Medical malpractice liability: Presumption of moral damages for relatives and scope of hospital vicarious liability under the Health Law

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 27 iulie 2017, reclamanţii A., B. şi C. i-au chemat în judecată pe pârâţii D., Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov şi E. S.A. şi au solicitat instanţei obligarea pârâţilor, în solidar, la plată după cum urmează: către A. a sumelor de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli efectuale în timpul spitalizării tatălui său F., de 150.000 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de daune morale; către C. a sumelor de 40.000 RON cu titlu de cheltuieli făcute cu spitalizarea soţului său F., 250.000 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de daune morale; către B. suma de 150.000 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 435/C din 06 iunie 2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 962/Ap/2019 din 09 iulie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârâtul D. în solidar cu pârâţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov şi E. S.A. la plata sumelor de 40.000 RON către reclamanta C., de 30.000 RON către reclamanta A. şi de 30.000 RON către reclamantul B. cu titlu de daune morale. A respins restul pretenţiilor reclamanţilor. A respins ca nedovedită cererea formulată de reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă.

Împotriva acestei decizii, pârâţii au declarat recurs.

Pârâtul D. a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurentul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile de ordine publică în materie de competenţă, întrucât art. 676 din Legea nr. 95/2006 prevede competenţa de primă instanţă a judecătoriei, ceea ce exclude competenţa de drept comun legată de criteriul valoric.

Recurentul a mai arătat că interesul său este unul legat de principiul non reformatio in pejus, respectiv de principiul judecării legale a cauzei sale cu referire la toate aspectele ce fac obiectul judecăţii, acţiunea civilă fiind complementară cu cea penală.

A susţinut că, având în vedere rolul jurisprudenţei şi lipsa unei decizii de unificare a practicii, instanţa supremă este chemată să se pronunţe asupra delimitării necesare între temeiul juridic al răspunderii pentru fapta medicului, conform Legii nr. 95/2006, respectiv răspunderea civilă delictuală întemeiată pe C. civ., cu atât mai mult cu cât faptele sunt la interferenţa celor două legi.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată conţine motive contradictorii.

Sub acest aspect, recurentul a afirmat că obiectul recursului vizează chestiunea privind stabilirea delimitărilor şi interferenţelor între răspunderea civilă a medicului pentru prejudiciile produse din eroare, conform art. 642 din Legea nr. 95/2006 şi răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie reglementată de art. 1.349 şi următoarele C. civ.

Instanţa de apel, a subliniat recurentul, a conchis că dispoziţiile art. 1.357 C. civ. sunt preluate în legea privind reforma sănătăţii - Legea nr. 95/2006 - la art. 642, iar această concluzie este contradictorie şi nelegală sub cele două aspecte ce atrag deopotrivă atât nelegalitatea dată de lege, cât şi nelegalitatea dată de interpretarea acesteia.

Cronologic, a arătat autorul căii de atac, art. 1.357 C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 şi nu putea fi preluat de art. 642 din Legea nr. 95/2006, corespondenţa normei regăsindu-se la art. 998 C. civ. de la 1865, care trebuia aplicată în cauză cu referire la art. 642 din legea sănătăţii.

Cu privire la considerente, a afirmat că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, cu consecinţe asupra soluţiei fundamentate pe raţionamentul de acest tip.

În opinia recurentului, clarificarea răspunderii medicului, ca formă specifică a răspunderii civile delictuale, se impunea a fi circumscrisă fundamentului răspunderii juridice reglementate de art. 642 din Legea nr. 95/2006, respectiv de limitele date de art. 28 C. proc. pen., iar distincţia necesară între opera medicului, respectiv răspunderea sa pentru diligenţele depuse pe fondul afecţiunii canceroase şi eroarea circumscrisă actului medical constituie elementele şi condiţiile ce se impuneau a fi analizate cu raportare la acţiunea în pretenţii a moştenitorilor şi la repararea prejudiciului.

În speţă, s-a arătat, nu există eroare medicală care să determine decesul, deoarece eroarea trebuie să cadă asupra substanţei actului medical ce a atras decesul, iar în raportul dedus judecăţii acesta este doar speculativ; în plus, a apreciat, considerentele hotărârii recurate nu determină şi nici nu identifică vreuna dintre acţiunile sau inacţiunile medicului care să producă decesul şi să atragă răspunderea patrimonială faţă de moştenitorii majori, iar aceştia din urmă erau ţinuţi să dovedească legătura de cauzalitate între fapta medicului şi deces.

În final, recurentul a susţinut că distincţia între cele două răspunderi se impune a fi efectuată în cauză.

În continuare, recurentul a susţinut că în apel a fost modificat temeiul juridic al acţiunii, în sensul că s-a pus accent pe răspunderea civilă delictuală, fără a se analiza eroarea profesională şi fără a se justifica împrejurările de fapt şi de drept ce au condus la schimbarea sentinţei primei instanţe.

O altă critică se referă la introducerea în cauză a unor premise şi judecăţi străine cadrului procesual, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată se face referire la prejudiciul moral ce are rostul de a acoperi traumele invocate de reclamanţi prin participarea efectivă şi afectivă la suferinţa victimei, care a condus la decesul acesteia.

Or, se notează, în cererea de apel despăgubirile sunt cerute pentru eroarea profesională săvârşită în cadrul actului medical, pentru comportamentul iresponsabil al medicului, neglijenţa şi imprudenţa acestuia.

Din punctul de vedere al titularului căii de atac, instanţa de apel a adăugat propriile reprezentări, constituind premise ce nu sunt în suportul judecăţii, fiind incidentă teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la motive străine de natura pricinii. În acest sens, s-a susţinut că şansele de vindecare şi de supravieţuire ale pacientului au fost stabilite medical de către Comisia de avizare şi control I.N.M.L. Bucureşti, statuându-se că acestea au caracter speculativ, astfel că instanţa de apel nu putea reţine aceste considerente ca fiind o certitudine.

Totodată, s-a reliefat faptul că instanţa de apel nu a examinat întâmpinarea şi apărările din cadrul acesteia, iar hotărârea pronunţată nu reprezintă decât un mijloc ce procură reclamanţilor sume de bani ce nu îşi găsesc un suport bazat pe fapta medicului care le-a creat un prejudiciu.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată nelegalitatea deciziei atacate, deoarece cauza nu a fost examinată prin prisma fundamentului juridic al răspunderii medicului, dată de art. 642 din Legea nr. 95/2006, coroborată cu art. 998 C. civ., aplicabil speţei.

S-a afirmat că extrapolarea instanţei de apel a elementelor faptelor juridice legate de bolnav la efectele asupra suferinţei membrilor familiei nu intră în câmpul cauzal, direct, medical, nemijlocit.

De asemenea, s-a subliniat că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a reţinut cu titlu de fapte ilicite în sarcina recurentului aspecte ce au făcut şi obiectul judecăţii penale şi care au dus la concluzia că între decesul pacientului şi actele medicului nu există nicio legătură de cauzalitate.

