Subcontractor's appeal against €1.4M penalty award and €78K costs dismissed as unfounded, upholding Court of Appeal ruling.

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 1.051.538,02 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor prestate în baza contractului încheiat între părţi şi neachitate, aşa cum rezultă din facturile nr. x/2016, nr. y/2016 şi nr. 771/2016.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 2.253.378 euro, echivalentul sumei de 10.173.329,27 RON, compusă din suma de 1.931.878,80 euro, echivalentul sumei de 8.721.853,22 RON, reprezentând costuri suplimentare achitate subantreprenorilor care au finalizat lucrările neexecutate de reclamanta-pârâtă şi suma de 321.500 euro, echivalentul sumei de 1.451.476,05 RON, cu titlu de penalităţi contractuale aplicate pentru nerespectarea clauzelor contractului şi a actului adiţional la acordul de asociere.

Prin sentinţa civilă nr. 1081 din 12 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. şi a obligat-o pe pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. să-i plătească suma de 1.051.538,02 RON, cu titlu de contravaloare lucrări, a respins cererea reconvenţională formulată de B. S.R.L. şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 31.002,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 630 A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. S.R.L. şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat-o pe pârâta A. S.A. la plata către reclamanta B. S.R.L. a sumei de 1.328.093, 37 euro, la care se adaugă TVA, cu titlu de costuri suplimentare şi a sumei de 118.955 euro, reprezentând penalităţi; a menţinut, în rest, dispozitivul sentinţei atacate, a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a sumei de 138.747,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (fond şi apel) şi a respins ca nefondată cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei din apel, A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, doar sub aspectul admiterii cererii reconvenţionale şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecarea apelului.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive contradictorii; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că întreaga argumentaţie a instanţei de apel este rezultatul nesocotirii dreptului la apărare şi al ignorării principiului contradictorialităţii, în condiţiile în care convingerea instanţei s-a bazat pe înscrisuri inexistente la dosarul cauzei şi pe argumente care nu s-au invocat prin cererea reconvenţională sau întâmpinare, ci prin notele scrise aflate la dosarul de apel, depuse cu o zi înainte de pronunţare, al căror conţinut a fost preluat şi redat ca atare la fila x din decizia recurată.

În acest sens, a susţinut că instanţa de apel era obligată să îi dea posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere cu privire la toate chestiunile invocate de partea adversă, în considerarea respectării principiului contradictorialităţii, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare.

Astfel, în baza art. 400 C. proc. civ., în măsura în care prin concluziile scrise sunt aduse în atenţia instanţei de apel noi elemente de fapt sau de drept, care nu au fost puse în discuţia părţilor şi pot influenţa soluţia, instanţa de control trebuie să repună cauza pe rol.

A mai susţinut recurenta că soluţia din apel a fost pronunţată în baza unor înscrisuri inexistente, prin asimilarea contractului de asociere, încheiat între recurentă şi C. S.R.L. la 24 iunie 2015 cu contractul de subantrepriză nr. x din 2 iulie 2015, încheiat între societăţile asociate şi intimata din prezenta cauză.

Or, a arătat recurenta, cele două contracte dau naştere la două raporturi juridice diferite, cu efecte distincte, iar împrejurarea că în contractul de asociere este menţionată anexa nr. 4, ce ar conţine un grafic de execuţie, este irelevant în speţă, întrucât acel grafic nu are nicio legătura cu cel de execuţie care reprezintă obligaţia antreprenorului general şi la care a făcut referire pe tot parcursul judecării cauzei; în plus, anexa nr. 4 menţionată nu există şi nu a fost depusă la dosarul cauzei.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat consideraţii teoretice cu privire la principiul contradictorialităţii, subliniind că decizia atacată a fost pronunţată cu nerespectarea acestui principiu.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, existând, practic, o contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că aceasta este întemeiată.

A susţinut recurenta că instanţa de prim control judiciar a reţinut, pe de o parte, efectele rezilierilor parţiale, respectiv încetarea, pentru viitor, a obligaţiei de a finaliza serviciile, iar, pe de altă parte, a obligat-o la plata tuturor lucrărilor efectuate de intimată cu terţe părţi.

