la prevederile art. 6 din Anexa la H.G. nr. 801/2003 privind procedura de avizare a cererilor formulate de beneficiari şi la aprobarea alocaţiei în baza documentaţiei constând în existenţa facturii proforme şi a documentului care să ateste plata către beneficiar a avansului de 50%. S-a reţinut, pe baza probelor administrate, constând în înscrisuri şi răspunsul pârâtei la interogatoriu, că alocaţia a fost aprobată, iar neplata s-a datorat lipsei fondurilor, cu toate că Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman trebuia să aibă în vedere, la momentul primirii cererilor, suma alocată judeţului Teleorman şi să avizeze sau să nu avizeze cererile în funcţie de sumele alocate. S-a motivat de către prima instanţă că această situaţie a permis părţilor să urmeze procedura prevăzută de H.G. nr. 801/2003, "intervenienţii" să achite avansul de 50% din valoarea instalaţiilor, iar reclamanta să livreze o marfă al cărei preţ nu a fost plătit, dispunând, pentru aceste considerente, obligarea pârâtei şi a chemaţilor în garanţie la plata sumei de 174.408 RON, reprezentând alocaţie bugetară către reclamantă.

Atât dispozitivul, cât şi considerentele care alcătuiesc hotărârea adoptată de prima instanţă, pun în evidenţă cercetarea cauzei pe fond, nefiind incidentă în soluţionarea apelului ipoteza prevăzută de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În cauză, motivele reţinute de instanţa de apel referitoare la nerespectarea îndrumărilor din decizia de casare, motivarea insuficientă sau nemotivarea sentinţei, nerespectarea procedurii de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie sau omisiunea de a se lua act de renunţarea reclamantei la judecată în contradictoriu cu celelalte societăţi agricole nu pot fi asimilate cu soluţionarea cauzei fără a se fi intrat în cercetarea fondului.

Aceste motive de nulitate ar fi atras aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, în forma în vigoare la momentul începerii procesului, respectiv anularea hotărârii apelate, cu reţinerea procesului spre rejudecare de către instanţa de apel.

Instanţa de apel deşi a reţinut că, pe parcursul rejudecării cauzei în primă instanţă, intimata-pârâtă a intrat în procedura insolvenţei şi că această situaţie conduce la suspendarea de drept a cauzei, totuşi a dispus ca prima instanţă să analizeze condiţiile necesare angajării răspunderii contractuale a intimatei-pârâte B. S.A. Aceste statuări din decizia pronunţată în apel nu ţin seama de schimbarea situaţiei juridice a pârâtei la data pronunţării sentinţei apelate, determinată de intrarea în procedura insolvenţei şi că în această situaţie, nu mai poate fi pusă în aplicare îndrumarea din decizia de casare referitoare la analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva raportului contractual dintre reclamantă şi pârâtă, pentru a se stabili dacă există o obligaţie de plată a reclamantei faţă de pârâtă.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează,,

Din analiza literală şi logico-gramaticală a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) mai sus enunţate, rezultă că în măsura în care deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva unei societăţi care are calitatea de pârâtă într-o acţiune prin care un creditor urmăreşte să îşi realizeze o creanţă asupra sa intervine în timp ce un asemenea proces se află pe rol, judecata trebuie obligatoriu suspendată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii acţiunea judiciară încetează.

Această dispoziţie legală imperativă îşi găseşte resortul în caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă; creditorilor le este interzis nu numai să iniţieze noi acţiuni judiciare ori extrajudiciare, pentru a-şi realiza creanţele asupra averii debitorului, ci şi să le mai continue, dacă erau deja începute, urmând ca valorificarea drepturilor de creanţă să aibă loc în cadrul procedurii speciale de insolvenţă.

Soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare prevăzută de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. a fost în mod nelegal extinsă de instanţa de apel la situaţia ivită în cauză, determinată de apariţia cazului de suspendare de drept a judecăţii, ca efect al intrării intimatei-pârâte în procedura insolvenţei pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă. Hotărârea pronunţată de tribunal este afectată de viciul nelegalităţii ca urmare a încălcării prevederilor imperative ale art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, însă, pentru remedierea acestei situaţii, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. potrivit cărora " (...) dacă există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare".

Instanţa de recurs a invocat, din oficiu, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în mod nelegal, instanţa de apel a aplicat soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare prevăzută de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. în locul soluţiei pe care o reglementează prevederile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., sub incidenţa căreia cade motivul de nulitate reţinut.