Nelegalitatea deciziei recurate a rezultat, în viziunea recurentului, şi din interpretarea trunchiată a probelor administrate, acesta susţinând că şi-a formulat apărarea în raport cu argumentele din cererea de chemare în judecată, astfel că este eronată reţinerea instanţei că nu ar fi fost combătută prin probe acţiunea, nefiind observată întâmpinarea de la dosar.

Din perspectiva prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, s-a opinat în sensul că acesta trebuia să se regăsească în rezultatul negativ suferit de pacient, or în cauză actele medicului nu au putut influenţa boala.

Sub aspectul daunelor morale şi al indemnizaţiei datorate moştenitorilor, recurentul a afirmat că instanţa de apel, pentru aceleaşi consideraţii ce au determinat soluţia de respingere la tribunal, a acordat în mod nejustificat sume de bani cu acest titlu.

A conchis recurentul că prezumţia judecătorească instituită de decizia nr. 2075/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie duce la concluzia instanţei de apel că se poate prezuma şi în prezenta cauză existenţa suferinţelor psihice (nu psihologice) ale copiilor şi soţului, date de amplificarea suferinţelor pacientului prin fapta medicului.

O altă critică vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 1.391 alin. (2) C. civ., fiind greşit raţionamentul instanţei conform căruia prejudiciul nu se probează, ci este supus unor prezumţii ale judecătorului, instanţa de fond nemotivând în mod concret şi nearătând temeiurile care au condus la acordarea daunelor morale, în condiţiile în care prezumţia reţinută de instanţă nu se coroborează cu declaraţia martorului audiat.

În aceeaşi ordine de idei s-a arătat că în cauză nu a fost făcută dovada faptului că actele medicale realizate de recurent în intervalul 17 octombrie 2011 - 13 februarie 2012 au amplificat starea de suferinţă psihică, existentă atât anterior primei intervenţii chirurgicale, cât şi după externarea din 13 februarie 2012, respectiv internările şi intervenţiile chirurgicale ulterioare, când a intervenit decesul la 28 martie 2013, de aceea nu se poate aprecia că suferinţa reclamanţilor a fost amplificată de medicul curant în specialitatea urologie prin actele medicale prestate.

Nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată şi din perspectiva aplicării eronate a prevederilor art. 1.532 alin. (2), respectiv art. 1.385 C. civ., recurentul susţinând că nu poate fi reţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi nici cea a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice.

Dispoziţiile legale reţinute de instanţa de judecată ce privesc caracterul cert al prejudiciului şi întinderea acestuia, prin trimiterea la sintagmele "beneficiu nerealizat" şi "pierderea unei şanse", au fost, din punctul de vedere al recurentului, interpretate greşit şi aplicate nelegal în materia acordării de daune morale pentru fapta proprie.

De asemenea, s-a afirmat că încadrarea stării de fapt, ce denotă şanse pur speculative medicale de înscriere a bolii într-o evoluţie favorabilă sau nu, nicidecum şansa de a evita moartea, cum s-a reţinut în hotărârea recurată în temeiul dispoziţiilor art. 1.532, respectiv art. 1.385 C. civ., este nelegală şi realizată cu aplicarea greşită a normelor evocate.

În concluzie, cerând Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie să constate caracterul nelegal al hotărârii atacate, recurentul a solicitat casarea integrală a deciziei.

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea căii de atac extraordinare şi modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării obligaţiei sale de la plata daunelor morale către reclamanţi în solidar cu ceilalţi pârâţi, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a motivat parţial hotărârea în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 270/2003, normă care a fost expres abrogată încă din anul 2006 prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Recurentul a susţinut, de asemenea, că D., atât în calitate de şef de secţie, cât şi de medic curant al pacientului F., avea sarcina şi datoria de a-şi respecta obligaţiile asumate, acesta fiind singurul răspunzător de completarea corectă a foilor de observaţie ale pacienţilor secţiei, de respectarea atribuţiilor asumate prin contractul de administrare, de a decide cu privire la oportunitatea recoltării materialului biopsic de la proprii pacienţi, medicul beneficiind de independenţă profesională absolută.

În privinţa răspunderii comitenţilor pentru prepuşi, reglementată de art. 1.373 C. civ., recurentul a considerat că medicul asigură asistenţă medicală în virtutea pregătirii profesionale, respectiv aceea de medic urolog şi nu în virtutea îndrumării şi deciziei conducerii unităţii sanitare a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov.

În continuarea acestei argumentaţii, a arătat că, în lipsa unei definiţii legale a raportului de prepuşenie, nu se poate face o interpretare a acestuia, iar pentru actul medical defectuos săvârşit de un medic angajat nu poate fi atrasă răspunderea unităţii sanitare în calitate de comitent.

Prin urmare, recurentul a considerat că nu trebuie să răspundă pentru pârâtul D., deoarece nu este îndeplinită prima condiţie a acestei răspunderi delictuale pentru fapta altuia, respectiv cea referitoare la existenţa unui raport de prepuşenie între pârâţi în ceea ce priveşte actul medical propriu-zis.

Recurentul a mai susţinut că medicul nu este un prepus al instituţiei sanitare unde este încadrat, aşa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 375 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 9 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România. De aceea, s-a susţinut că în cauză medicul D. răspunde în solidar cu recurentul, potrivit art. 644 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătăţii, doar în situaţia în care prejudiciul produs pacientului G. este consecinţa infecţiilor nosocomiale, defectelor cunoscute ale aparaturii medicale, folosirii medicamentelor sau a materialelor sanitare expirate, acceptării de echipamente, materiale de la furnizori fără asigurare.

Pentru motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului.

În cauză a declarat recurs şi pârâta E. S.A., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că a fost încălcată competenţa după materie în cazurile de malpraxis şi că au fost aplicate greşit prevederile art. 1.385 alin. (4) şi art. 1.532 C. civ.

Astfel, s-a arătat, instanţa de apel nu a ţinut cont în niciun fel de situaţia concretă a pacientului F., având în vedere că orice discuţie cu privire la şansele de supravieţuire în cazul bolnavilor de cancer reprezintă o simplă speculaţie.

De altfel, a susţinut recurenta, instanţa de apel a interpretat în mod greşit concluziile expertizei medico-legale privind cele 50 % şanse de supravieţuire în primii cinci ani după intervenţie drept o capacitate caracteristică fiecărui pacient uman.

În continuare, recurenta a reiterat considerente din jurisprudenţa în materie, respectiv din decizia nr. 3.410 din 4 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând că reclamanţii, în raport de concluziile actelor medicale, aveau obligaţia să dovedească două lucruri esenţiale după cum au înţeles să îşi formuleze acţiunea în pretenţii, respectiv că pacientul F. ar fi supravieţuit actului medical presupus defectuos 5 ani de zile şi că, în contradicţie cu regula generală de creştere a şanselor de supravieţuire în aceste situaţii, a survenit decesul la circa 5 ani şi 8 luni de zile (SIC!), situaţie în care şansele lui reale de supravieţuire au fost afectate şi reduse în mod real din cauza presupuselor acte de malpraxis efectuate de medicul curant, dar niciuna dintre aceste situaţii nu a fost probată, iar instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit legea civilă în materie de răspundere civilă delictuală.