Potrivit recurentei, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente şi a prevederilor contractului, prin care părţile au convenit asupra reducerii preţului contractului ca urmare a unor rezilieri parţiale, curtea de apel trebuia să ia în considerare suma de 300.384,49 euro, rămasă după intervenirea celor trei rezilieri parţiale recunoscute de părţi.

În acest context, a susţinut că analiza obligaţiilor executate nu trebuia să aibă în vedere contractul în forma sa iniţială, întrucât părţile, prin acte adiţionale, au exclus anumite lucrări şi au scăzut astfel valoarea contractului.

A subliniat recurenta că acest aspect a fost reţinut corect de tribunal şi chiar de instanţa de apel, însă aceasta din urmă, deşi a constatat că rezilierea a avut loc, producând efectele sale specifice, a conchis că valoarea contractului rămâne neschimbată, ajungând la suma de 4.816.324, 81 euro, în condiţiile în care suma recunoscută şi de partea adversă este de 300.384,49 euro.

În opinia recurentei, aceeaşi contradicţie derivă şi din faptul că, deşi constată că nu rezultă din probe existenţa unor deficienţe de lucrări, reţinând chiar culpa intimatei, care nu a notificat astfel de lucrări, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiilor.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.549 şi următoarele C. civ.

Concretizând, a susţinut că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că rezilierile nu au avut efect asupra valorii contractului încheiat de părţi şi a reţinut culpa sa în neexecutarea contractului.

Tot în mod greşit, apreciază autoarea căii de atac, a reţinut curtea de apel că nu a dovedit efectuarea propriilor lucrări cu terţe părţi, că nu i-a comunicat intimatei numele terţilor şi categoriile de lucrări pe care aceştia ar fi trebuit să le execute şi că rezilierea contractelor a dus la încheierea de contracte cu terţi subcontractanţi la preţuri mai mari; de asemenea, în mod greşit a luat în calcul ordinele de variaţie care nu i-au fost niciodată comunicate şi a obligat-o la plata penalităţilor de întârziere.

În continuare, a dezvoltat pe larg aceste susţineri, subliniind că, potrivit convenţiei părţilor, antreprenorul general B. S.R.L. avea un drept de subrogare automată în raport cu terţii subcontractanţi, în aceleaşi condiţii, inclusiv de preţ, după intervenţia unei rezilieri, că i-a acordat intimatei la momentul semnării documentelor iniţiale dreptul de subrogare şi că rezilierea nu putea interveni decât după ce era înştiinţată în acest sens.

Potrivit recurentei, intimata nu a respectat niciuna dintre aceste condiţii, care aveau în vedere protecţia ambelor părţi şi a încheiat contracte separate cu terţi subantreprenori în perioada de valabilitate a contractului, înainte de a-i transmite notificările de reziliere şi, mai mult, au existat situaţii în care a activat clauza plăţii directe către subcontractorii A. S.A.

A mai subliniat recurenta că instanţa de apel, deşi a avut la dispoziţie toate dovezile în sensul celor de mai sus, a interpretat greşit normele de drept material când a reţinut că din probele administrate nu rezultă că A. S.A. ar fi efectuat propriile lucrări cu terţii şi nici că ar fi comunicat B. S.R.L. cine sunt terţii sau că aceasta din urmă nu ar fi cunoscut cine sunt aceşti terţi şi ce categorie de lucrări ar fi trebuit să execute.

Cu privire la ordinele de variaţie, a arătat că în mod eronat s-a raportat curtea de apel la ordinul de variaţie comunicat prin adresa din 24 iulie 2015, în condiţiile în care ambii experţi desemnaţi au avut la dispoziţie şi şi-au întemeiat expertizele pe ordinele de variaţie întocmite la 28 martie 2017 de D., la aproape un an de la ieşirea A. S.A. din contract.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a ignorat rezilierile succesive şi valoarea rămasă după intervenirea acestora şi i-a imputat lucrările executate cu terţii subcontractori, la valoarea iniţială a contractului, respectiv la 3.215.000 euro, la care a adăugat ordinele de variaţie, surmontând şi dreptul de subrogare al B. S.R.L. şi posibilitatea efectuării de plaţi directe subcontractorilor săi.