Incidentul procedural impus de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, constând în suspendarea de drept a judecăţii sau chiar a încetării acţiunii judiciare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, priveşte raportul procesual principal dintre reclamantă şi pârâtă, dar se răsfrânge şi asupra soluţiilor ce urmează a se da atât cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva terţului-chemat în garanţie, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, cât şi cererii formulate de aceasta din urmă, care, la rândul său, a chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie există o legătură de dependenţă şi de subordonare, aşa încât soluţia ce se va da cu privire la cererea principală se repercutează asupra modului de soluţionare a cererii de chemare în garanţie.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la aplicarea greşită a art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru a se asigura, totodată, respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.

Nu este posibilă soluţia de casare cu reţinerea cauzei spre rejudecare, întrucât ar însemna ca să se rezolve cauza direct în recurs şi, astfel, s-ar răpi părţilor un grad de jurisdicţie în fond.

Nu este întemeiată critica recurentei prin care se susţine că în cauză sunt incidente prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea 85/2014, deoarece calea de atac nu este promovată de debitoarea în insolvenţă B. S.A. şi nici acţiunea judiciară nu este promovată de debitoarea în insolvenţă îndreptate împotriva codebitorilor sau terţilor garanţi. Debitoarea asupra căreia s-a declanşat procedura insolvenţei are calitatea de pârâtă în cauza dedusă judecăţii, reclamanta urmărind obligarea acesteia la plata unei sume în cuantum de 174.408 RON. Susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia procesul nu se referă la o creanţă asupra averii pârâtei aflată în procedura insolvenţei, pentru că suma este cerută de la terţii-chemaţi în garanţie, nu poate fi primită. Din această perspectivă instanţa de recurs relevă că a intrat în puterea de lucru judecat dispoziţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, prin neapelarea acestei soluţii de niciuna dintre părţi, iar prin sentinţa civilă nr. 3536/14.03.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că reclamanta, în calitate de producător a utilajelor nu a justificat legitimarea procesuală activă, întrucât aceasta nu avea calitatea de beneficiar a alocaţiei bugetare, neexistând un raport juridic direct între aceasta şi cei doi pârâţi.

Motivul de recurs referitor la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii argumentat pe aspectul că instanţa de apel ar fi aplicat deopotrivă răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală nu poate fi primit. Aceste chestiuni nu pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care impune restabilirea naturii actului dedus judecăţii ca urmare a schimbării nepermise a conţinutului şi efectelor sale juridice. În plus, incidenţa art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 opreşte judecata acţiunii judiciare, recurenta-reclamantă urmând să îşi realizeze creanţa pe care o pretinde de la intimata-pârâtă în procedura insolvenţei. În acest cadru, impus de declanşarea procedurii insolvenţei asupra intimatei-pârâte, devin lipsite de relevanţă şi criticile referitoare la greşita reţinere a incidenţei art. 261 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme nu pot fi evitate efectele pe care le produce această procedură asupra judecăţii. Aceasta, deoarece în soluţionarea cererii principale urmează a se face aplicarea prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, ca efect al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei intimatei-pârâte, iar soluţia dată cererii principale se va răsfrânge asupra modalităţii de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie formulate de reclamantă împotriva terţului chemat în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, şi de acesta din urmă împotriva Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. De asemenea, instanţa de recurs apreciază că aspectele evidenţiate de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, referitoare la procedura prevăzută pentru acordarea alocaţiei de 50% din preţul instalaţiilor de irigat şi la modalitatea de decontare reglementate prin anexa la H.G. nr. 801/2003, nu pot fi analizate în recurs, întrucât obiectul recursului este reprezentat de decizia pronunţată de instanţa de apel. Prin această decizie s-a desfiinţat sentinţa primei instanţe cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, fără ca instanţa de apel să fi analizat procedura de aprobare a alocaţiei de sprijin pentru achiziţionarea instalaţiilor de irigat.

Sunt lipsite de interes şi aspectele invocate, referitoare la faptul că nu este prescris dreptul material la acţiune, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 136/03.04.2019 pronunţată de Tribunalul Teleorman s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin decizia pronunţată în apel s-a menţinut această soluţie.

Faţă de toate considerentele reţinute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. civ. va admite recursul şi va casa, în parte, decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Casarea parţială vizează doar soluţia de admitere a apelului formulat de apelanta-chemată în garanţie Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Teleorman, sub aspectul desfiinţării în parte a încheierii din 18.02.2019 şi a sentinţei apelate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunal. Celelalte dispoziţii din decizie rămân valabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 957 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 957 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 martie 2021.