Invocând considerentele de la pagina 5 paragraful 8, recurenta a afirmat că instanţa de apel a argumentat soluţia într-un mod tendenţios şi neadevărat, prin acuzaţii la adresa pârâţilor, că reclamanţii nu au prezentat dovezi în susţinerea acţiunii, nu au arătat o normă legală concret încălcată de medicul curant, iar motivarea de drept expusă în decizia recurată nu este altceva decât un lung compendiu de legislaţie generală.

Recurenta a mai susţinut că reclamanţii aveau obligaţia să parcurgă procedura specială în materie de malpraxis medical, iar instanţele de judecată legal sesizate nu erau în drept să facă abstracţie de nişte norme speciale de competenţă edictate în acest scop.

S-a mai subliniat şi faptul că instanţa de apel nu a înţeles că o comisie de disciplină analizează o conduită profesională, dar nu are competenţă în efectuarea analizei actului medical, respectiv dacă un act medical corespunde locului şi momentului în care a fost efectuat, context în care s-a notat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care impută medicului primar că nu s-a dus la laborator după rezultat şi că nu a făcut acţiuni pozitive pentru aflarea rezultatului, chestiune ce ar fi trebuit eventual dovedită de reclamanţi şi care nu este reglementată din punct de vedere legislativ.

În final, a mai precizat că pacientul F. a decedat ulterior tratamentului şi intervenţiilor chirurgicale acordate de medicul D. la un interval de un an şi opt luni, cauza decesului fiind un cancer diagnosticat ulterior tratamentului aplicat de medic.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire la motivele de casare formulate de recurentul D., intimaţii au susţinut, în primul rând, că necompetenţa materială a primei instanţe nu a fost invocată în termen în primă instanţă, caz în care nu mai poate fi invocată direct în recurs, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Au susţinut că nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurentul, pe parcursul a cinci pagini, a interpretat de o manieră proprie toată judecata instanţei de apel, insistând asupra unor chestiuni care nu au nicio legătură cu motivul invocat, după cum a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 95/2006, a făcut o reinterpretare a probatoriului administrat, iar faptul că instanţa de apel nu a combătut toate susţinerile recurentului din întâmpinare legate de actul medical nu echivalează cu o nemotivare. Astfel, chiar dacă intimaţii au indicat drept temei dispoziţiile legii speciale, iar instanţa a făcut referire la art. 642 din Legea nr. 95/2006, obiectul cauzei de faţă este o acţiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală.

Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privesc în realitate, în opinia intimaţilor, modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate.

Cu privire la recursul declarat de pârâta E. S.A., intimaţii au prezentat succint evoluţia pacientului F. şi soluţia dată în cauza penală în ceea ce îl priveşte pe pârâtul D., susţinând că argumentele subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă o reinterpretare a probelor şi că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., deoarece necompetenţa materială a primei instanţe nu a fost invocată în termenul legal în primă instanţă, astfel că nu poate fi invocată direct în recurs.

Referitor la recursul declarat de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, intimaţii au susţinut în esenţă că nu pot fi reţinute criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa a motivat hotărârea pronunţată şi a instituit răspunderea spitalului în solidar cu personalul medical angajat, prin raportare la dispoziţiile art. 644 şi art. 645 din Legea nr. 95/2006.

Recurentul D. a formulat întâmpinare la recursurile celorlalţi pârâţi, solicitând casarea deciziei atacate, deoarece litigiul ce porneşte de la principiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dreptul comun şi valoarea pretenţiilor atrag competenţa tribunalului, iar problema de legalitate creată impune anularea hotărârii, instanţa de recurs urmând să determine competenţa după materie.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că lipsa certitudinii şansei nu poate atrage decât lipsa prejudiciului, astfel că se impune respingerea acţiunii reclamanţilor. De altfel, a considerat că nu au fost îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, de vreme ce nu s-a probat incidenţa vreunui temei legal.

Cu privire la recursul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, recurentul a susţinut că problema juridică supusă analizei este binevenită sub aspectul delimitării solidarităţii angajatorului prin prisma dispoziţiilor din Legea nr. 95/2006.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, comunicat părţilor, iar prin încheierea pronunţată de completul de filtru la 7 octombrie 2020 recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri, acestea având loc în şedinţa publică din 3 februarie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de casare invocate, va răspunde cu prioritate celor formulate de recurentul-pârât D., deoarece criticile formulate de această parte tind la constatarea aplicării greşite a legii cu prilejul stabilirii fundamentului răspunderii civile şi a caracterului nefondat al acţiunii.

Astfel, reţine că un prim motiv al recursului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi a supus instanţei de control judiciar critica legată de necompetenţa materială a primei instanţe. A susţinut recurentul că, potrivit dispoziţiilor art. 676 din Legea nr. 95/2006, cererea pentru angajarea răspunderii civile a unui cadru medical pentru malpraxis este de competenţa judecătoriei în primă instanţă, fiind, în acest caz, indiferent criteriul valorii obiectului acţiunii pentru stabilirea competenţei materiale a instanţelor.

A susţinut că ignorarea acestor reguli este vătămătoare pentru recurent, care a subliniat că în acest fel a fost lipsit de o judecare legală a cauzei sale, dar şi că a fost lipsit de o departajare clară a temeiului răspunderii sale, fiind făcut, în faţa instanţelor devolutive, un amalgam al normelor de drept aplicabile.

Preliminar, instanţa supremă constată că în faţa instanţei de fond recurentul-pârât a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând trimiterea cauzei pe cale administrativă la secţia I Civilă a aceluiaşi tribunal, care judecă litigiile între persoane fizice, în considerarea faptului că şi-a exercitat atribuţiile în baza unui contract de muncă şi nu are calitatea de profesionist.

Excepţia de necompetenţă materială astfel motivată şi care este calificată de instanţa supremă drept excepţie a necompetenţei materiale procesuale a secţiei iniţial învestite a tribunalului a fost respinsă ca tardiv formulată la termenul din 27 februarie 2018 şi, nefiind atacată, chestiunea dezlegată a căzut în puterea lucrului judecat.

Prin recurs, recurentul-pârât a invocat necompetenţa materială a tribunalului, susţinând că în realitate competenţa ratione materiae revine judecătoriei, în raport cu dispoziţiile art. 676 din Legea nr. 95/2006. Astfel motivată, excepţia este invocată pentru prima dată în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că necompetenţa de ordine publică a instanţei care a soluţionat cauza poate fi evocată ca motiv de casare, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., numai dacă excepţia corespunzătoare a fost invocată în condiţiile legii.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială, de ordine publică, poate fi invocată de părţi ori de instanţă, din oficiu, numai până la primul termen la care părţile sunt legal citate. În afara acestor limite, prin neexercitarea de către parte a dreptului de a ridica excepţia în limitele temporale fixate de legiuitor, intervine, în condiţiile art. 185 C. proc. civ., decăderea acesteia din exerciţiul dreptului procesual.