De asemenea, a susţinut că, deşi a reţinut că B. S.R.L. nu a dovedit nicio greşeală de execuţie, nicio deficienţă şi nicio reclamaţie în acest sens, curtea de apel a făcut aplicarea art. 1.549 alin. (1) C. civ. şi a admis existenţa unui prejudiciu de 1.328.093,37 euro, printr-o interpretare greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă.

În final, a susţinut că, obligând-o la plata penalităţilor, curtea de apel a încălcat normele de drept material, întrucât nu a luat în calcul rezilierea şi a avut în vedere penalităţile calculate la valoarea iniţială, cu motivarea că A. S.A. nu a făcut nicio dovadă că nu a putut începe lucrările din vina B. S.R.L., deşi, în realitate, aceasta din urmă nu a respectat o obligaţie contractuală esenţială, aceea de a-i pune la dispoziţie graficul de execuţie.

În acest context, recurenta a prezentat pe larg argumentele şi probele care în opinia sa relevă culpa părţii adverse, subliniind că acestea nu au fost avute în vedere de instanţa de apel, care a asimilat termenele de execuţie care ar fi trebuit menţionate în graficul de execuţie cu termenele contractuale şi a omis că la 4 mai 2016 contractul era reziliat integral, astfel că termenele de finalizare din 30 iunie şi 30 iulie 2016 nu i se pot opune.

La 23 decembrie 2019, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte va expune în cele ce urmează, considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate.

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cuprinde critici prin care se invocă încălcarea unor reguli de procedură a căror nesocotire atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dreptul său la apărare şi principiul contradictorialităţii, întrucât s-a pronunţat în baza unor argumente ce nu au fost supuse dezbaterilor contradictorii, precum şi în baza unor înscrisuri inexistente la dosarul cauzei. S-a arătat că apărarea B., potrivit căreia "intimata-reclamanta A. a avut la dispoziţie graficele de execuţie, aşa cum reiese din anexa 4 la Contractul de asociere nr. x/24.06.2015 (a se vedea art. 2.6 din contractul de asociere nr. x/24.06.2015", nu a fost invocată de către B. la judecata în primă instanţă "şi nici nu s-au formulat susţineri orale cu privire la această chestiune în dezbaterile pe fondul apelului, pentru a se asigura, astfel, respectarea principiului contradictorialităţii".

Instanţa de recurs notează că principiul contradictorialităţii este consacrat de art. 14 C. proc. civ., dar şi de numeroase alte dispoziţii legale. Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condiţiile legii, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a-şi exprima, în cadrul dezbaterilor, opinia în legătură cu problemele de fapt, de drept substanţial sau de drept procesual.

Verificând, cu prioritate, dacă B. a invocat prin cererea de apel aspecte legate de faptul că recurenta-reclamantă A. S.A. a avut cunoştinţă de graficul de execuţie al lucrărilor inclus în anexa nr. 4 la contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, se constată că, prin cererea de apel, au fost invocate aceste aspecte. Astfel, apelanta-pârâtă B. a evidenţiat în cuprinsul cererii de apel că între C. S.R.L. şi A. S.A. s-a încheiat contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, contract în care se precizează că "Graficul de execuţie al lucrărilor face obiectul Anexei 4 la acest contract". S-a evidenţiat în cadrul apelului că, la data la care a fost încheiat contractul de subantrepriză nr. x, graficul de execuţie exista şi că nu se poate considera că nu a existat un grafic de execuţie, din moment ce notificările depuse la dosar pun în evidenţă faptul că B. a transmis către A. graficul de lucru principal (Master Time Scheduale), iar notificarea nr. x din 14 decembrie 2005 relevă faptul că la 23 noiembrie 2015, B. a transmis către A. chiar şi un grafic de lucrări revizuit.

Totodată, se constată că aceste critici formulate prin cererea de apel vizează considerentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale.

În acest sens, în cuprinsul hotărârii pronunţate de tribunal s-a reţinut că pârâta nu a dovedit că ar fi înmânat reclamantei graficul de execuţie a lucrărilor şi că nu există nici procese-verbale de predare a lucrărilor pe etape intermediare.

În raport de conţinutul concret al motivelor de apel şi constatând că intimatei-reclamante A. i-a fost comunicată cererea de apel, în funcţie de care a formulat întâmpinare, instanţa de recurs reţine că principiul contradictorialităţii procesului civil a fost respectat în legătură cu aspectele reclamate că nu au fost supuse dezbaterilor contradictorii în cadrul apelului.

Înalta Curte apreciază că, pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat, nu este necesar ca partea să îşi fi exprimat efectiv opinia asupra unei chestiuni litigioase, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate. În speţă, se constată că intimata-reclamanta A. a cunoscut aceste aspecte invocate de partea adversă, de vreme ce i s-a comunicat cererea de apel.

Împrejurarea că apelanta B. nu s-a referit, în cadrul dezbaterilor orale, în mod explicit la toate motivele invocate prin cererea de apel nu înseamnă că s-a încălcat principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât s-a consemnat în încheierea de dezbateri că "B. apreciază întemeiat apelul pentru toate motivele dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de apel". Din examinarea încheierii din 6 martie 2019, care cuprinde dezbaterile asupra apelului, rezultă că A., în calitate de intimată s-a apărat, susţinând că nu există grafic de execuţie a lucrărilor.

Sub un alt aspect, recurenta a invocat că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe înscrisuri care nu există la dosarul cauzei. Dezvoltând această critică, recurenta a arătat că este lipsit de relevanţă faptul că, în contractul de asociere pe care l-a încheiat cu C., este menţionată anexa nr. 4, anexă care ar conţine un grafic de execuţie. Arată că acel grafic nu are nicio legătură cu graficul de execuţie la care s-a referit pe parcursul judecăţii. Recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată în baza unor înscrisuri inexistente, prin asimilarea contractului de asociere, pe care l-a încheiat cu C., cu contractul de subantrepriză, încheiat între această asociere şi B., deşi între aceste contracte nu există nicio legătură şi, totodată, a negat existenţa graficului de execuţie cuprins în anexa nr. 4 la contractul de asociere din 24 iunie 2015.

Preliminar, instanţa supremă apreciază că niciunul dintre argumentele dezvoltate în cadrul acestei critici nu poate fi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât ele fac referire la pronunţarea unei soluţii în baza unor înscrisuri inexistente ori a calificării pretins defectuoase a unor convenţii, aspecte care ţin de evaluarea probelor şi scapă cenzurii în calea de atac a recursului, în care, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se verifică conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Dar şi dacă s-ar accepta că autoarea căii de atac a invocat nesocotirea regulilor privitoare la interpretarea convenţiilor, critică încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cu raportare la art. 1.266-1.269 C. civ., aceasta este nefondată şi va fi înlăturată pentru considerentele ce succed:

Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că, în expunerea silogismului judiciar, instanţa de apel nu a asimilat contractul asociere, încheiat între recurenta-reclamantă şi C., cu contractul de subantrepriză, încheiat între această asociere şi intimata-pârâtă B., ci dimpotrivă, instanţa de apel a procedat la efectuarea unei distincţii clare între cele două raporturi juridice.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea reclamantei potrivit căreia nu a avut la dispoziţie graficul de execuţie, stabilind că această situaţie este infirmată de dispoziţiile art. 2.6 din contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, înscris care emană de la reclamantă şi asociatul său C., dar şi de conţinutul notificărilor emise de pârâtă. Nu există nicio referire în considerentele deciziei recurate care să confere substanţă susţinerii că instanţa de apel a considerat că primul contract a absorbit contractul de subantrepriză sau că acesta din urmă îl integrează pe cel dintâi.