Înalta Curte constată că acest drept nu a fost exercitat de către pârât în faţa primei instanţe, iar necompetenţa primei instanţe a fost sesizată pentru prima dată în recurs, adică în afara condiţiilor prevăzute de lege. A operat, în aceste condiţii, decăderea pârâtului din dreptul de a exercita un drept procesual, sancţiune care i se opune în puterea legii, deoarece normele procesuale care reglementează regulile invocării necompetenţei sunt de ordine publică şi nu conţin derogări de la regula generală.

Astfel, criticile formulate de recurent, referitoare la necompetenţa materială a primei instanţe nu vor fi examinate pe fond, iar acest motiv de casare va fi înlăturat.

În ceea ce priveşte consecinţa afirmată de parte, referitoare la crearea unei confuzii în privinţa temeiului legal al răspunderii civile examinat de instanţele devolutive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că această susţinere corespunde unui alt motiv de casare, formulat de parte în mod particular, căruia îi va răspunde corespunzător în considerentele succesive aferente acestuia.

Următoarea critică formulată a vizat caracterul necorespunzător al considerentelor deciziei recurate, fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că problema centrală a recursului este legată de stabilirea delimitărilor între răspunderea civilă a medicului, fundamentată pe dispoziţiile art. 642 din Legea nr. 95/2006, care includ neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţele medicale insuficiente în exercitarea profesiei şi răspunderea civilă delictuală, în genere, pentru fapta proprie.

În acest cadru, a subliniat că instanţa de apel a conchis că dispoziţiile art. 1.357 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009 au fost preluate în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, însă acest enunţ este contradictoriu şi nelegal, întrucât, cronologic, C. civ. a intrat în vigoare ulterior adoptării Legii nr. 95/2006. În aceste condiţii, recurentul a tras concluzia că în cauză temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor putea fi circumscris numai art. 642 din legea specială, care a absorbit în conţinutul său dispoziţiile general reglementate ale art. 998 din C. civ. de la 1864.

Premisele curţii de apel sunt, astfel, în aprecierea recurentului, confuze şi contradictorii şi s-au răsfrânt asupra modului de interpretare şi aplicare a legii în soluţionarea cauzei.

Din punctul de vedere al autorului căii de atac, medicul răspunde civil numai în temeiul art. 642 lit. b) din Legea nr. 95/2006, pentru neglijenţă, imprudenţă ori eroare circumscrisă actului medical. În acest context, recurentul a afirmat că nu a existat o eroare medicală care să determine decesul pacientului său, deoarece eroarea trebuia să fi căzut asupra substanţei actului medical şi să fi fost săvârşită în mod conştient.

A subliniat că instanţa de apel a reinterpretat aceste noţiuni spre a justifica legătura cauzală între acţiunile medicului şi rezultatul final al bolii pacientului, însă a făcut analiza juridică a cauzei bazându-se exclusiv pe dispoziţiile legii generale care reglementează răspunderea delictuală. În acest context, a afirmat recurentul, nesesizând distincţia între cele două tipuri de răspundere, decizia instanţei de apel conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei, introduce premise străine cadrului procesual determinat de cererea de chemare în judecată şi de întâmpinare şi ignoră chestiuni intrate deja în puterea lucrului judecat în procesul penal anterior.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge şi acest motiv de casare.

Subliniază instanţa supremă, primordial, că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care o hotărâre judecătorească este nemotivată sau conţine argumente inapte să reflecte raţionamentul judiciar care a stat la baza adoptării soluţiei exprimate în dispozitiv, precum şi pe cea în care considerentele relevante, succesiv prezentate, creează confuzie asupra raţionamentului propriu-zis al completului de judecată ori, în integralitate, nu au legătură cu chestiunea litigioasă examinată. În oricare dintre ipoteze, instituind acest motiv de casare, legiuitorul are în vedere o motivare deficitară, care afectează în substanţă însuşi raţionamentul judiciar şi nu lasă să se întrevadă modul în care, în realitate, judecătorul a gândit şi examinat cauza prin raportare chestiunile de fapt ori la instituţiile de drept incidente în mod specific.

Nu intră, însă, în spectrul acestui motiv de casare nicio situaţie din cele descrise de recurent, având în vedere că în cauză motivarea este specific adaptată la elementele relevante ale cauzei, abordează sistematic chestiunile de fapt şi de drept opuse de litiganţi şi exprimă un raţionament coerent, care, însă, nu poate fi invalidat numai pentru că este combătut de una dintre părţile litigiului în considerarea faptului că dezlegările date nu corespund punctului de vedere al acesteia ori apărărilor proprii.

Instanţa de recurs observă că suma criticilor recurentului combate raţionamentul instanţei de apel în substanţa şi temeinicia lui şi opune o abordare proprie a faptelor din perspectiva aplicării legii, care, în parte, ar putea corespunde interpretării şi aplicării greşite a legii şi, de aceea, criticile vor fi examinate prin prisma altui motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine, în lumina acestei argumentări, existenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anume invocat de recurent.

Procedând în logica de analiză astfel trasată, instanţa supremă constată că recurentul combate rigoarea concluziei instanţei de apel, care, susţinând că dispoziţiile C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, proprii materiei răspunderii civile delictuale, au fost integrate în Legea nr. 95/2006, ignoră împrejurarea că legea privind reforma în domeniul sănătăţii este anterioară şi, astfel, norma generală care reglementează răspunderea civilă solicitată este cea cuprinsă în art. 998 C. civ. de la 1864.

Într-adevăr, instanţa de apel a omis să aibă în vedere că, în succesiunea adoptării lor, Legea nr. 95/2006 a precedat C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Această eroare nu este însă decisivă şi nu reprezintă considerentul esenţial pe baza căruia instanţa de apel a stabilit că devin incidente în cauză normele generale ale C. civ. care reglementează materia răspunderii civile delictuale; aceste concluzii au avut în vedere în mod corect că, în raport cu perioada producerii faptelor examinate ca ilicite, 17 octombrie 2011 - 13 februarie 2012, normele de drept aplicabile sunt cele ale art. 1.349 şi următoarele C. civ., în acord cu dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ca norme cu caracter general.

În acest context, se impune a se reaminti părţilor că, de la regulile generale de drept, o lege specială, chiar anterioară, poate deroga prin reglementări specifice, însă normele dreptului comun rămân aplicabile complementar, dacă prin dispoziţiile speciale nu se dispune altfel sau dacă din ele nu se degajă contrariul. În plus, conformându-se principiului disponibilităţii procesului civil, instanţa este obligată să examineze cauza pe baza temeiurilor de drept indicate de părţi, principiu care, în cauză, a fost pe deplin respectat.