Prin criticile formulate, recurenta contestă, în concret, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat materialul probator administrat şi interpretarea pe care a dat-o prevederilor art. 2.6 din contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, pentru a stabili că intimata-reclamantă a avut la dispoziţie graficele de execuţie şi a cunoscut atât termenele intermediare, cât şi termenele finale de execuţie a lucrărilor. În această manieră, recurenta-pârâtă tinde la reaprecierea probatoriului administrat pentru a se stabili o altă situaţie de fapt decât aceea reţinută de instanţa devolutivă în urma evaluării tuturor mijloacelor de probă administrate, aspect care, aşa cum s-a notat în precedent, excedează controlul de legalitate specific recursului. Totodată, instanţa de recurs remarcă şi împrejurarea că, din analiza considerentelor care fundamentează decizia pronunţată în apel, că respectivul grafic de execuţie cuprins în anexa nr. 4 la contractul de asociere nu a constituit elementul probator decisiv pe care instanţa de apel şi-a întemeiat concluzia că executantul A. avea cunoştinţă atât de termenele intermediare, pe care ar fi trebuit să le respecte.

Din această perspectivă, instanţa de apel a evidenţiat relevanţa altor înscrisuri, cum ar fi procesul-verbal de negociere din 23 iunie 2015, actul adiţional nr. x din 3 decembrie 2015, anumite notificări, dar şi pertinenţa şi concludenţa raportului de expertiză contabilă.

În acest cadru, se constată că hotărârea atacată se sprijină pe motive de fapt şi de drept şi pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterilor contradictorii, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce constituie totodată şi garanţia că dreptul la apărare al A. a fost respectat.

Pentru toate considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi critica încadrată de Înalta Curte în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt apreciate ca nefondate.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a mai criticat decizia pronunţată în apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, în sensul că din unele considerente rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele rezultă că acţiunea este întemeiată. În acest sens, recurenta relevă faptul că, deşi se recunoaşte efectul rezilierilor parţiale, în sensul că a încetat obligaţia intimatei-reclamante de a finaliza lucrările, totuşi, prin decizia pronunţată a fost obligată la plata tuturor lucrărilor efectuate de B. cu terţii şi a penalităţilor aferente, pentru tot contractul, fără a se respecta efectul rezilierilor parţiale. A mai motivat că aspectele contradictorii dintre considerente derivă şi din faptul că, deşi instanţa a constatat că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi nu există deficienţe ale lucrărilor asumate, acestea fiind executate, în mod greşit a fost obligată la plată în considerarea neexecutării obligaţiilor asumate, pe temeiul art. 1.549 C. civ.

Analizând considerentele care fundamentează decizia pronunţată în apel, se constată că nu există nicio contradicţie în cuprinsul considerentelor, de natură să conducă la concluzia că hotărârea atacată nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, în motivarea deciziei se regăsesc considerentele care susţin decizia de admitere a apelului, cu consecinţa reformării hotărârii pronunţate de prima instanţă în soluţionarea cererii reconvenţionale, în sensul admiterii acesteia, precum şi considerentele care susţin păstrarea soluţiei de admitere a cererii principale. Instanţa de apel a reţinut, în temeiul art. 11.61 din modificările la condiţiile generale, că, "în cazul rezilierii contractului din motive ce ţin de culpa subantreprenorului (reclamanta-intimată, n.n.), antreprenorul (apelanta, n.n.) va plăti lucrările executate, precum şi costurile legate de materiale şi echipamente achiziţionate până la data transmiterii notificării de reziliere".

În acest context, în privinţa criticilor aduse soluţiei de admitere a cererii principale, instanţa de apel a motivat că, indiferent de cauzele care au condus la sancţiunea rezilierii, ceea ce s-a executat până la data desfiinţării contractului trebuie plătit, întrucât rezilierea produce efecte pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.

În ceea ce priveşte schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenţionale, s-a reţinut incidenţa art. 1.549 alin. (1) C. civ. pentru a se evidenţia că, în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate de către debitor, creditorul are dreptul la reziliere şi la daune-interese, după caz. S-a motivat că, în urma aplicării sancţiunii rezilierii din cauza neexecutării culpabile a lucrărilor contractate, costurile suplimentare suportate de pârâta B., prin încheierea de noi contracte cu terţii subcontractanţi pentru finalizarea lucrărilor rămase neexecutate ca urmare a rezilierii, se încadrează în noţiunea de daune-interese, în sensul prevăzut de art. 1.549 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, nu există nicio contradicţie în considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, deoarece plata lucrărilor executate anterior rezilierii contractului nu exclude posibilitatea obligării reclamantei la daune-interese pentru rezilierea contractului din culpa acesteia.

De asemenea, se constată că în cauză nu s-a nesocotit efectul pe care îl produce rezilierea parţială a contractului, constând, în principal, în desfiinţarea contractului pentru viitor. Prin schimbarea hotărârii pronunţate de prima instanţa nu s-a dispus obligarea reclamantei la contravaloarea lucrărilor asumate prin contract şi neexecutate ca urmare a rezilierii, ci s-a dispus obligarea reclamantei la plata de daune-interese, constând în prejudiciul înregistrat de pârâtă prin rezilierea contractului, din culpa reclamantei.

Aşadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 1.270 C. civ., art. 1.350 C. civ. şi art. 1.549 C. civ.

Un prim set de critici se referă la lucrările realizate cu terţii.

În acest sens, recurenta-reclamanta a evocat prevederile art. 2 din contractul nr. x din 24 iunie 2015 şi prevederile art. 39 din condiţiile generale contractuale pentru a susţine că intimata-pârâtă B. avea dreptul "de subrogare" automată cu terţii subcontractaţi de A., în aceleaşi condiţii de preţ, ulterior rezilierii. Potrivit susţinerilor recurentei, intimata B. a ales să folosească alţi subcontractanţi decât cei cu care a subcontractat A., la costuri mai mari. În această situaţie, apreciază recurenta, nu poate fi trasă la răspundere pentru lucrări suplimentare, pe care intimata ar fi trebuit să le efectueze cu terţii subcontractaţi de recurentă, la preţuri mai mici determinate de eliminarea plăţilor către recurenta-reclamantă. În acest cadru, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele de drept material, atunci când a tras concluzia că nu se poate reţine, pe baza probelor administrate, că A. ar fi efectuat propriile lucrări cu terţii, că nu ar fi comunicat B. cine sunt aceşti terţi sau că B. nu ar fi cunoscut cine sunt terţii şi ce categorie de lucrări ar fi trebuit aceştia să execute.

Instanţa de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat prevederile contractuale care confereau intimatei-pârâte B. posibilitatea "de a-şi asuma poziţia subantreprenorului în contractele încheiate între subantreprenori şi terţi în legătură cu lucrarea contractuală", în aceleaşi condiţii de preţ, ulterior momentului intervenirii rezilierii. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere aceste prevederi contractuale, însă a reţinut anumite împrejurări de fapt care au afectat funcţionarea mecanismului contractual în maniera agreată de părţi. În acest sens, instanţa de apel s-a întemeiat pe probatoriul administrat pentru a reţine că reclamanta nu a demonstrat că ar fi efectuat propriile lucrări cu terţi, că nu a comunicat antreprenorului B. cine sunt terţii executanţi şi care sunt categoriile de lucrări pe care aceştia ar fi trebuit să le execute.

În acest cadru, instanţa de recurs reţine că recurenta-reclamantă critică aprecierea instanţei de apel asupra împrejurărilor de fapt care nu au permis intimatei-pârâte să execute lucrările cu terţii subcontractaţi de reclamantă, susţinând că, din probatoriul administrat, rezultă că intimata a realizat lucrările cu societăţile angajate de A., la preţuri mai mici. Or, aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte de netemeinicie neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat argumente juridice de natură să evidenţieze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin hotărârea dată în apel, pentru a reţine incidenţa cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A doua categorie de critici, subsumate aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează ordinele de variaţie.