Este exclusă, deci, aplicarea dispoziţiilor art. 998 C. civ. de la 1864, chiar şi dacă Legea nr. 95/2006 nu putea integra, în raport cu momentul intrării ei în vigoare şi cel al săvârşirii faptelor examinate, dispoziţiile noului C. civ., aşa cum, potrivit celor subliniate, dispoziţiile noului C. civ. rămân aplicabile complementar celor ale Legii nr. 95/2006, atâta vreme cât ambele, fără a se exclude, au caracterizat cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, este nefondată susţinerea recurentului care apreciază că medicul curant nu răspunde civil decât pentru încălcarea obligaţiei de confidenţialitate, de obţinere a acordului informat al pacientului şi pentru încălcarea obligaţiei de acordare a asistenţei medicale, astfel cum prescriu dispoziţiile art. 642 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul aceluiaşi articol, după definirea noţiunii de malpraxis, legiuitorul instituie obligaţia personalului medical de a răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament, impunându-se observaţia că în speţă nu se pune problema reparării prejudiciului cauzat victimei malpraxisului, ci a celui cauzat terţilor prin aceeaşi faptă, iar dispoziţiile art. 642 din Legea nr. 95/2006 nu conţin pentru această ipoteză nicio prescripţie de excludere.

În continuare, recurentul a susţinut că a fost interpretată greşit în apel şi cu o extremă largheţe noţiunea de eroare medicală, care, din punctul său de vedere, putea include numai substanţa actului medical care a determinat decesul, premisă pe care a considerat-o contrazisă şi de hotărârea penală pronunţată în cauză, a cărei autoritate judiciară a apreciat că a fost încălcată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază însă că recurentul propune o redefinire a noţiunii de eroare medicală, deşi acestei concepţii i se opun chiar dispoziţiile art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care includ în sfera erorii medicale neglijenţa, imprudenţa sau pregătirea medicală deficitară care au condus, împreună sau separat, prin mijlocirea actelor medicale executate ori omise, la diagnosticarea ori tratarea greşită a afecţiunilor medicale ale pacienţilor. Aceasta, împreună cu afirmaţia recurentului referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în procesul penal, rămasă la rândul ei lipsită de argumente, nu are valoarea unor critici de recurs concrete şi caracteristice şi nu reprezintă pentru instanţa de recurs repere pentru verificarea modului în care, în cauză, dispoziţiile legii au fost interpretare ori aplicate, ci pot fi considerate cu temei ca tinzând spre evaluarea în concret a unor aspecte care nu pot fi altfel decât ataşate situaţiei de fapt, ceea ce scapă controlului judiciar în calea de atac a recursului, în condiţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se cuvine subliniat, cu acest prilej, şi că prin vaste considerente instanţa de apel a prezentat, în contextul faptelor necontestate, că acţiunile şi inacţiunile medicului sunt integrate erorii medicale imputabile pârâtului, concluzii bazate pe decizii ale comisiilor medicale de specialitate ori pe acte de constatare medico-legală, adică pe baza unui material probator laborios.

De aceea, afirmaţiile repetate ale recurentului, precum acelea că instanţa de apel a judecat cauza prin introducerea unor premise speculative şi prin judecăţi străine procesului ori prin folosirea unor axiome care nu au stat niciodată ca repere în cadrul judecăţii şi că, astfel, recurentul a fost tratat în afara limitelor unui proces echitabil, iar întreg procesul s-a constituit ca un mijloc prin care s-au procurat reclamanţilor sume de bani necuvenite, nu prezintă nicio valoare juridică şi nu au vreo funcţie determinantă în rolul şi scopul recursului, ele neprezentând relevanţă juridică şi nici aptitudinea de a justifica admiterea căii de atac promovate.

Excedează, de asemenea, limitele controlului de legalitate realizat în recurs orice nemulţumire a părţii legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanţa de apel are deplină libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului şi înţelesului pe care instanţele devolutive le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătoreşti nu se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează în limitele şi scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformităţii hotărârilor recurate cu regulile de drept.

Prin următorul motiv de recurs, integrat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă, ca în precedent, că instanţa de apel a extins nelegal sfera răspunderii medicului curant, în condiţiile în care, cu încălcarea dispoziţiilor art. 642 din Legea nr. 95/2006, nu s-a statuat asupra niciunei erori medicale ori asupra corelaţiei actelor ori deciziilor medicale ale pârâtului cu decesul victimei. A afirmat recurentul că nu poate fi considerată cu valoare absolută afirmaţia că şansa de supravieţuire a pacientului cu o afecţiune de cancer în stadiu avansat, dacă boala ar fi fost diagnosticată iniţial corect, ar fi fost de încă 5 ani, aşa cum nu se poate afirma că primirea cu întârziere a rezultatului analizei histopatologice a influenţat stadiul bolii şi şansa la viaţă a pacientului.

Dincolo de aceste elemente, asupra cărora instanţa supremă a formulat deja răspuns şi subliniază că nu este utilă reluarea concluziilor exprimate şi de cele referitoare la solicitarea de reevaluare a unor elemente de fapt, chestiuni excedentare limitelor recursului, recurentul a mai afirmat că au fost încălcate limitele art. 642, art. 644 şi art. 208 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 95/2006, fără însă a arăta cum s-a produs această încălcare sau în ce constă aplicarea greşită a legii în apel.

Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în recurs şi identificarea unor dispoziţii de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra în ce a constat greşeala instanţei inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare şi nici nu obligă instanţa de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; judecata recursului nu presupune de plano o rejudecare a cauzei, ci numai examinarea pretinselor greşeli de judecată, care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurentul a afirmat exclusiv că obligaţia medicului este una de mijloace şi că actele medicale nu pot garanta obţinerea unui anumit rezultat, cum ar fi durata de viaţă a pacientului.

Deşi această aserţiune este corectă, recurentul nu a afirmat şi demonstrat că instanţa de apel a interpretat ori aplicat legea în sens contrar; prin raportare la procedurile medicale standardizate, instanţa de apel a reţinut că medicului curant i se reţine că, deşi avea posibilitatea şi mijloacele de a stabili, încă de la debut, caracterul malign al tumorii pacientului, ceea ce ar fi determinat adoptarea unui anumit protocol medical, nu a depus nici ulterior diligenţele pentru a se asigura că decizia sa este corectă şi că toate aceste elemente caracterizează dezinteresul profesionistului în diagnosticarea şi tratarea corectă a pacientului său.

De aceea, instanţa de recurs înlătură aceste critici şi subliniază că nu poate reţine aplicarea greşită a legii în apel prin reconsiderarea naturii obligaţiilor medicale, ca premisă a antrenării răspunderii acestuia în tipul de acţiune dedusă judecăţii; notează că instanţa de apel a subliniat doar că, prin lipsa diligenţelor profesionale fireşti ale medicului, pacientului i s-a răpit şansa la un tratament adecvat şi, pe cale de consecinţă, şansa la prelungirea vieţii, astfel cum aceasta a fost demonstrată statistic, iar nu pe baza datelor personale ale pacientului, deoarece o asemenea demonstraţie este exclusă. Dincolo de aceste elemente, interpretarea comparată a probelor, astfel cum propune recurentul, solicitând o nouă concluzie asupra stării de fapt, nu poate fi realizată în recurs, astfel cum s-a subliniat deja.