În privinţa ordinelor de variaţie recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că există un ordin de variaţie care ar fi fost comunicat prin adresa din 24 iulie 2015, în condiţiile în care ambii experţi desemnaţi au avut la dispoziţie şi au efectuat expertizele prin raportare la ordinele de variaţie întocmite la 28 martie 2017 de către D., la aproape un an de la rezilierea contractului. Cu privire la sumele rezultate din ordinele de variaţie, arată că aceste ordinele de variaţie nu îi sunt opozabile şi presupune că au fost transmise şi/sau întocmite după ce contractul a fost reziliat. Potrivit susţinerilor recurentei, instanţa de apel a ignorat rezilierile succesive şi valoarea rămasă după reziliere şi i-a imputat lucrările executate cu terţii subcontractori, la valoarea iniţiala a contractului, respectiv la 3.215.000 Euro, valoare la care a adăugat ordinele de variaţie, fără a lua în considerare dreptul de subrogare al B. şi posibilitatea efectuării de plăţi directe către subcontractorii săi.

Instanţa de recurs notează că instanţa de apel a luat în considerare la stabilirea prejudiciului cauzat intimatei-pârâte sumele plătite în plus de antreprenor pentru terminarea lucrărilor prin raportare la sumele alocate prin bugetul stabilit în baza negocierilor avute cu A., cu eliminarea valorii lucrărilor executate de A. până la data rezilierii, dar cu adăugarea sumelor derivate din aplicarea ordinului de variaţie întocmit la 29 mai 2015, motivându-se că şi lucrările menţionate în Ordin au făcut parte din obiectul contractului. Pentru a conchide în acest sens, instanţa de apel a valorificat probatoriul administrat, constând în înscrisurile întocmite de părţi în legătură cu rezilierile parţiale, urmate de rezilierea totală a contractului, corespondenţa purtată între părţi şi expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, incluzând şi răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâta B..

Prin criticile aduse deciziei atacate în legătură cu ordinele de variaţie, instanţa de recurs constată că recurenta nu dezvoltă argumente care să permită identificarea vreunei greşeli săvârşite de instanţa de apel cu prilejul aplicării normelor de drept material incidente în cauză.

În concret, recurenta-reclamantă contestă faptul că intimata-pârâtă i-a transmis adresa din 24 iulie 2015, prin care a fost informată, anterior rezilierii, în legătură cu lucrări care ar fi trebuit executate, negându-se existenţa vreunei legături cu destinatarul corespondenţei, persoană fizică, despre care intimata-pârâtă susţine că era unul dintre reprezentanţii asocierii, asociere care nu încetase la data la care s-a transmis ordinul de variaţie.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că experţii desemnaţi au avut la dispoziţie şi au întocmit expertizele în baza unor ordine de variaţie întocmite în la 28 martie 2017, dată ulterioară rezilierii contractului.

Instanţa de recurs nu poate primi această susţinere a recurentei-reclamante, care în esenţă contestă raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât recurenta-reclamantă a avut posibilitatea să formuleze obiecţiuni împotriva raportului de expertiză, eventual să solicite lămurirea contradicţiei semnalate în legătură cu înscrisurile de care au ţinut seama experţii cu prilejul efectuării lucrării de specialitate. Aşadar, recurenta-reclamantă nu poate formula prin intermediul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. obiecţiuni în legătură cu documentaţia avută în vedere de experţii desemnaţi pentru efectuarea expertizei tehnice de specialitate.

De asemenea, instanţa supremă reţine că data întocmirii unui înscris este un fapt material, o menţiune a părţilor care are aceeaşi putere probatorie cu celelalte menţiuni ale înscrisului, aşa încât toate aspectele invocate de recurenta-reclamantă se constituie în chestiuni de fapt care nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

A mai invocat recurenta-reclamantă greşita aplicare a prevederilor art. 1.549 alin. (1) C. civ., referitoare la dreptul creditorului la rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, prin raportare la argumentul că intimata B. S.R.L. nu a dovedit nicio greşeală de execuţie a societăţii recurente, nicio deficienţă şi nicio reclamaţie a lucrărilor contractate şi executate. În concret, recurenta susţine că a executat lucrări fără nicio deficienţă şi că nu există nicio reclamaţie în privinţa lucrărilor contractate şi executate. Or, instanţa supremă reafirmă că toate aceste aspecte vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, iar nu greşita aplicare a normei de drept material. În plus, daunele-interese nu au fost stabilite în legătură cu lucrările executate de către recurenta-reclamantă, pentru a fi pertinentă susţinerea vizând calitatea lucrărilor executate.