Prin motivul succesiv de casare, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât, deşi s-a constatat caracterul nefondat al daunelor materiale, reţinându-se că în dosar nu există dovezi ale pagubei, în condiţiile în care nicio dovadă a prejudiciului nepatrimonial nu a fost realizată, totuşi instanţa a admis cererea de reparare a daunelor morale.

Deşi motivul de casare este integrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa indicării unei dispoziţii de drept material ale cărei prescripţii să fi fost încălcate în apel şi având în vedere modul în care acesta a fost argumentat, acesta caracterizează incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinzând, în realitate, existenţa, în cuprinsul aceleiaşi decizii, a unor motive succesive contradictorii.

Analizat pe aceste temeiuri, motivul nu este fondat. Instanţa de apel a examinat condiţiile răspunderii pârâtului, verificând existenţa faptei ilicite, a culpei autorului, a prejudiciului şi a legăturii cauzale între faptă şi prejudiciu. În ceea ce priveşte acest ultim element, fără a nega natura prejudiciabilă a faptelor pârâtului, instanţa a dat relevanţă regulii de drept potrivit căreia autorul unei pretenţii judiciare are, ca regulă, obligaţia de a proba existenţa şi întinderea ei, astfel cum aceasta este statuată în art. 249 C. proc. civ.

Pe baza acestor repere corect determinate în apel, instanţa devolutivă a subliniat că prejudiciul material solicitat de reclamanţi nu a fost demonstrat cu probe adecvate, în timp ce prejudiciul moral încercat de rudele pacientului, determinat de durerea sufletească a acestora atât pe parcursul bolii şi suferinţelor pacientului, cât şi ca urmare a decesului său, sunt dincolo de orice îndoială, astfel cum a rezultat în contextul factual constatat.

În privinţa acestuia din urmă, instanţa de apel a subliniat, preluând o parte a considerentelor unei decizii a instanţei supreme (decizia nr. 2.027/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), că în art. 1.391 alin. (2) teza I C. civ. legiuitorul instituie o prezumţie a existenţei vătămării morale a membrilor de familie (descendenţi şi soţ) şi că aceştia sunt dispensaţi de obligaţia de a le dovedi, prin derogare de la regula generală.

Tot cu acest prilej, răspunzând şi următorului motiv de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că interpretarea dată în apel dispoziţiilor art. 1.391 alin. (2) C. civ. este corectă.

Prezumţia cu care a operat instanţa devolutivă nu este una judiciară, cum a apreciat recurentul, ci este instituită chiar prin lege şi este simplă. Examenul comparativ al celor două teze cuprinse în menţionatul articol permite observaţia că legiuitorul recunoaşte dreptul descendenţilor, fraţilor şi soţului la despăgubiri pentru durerea sufletească încercată prin moartea victimei, în timp ce, în privinţa oricăror altor persoane, revine la regula necesităţii de a proba încercarea acestei dureri afective. În acest caz, devin incidente dispoziţiile art. 328 C. proc. civ., aşa încât, pentru existenţa prejudiciului, beneficiarii prezumţiei sunt scutiţi de obligaţia generală de a proba. Funcţia prezumţiei simple nu este însă absolută, iar partea interesată procesual poate demonstra contrariul prezumţiei, dar această contraprobă nu a fost realizată în cauză.

În ceea ce priveşte despăgubirea, recunoscută ca o compensare în bani a prejudiciului sufletesc prezumat, prin natura ei aceasta nu poate fi probată şi legiuitorul, acceptând că o determinare obiectivă a întinderii despăgubirii nu poate fi realizată, a lăsat această circumstanţiere la aprecierea instanţei, care are cele mai bune repere pentru a caracteriza echitabil despăgubirea în raport cu funcţia ei compensatorie, toate aceste aspecte fiind contextuale, cazuale şi de fond. Suma afirmaţiilor recurentului referitoare la modul în care instanţa de apel a dimensionat despăgubirea reprezintă aspecte de fond, incompatibile cu controlul de legalitate al hotărârii.

Prin urmare, plecând de la aceste statuări, Înalta Curtea arată că instanţa de apel nu a formulat considerente contradictorii în examinarea componentelor prejudiciului, ci a operat cu distincţii relevante spre a sublinia că, din punct de vedere probator, prejudiciul moral şi material au, în acest caz, un regim diferit.

Subliniind că recurentul este nemulţumit de concluzia instanţei de apel, dar că aceasta este corectă şi că, într-adevăr, prezumţia legală simplă scuteşte de dovadă pe beneficiarul ei în condiţiile art. 328 C. proc. civ., iar proba contrară nu a fost realizată în cauză pentru a-i anihila consecinţele, dar şi că problema cuantificării despăgubirii pentru daunele morale este, întotdeauna, o chestiune de echitate care excedează domeniul controlului de legalitate, instanţa de recurs arată că sunt nefondate aceste critici şi le înlătură.

În fine, un ultim motiv al recursului pârâtului D. a constat în pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.532 alin. (2) şi art. 1.385 C. civ. şi prin acesta a susţinut că prejudiciul moral încercat de recurenţi este incompatibil cu ideea de beneficiu nerealizat. S-a subliniat că pierderea şansei de supravieţuire a pacientului nu poate fi compatibilă cu pierderea unei şanse de câştig şi, deci, acest criteriu a fost aplicat greşit în materia acordării daunelor morale. În plus, s-a susţinut că instanţa de apel a operat cu criterii speculative, cum ar fi acela că a apreciat că un diagnostic şi tratament corecte ar fi prelungit viaţa pacientului cu aproximativ 5 ani şi că probele administrate nu permiteau o astfel de concluzie.

Subliniind încă o dată că orice chestiune circumscrisă interpretării probelor intră în sfera liberei convingeri a instanţei de fond şi că aceasta nu poate fi examinată din perspectiva încălcării sau interpretării greşite a legii - ca singur aspect care este integrat domeniului recursului -, Înalta Curte arată că dispoziţiile legale indicate de recurent nu au fost interpretate în apel în sensul sugerat de acesta.

Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de chemare în judecată intimaţii-reclamanţi au susţinut că recurentul-reclamant "a pus un alt diagnostic şi a aplicat un tratament greşit, ceea ce a anulat şansele la viaţă ale pacientului" şi au arătat in terminis că, " În privinţa prejudiciului moral, acesta are rostul de a acoperi traumele încercate de reclamanţi prin participarea efectivă şi afectivă la suferinţele victimei, care au condus la decesul acesteia", ceea ce a plasat analiza pretenţiilor exhibate în prezenta cauză pe premisa ipotezei prevăzute la art. 1.391 alin. (2) C. civ., a prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită rudelor victimei, inclusiv din perspectiva pierderii şansei de a o avea alături pe aceasta cât mai mult timp în viaţă. Analiza efectuată în aceşti parametri infirmă susţinerile recurentului-pârât despre faptul că decizia instanţei de apel ar introduce premise străine cadrului procesual determinat de cererea de chemare în judecată şi de întâmpinare şi ignoră chestiuni intrate deja în puterea lucrului judecat în procesul penal anterior, în condiţiile în care în speţă nu se pune problema stabilirii formei şi gradului de vinovăţie pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

Instanţa de apel a subliniat repetat şi în mod concordant cu limitele învestirii că reclamanţii au pierdut sanşa de a avea în viaţă un părinte, respectiv un soţ, elemente integrate dreptului lor la viaţa de familie, în condiţiile în care un act medical corect l-ar fi situat pe pacient, cel mai probabil, în poziţia de supravieţuitor; de asemenea, instanţa de apel a evaluat multiplele probe ale cauzei.

Această şansă a fost considerată a fi fost rezonabilă dacă diagnosticul pus şi procedurile medicale adoptate ar fi fost corecte de la debut şi în mod succesiv şi, din acest punct de vedere, s-a pus semnul egalităţii între noţiunea de şansă şi avantaj, în sensul legii.

Interpretarea dată legii în apel este corectă. Dispoziţiile art. 1.532 alin. (2) şi cele ale art. 1.385 alin. (4) C. civ. includ în sfera prejudiciului pierderea şansei de a avea un avantaj, proporţional cu probabilitatea obţinerii lui ori de a evita o pagubă, ţinând seama de situaţia concretă a victimei. În corpul legii, "avantajul" prefigurat nu este caracterizat exclusiv ca beneficiu nerealizat - înţeles de recurent ca profit asociat unui beneficiu al unei activităţi economice -, ci include orice drept, ocazie, oportunitate, privite ca faţete ale unui interes just şi legitim - între care sunt integrate dreptul fundamental la viaţă ori la prelungirea ei, la tratament medical adecvat, corelativ cu dreptul aparţinătorilor la viaţa de familie împreună cu părintele sau soţul acestora.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 1.391 alin. (2) C. civ., inclusiv sub aspect probator, în condiţiile art. 328 C. proc. civ., prezintă semnificaţie şi jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea Europeană statuând în cauza H. contra Italiei, în care face referire, sub aspectul pierderii unor oportunităţi reale, şi la hotărârea pronunţată în cauza Goddi contra Italiei, că «25. Dl H. s-a plâns Comisiei la 5 mai 1980. El a pretins că existaseră [...] încălcări ale articolului 6 al Convenţiei. [...] Reclamantul a afirmat că în nici un moment nu a avut cunoştinţă de procedurile instituite împotriva sa şi, în consecinţă, nu a fost în măsură să se apere în mod practic şi eficient. [...] Reclamantul a invocat şi articolul 13, susţinând că nu a avut nici un "remediu eficient" împotriva hotărârii Curţii Regionale Roma.»

S-a reţinut în aceeaşi hotărâre că « [...] 35. Văduva reclamantului a pretins dreaptă compensare, dar a lăsat la latitudinea Curţii stabilirea valorii acesteia. Comisia a fost de acord cu acest lucru. Guvernul, deşi a contestat existenţa unei încălcări, a adoptat aceeaşi poziţie; totuşi, a ridicat problema valabilităţii înlocuirii reclamantului cu soţia sa, în cursul procedurilor.

[...]

36. Dna H. şi-a întemeiat cererea pe faptul că soţul ei executase o mare parte - aproximativ 6 ani - din sentinţa pronunţată. Ea a susţinut că acest lucru pricinuise amândurora suferinţe fizice şi psihice, precum şi pierderi financiare (s.n.).

37. Guvernul a subliniat că perioada pe care dl H. o petrecuse în închisoare era rezultatul nu numai al sentinţei din 17 decembrie 1976, dar şi al altor sentinţe, fără legătură cu prezentul caz. Guvernul a arătat, de asemenea, că nu trebuie să se neglijeze comportamentul dlui H..

38. Curtea consideră că în cazul de faţă o justă compensare poate fi justificată numai de faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanţiile articolului 6. Deoarece Curtea nu poate face speculaţii în privinţa rezultatului procesului dacă lucrurile ar fi stat altfel, crede că, în mod rezonabil, poate considera că dl H. a suferit pierderea unor oportunităţi reale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Goddi).

La aceasta se adaugă pagubele non-pecuniare suferite în mod evident de el şi de văduva sa (s.n.).

Aceste elemente ale prejudiciului nu pot fi supuse unor calcule. Luându-le în considerare pe o bază echitabilă, (s.n.) aşa cum cere articolul 50, Curtea acordă dnei H., care are statutul de "parte vătămată" (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Deweer menţionată mai sus, şi, a contrario, hotărârea X versus Regatul Unit), o despăgubire de 6.000.000 de lire.» (JurisprudentaCEDO.com)

În contextul acestor clarificări, se poate conchide fără putinţă de tăgadă că afirmaţiile recurentului reprezintă în realitate pentru instanţa de recurs o propunere de reevaluare a stării de fapt, aşa încât, înlăturând, pentru cele arătate, şi acest motiv de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul pârâtului este nefondat şi îl va respinge.

Examinând recursul formulat de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca acesta s-a fondat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă din modul de structurare şi dezvoltare a argumentelor specifice nu s-au putut identifica motive proprii din care să rezulte nemotivarea deciziei atacate, existenţa motivelor contradictorii ori numai a motivelor străine de natura cauzei, aşa încât instanţa de recurs reţine că acest motiv de casare a fost invocat formal şi nu se i impune o examinare pe fond.

Cu privire la aplicarea greşită a legii, recurentul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov a subliniat, într-o primă afirmaţie, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 270/2003, lege abrogată prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Examinând critica, Înalta Curte reţine că, deşi este corectă afirmaţia recurentului, potrivit căreia, dând efect principului aplicării în timp a legilor, în raport cu data producerii faptelor, Legea nr. 270/2003 a spitalelor nu mai era în vigoare, întrucât fusese abrogată expres prin Legea nr. 95/2006, aceasta nu are prin ea însăşi aptitudinea de a conduce la constatarea caracterului nelegal al deciziei.

Constată astfel că, deşi printre normele de drept evocate în examinarea răspunderii civile ale acestui pârât, instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 270/2003, care îşi încetase aplicabilitatea şi, astfel, se cuvine înlăturarea lor din cadrul fundamentelor de drept ale deciziei, în egală măsură răspunderea spitalului a fost examinată şi pe temeiul reglementărilor din Legea nr. 95/2006, care a avut un rol determinant în admiterea acţiunii.

Astfel, instanţa de apel a stabilit, plecând de la dispoziţiile art. 645 din Legea nr. 95/2006, că unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale răspund pentru prejudiciile cauzate direct sau indirect pacienţilor, între altele pentru nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare şi că nerespectarea procedurilor de recoltare a materialului biopsic, înregistrarea greşită a biletului de trimitere a probei biologice la laborator, lipsa acordului scris informat al pacientului sunt tot atâtea elemente care s-au interpus în lanţul cauzal şi au determinat rezultatul nefast al acţiunilor medicale. Or, evocând elemente de fapt cu caracter obiectiv, specific caracterizate prin Legea nr. 95/2006, apte să angajeze răspunderea civilă a unităţii sanitare, rezultă că acesta a fost temeiul specific al acţiunii şi baza juridică a admiterii cererii de chemare în judecată.

De aceea, înlăturarea justă a dispoziţiilor vechii legi a spitalelor, inaplicabile în cauză, nu produce, în realitate, nicio consecinţă în planul legalităţii hotărârii examinate, deoarece motivarea de substanţă a acesteia a avut un alt fundament, corect aplicat şi examinat.

Un al doilea motiv al recursului a vizat lipsa raportului de prepuşenie dintre Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov şi medicul D., medic primar urolog şi şef al Clinicii de Urologie. A susţinut recurentul că între cei doi pârâţi nu există un raport de subordonare, deoarece unitatea medicală nu dă instrucţiuni, nu coordonează, îndrumă sau controlează activitatea medicului curant, aşa încât obligarea sa civilă la despăgubiri, în calitate de comitent, împreună cu prepusul pârâtul D. contravine dispoziţiilor art. 375 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006. A mai susţinut recurentul că singurul domeniu pentru care răspunderea spitalului poate fi angajată este delimitat de art. 644 şi următoarele din Legea nr. 95/2006.

Nici această critică nu este fondată.

Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat antrenarea răspunderii Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov în temeiul raporturilor de prepuşenie pe care această parte le are cu pârâtul D. în temeiul Legii nr. 95/2006, fiind invocate în drept dispoziţiile art. 1.373 C. civ.

Reclamanţii nu au invocat ca temei al răspunderii unităţii medicale fapta proprie a acesteia, iar instanţa de apel, evocând dispoziţiile art. 644 şi art. 645 din Legea nr. 95/2006, precum şi dispoziţiile art. 1.373 C. civ., conchizând în sensul că între medic şi spital există raport de prepuşenie, a antrenat răspunderea solidară a spitalului.

În acest context, raportându-se la limitele învestirii şi la considerentele evocate ale instanţei de apel, instanţa supremă va înlătura ca lipsite de relevanţă acele considerente în care instanţa de apel face referire la procedurile efectuate defectuos de spital, care nu au aptitudinea de a fundamenta soluţia de atragere a răspunderii unităţii medicale, întemeiată de reclamanţi exclusiv pe existenţa raportului de prepuşenie şi limitele învestirii fiind obligatorii pentru instanţe în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Revenind la esenţa celui de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reţine că este dincolo de orice îndoială faptul că, potrivit art. 375 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, "profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical", iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi text legal, "în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului."

Corelativ dreptului medicului la independenţa deciziei medicale, Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data faptelor, prevedea la art. 642 alin. (2) şi (3) obligaţia de răspundere a personalului medical, astfel:

"2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.

(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale."

Relevante din perspectiva tipului de răspundere invocată în cererea de chemare în judecată sunt, însă, prevederile art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care dispun în sensul că "(2) unităţile prevăzute la alin. (1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta", ceea ce dovedeşte corespondenţa dintre prevederile legii speciale cu dispoziţiile art. 1.373 C. civ., în care se stipulează astfel:

"(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia."

Plecând de la premisele răspunderii spitalului, determinate de reclamanţi şi de la temeiurile juridice ale răspunderii pentru fapta altuia, instanţa supremă va răspunde criticii în jurul căreia este construit al doilea motiv de recurs, legat de pretinsa inexistenţă a raportului juridic de prepuşenie.

Critica este nefondată. Împrejurarea că activitatea medicului este guvernată de independenţă nu înlătură calitatea acestuia de angajat al spitalului şi nici existenţa raporturilor juridice de muncă dintre cele două părţi, întrucât spitalul se plasează în situaţia angajatorului care, în temeiul unui contract, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra angajatului care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul pacienţilor, caz anume prevăzut de art. 1.373 alin. (2) C. civ.

Or, în cauză existenţa raporturilor de muncă, aşadar de prepuşenie nu a fost contestată, recurenta-unitate medicală nedovedind că are cu recurentul-medic alt tip de raporturi juridice decât cele de muncă; dimpotrivă, existenţa raporturilor juridice de muncă este probată cu înscrisurile aflate la filele x ale dosarului tribunalului, iar temeiul juridic al răspunderii, în acest context, se circumscrie exact dispoziţiilor art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 1.373 C. civ.

De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie găseşte nefondat şi acest motiv de casare şi îl va înlătura, respingând recursul declarat de acest pârât.

Prin recursul propriu, E. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate provăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

Primul dintre acestea a vizat încălcarea competenţei de primă instanţă, care a aparţinut judecătoriei, dar şi eludarea, de către reclamanţi, a procedurilor specifice de constatare a săvârşirii unui act de malpraxis în faţa unei comisii care funcţionează sub autoritatea Ministerului Sănătăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că a răspuns deja şi nu este utilă reluarea aceloraşi considerentele în ceea ce priveşte regimul procesual al invocării necompetenţei şi caracterul regulat al invocării motivului de nelegalitate statuat în art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare şi eludarea, în faţa instanţelor de fond, a procedurii de constatare a malpraxisului, Înalta Curte reaminteşte părţilor că, în acord cu dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., principiul legalităţii căilor de atac impune îndeplinirea unor condiţii şi rigori a căror nerespectare este sancţionată specific. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În atare condiţii, invocarea acestui motiv de nelegalitate pentru prima dată în recurs, omisso medio, va fi respins de instanţa de recurs fără a fi examinat în fond.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1.385 alin. (4) şi art. 1.532 alin. (1) şi (2) C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta nu a dezvoltat motive care să poată fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, reiterează că identificarea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuţie nu presupune, în mod suficient, citarea conţinutului unor norme de drept, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raţionament care să justifice cum ori de ce instanţa devolutivă a dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Întreaga suită a afirmaţiilor recurentei se referă numai la interpretarea materialului probator şi contestă concluziile instanţei de apel cu privire la starea de fapt reţinută, tinzând să repună în dezbateri o nouă judecată referitoare la aprecierea posibilităţilor de supravieţuire a pacientului, adică solicită instanţei de recurs exclusiv realizarea unui control de fond, de temeinicie a hotărârii, incompatibil cu natura recursului, astfel cum aceasta este delimitată în art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât acest motiv de recurs va fi înlăturat la rândul său.

În aceste condiţii, pe baza considerentelor dezvoltate în această decizie, reiterând faptul că în cauză nu a fost reţinută incidenţa niciunuia dintre motivele de recurs expres invocate ori anume calificate din oficiu, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondare recursurile formulate, soluţie care înglobează şi cererile accesorii ale recurenţilor privind restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-pârâţi D., Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov şi E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 962/Ap/2019 din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 3 martie 2021.