Nu poate fi acceptată nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu a ţinut seama de efectul produs prin rezilierea contractului, pentru a se putea reţine încălcarea normei corespondente de drept material. Aceasta deoarece, prin decizia atacată, recurenta-reclamantă nu a fost obligată la plata diferenţei dintre valoarea lucrărilor contractate şi valoarea celor parţial executate, ci a fost obligată la daune-interese constând în diferenţa dintre preţul pe care intimata-pârâtă a fost nevoită să îl achite terţilor pentru finalizarea lucrărilor (care nu au mai fost executate de intimata-reclamantă ca urmare a rezilierii) şi preţul convenit cu aceasta, în calitatea sa de subantreprenor. Daunele-interese acordate sunt expresia prejudiciului încercat de intimata-pârâtă ca urmare a rezilierii contractului din culpa recurentei-reclamante şi constau în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) prin rezilierea contractului din culpa recurentei, ceea ce face dovada deplină a judicioasei aplicări a dispoziţiilor legale care conturează regimul juridic al instituţiei rezilierii şi exclude incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa penalităţilor de întârziere pentru încălcarea termenelor intermediare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte reţinând cu titlu preliminar că nu s-a indicat în concret care sunt dispoziţiile de drept material nesocotite, încălcate sau greşit aplicate de instanţa devolutivă.

Sub un prim aspect, s-a invocat că instanţa de apel nu a ţinut seama de rezilierile contractului şi a calculat penalităţile la valoarea iniţială.

În legătură cu critica conform căreia instanţa de apel nu a ţinut seama de rezilierile contractului, instanţa de recurs înlătură această critică, întrucât din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a analizat situaţia rezilierilor parţiale, că a reţinut că termenele intermediare stabilite la 1 aprilie 2016 şi la 30 aprilie 2016 nu au legătură cu lucrările eliminate ca efect al rezilierilor parţiale, motivându-se că aceste termene intermediare au rămas în vigoare după rezilierile parţiale, precum şi că reclamanta A. nu a făcut vreo dovadă în sensul că nu a putut să înceapă lucrările din vina B., care nu i-ar fi predat frontul de lucru sau documentele necesare pentru efectuarea lucrărilor.

Recurenta a reiterat împrejurarea că intimata nu şi-a respectat obligaţia de a-i pune la dispoziţie graficul de execuţie al lucrării şi că această premisă factuală a plasat-o în situaţia de a nu respecta termenele contractuale, susţinând că instanţa de apel a asimilat termenele de execuţie cu termenele contractuale, fără a expune o argumentaţie juridică de natură să contureze aspecte legate de încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei dispoziţii de drept material.

Referirea recurentei-reclamante la termenele de finalizare a lucrărilor, în sensul că acestea nu îi pot fi opuse deoarece contractul era definitiv reziliat anterior datei la care s-ar fi împlinit aceste termene, este străină de considerentele deciziei atacate. Aceasta întrucât prin decizia pronunţată instanţa de apel a obligat-o pe reclamantă la plata penalităţilor de întârziere pentru nerespectarea termenelor intermediare de execuţie, care s-au împlinit anterior datei la care s-a reziliat contractul de subantrepriză, iar nu pentru nerespectarea termenelor finale.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că întârzierile sunt asumate de B. la momentul semnării actului adiţional nr. x din 3 decembrie 2015, susţinând că intimata-pârâtă a cunoscut la momentul semnării actului adiţional problemele cu care se confruntă societatea recurentă, cauzate de falimentul societăţii-mamă din Olanda.

Prin raportare la conţinutul concret al criticilor formulate împotriva deciziei de obligare la plata penalităţilor de întârziere, puternic justificate de argumente de ordin factual, instanţa de recurs nu identifică nicio argumentaţie juridică de natură să poată fi subsumată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile fiind ataşate situaţiei de fapt, nu nesocotirii, încălcării ori greşitei aplicări a normelor de drept material.

Faţă de considerentele ce preced, constatând că în cauză nu se verifică existenţa niciunuia dintre motivele de casare invocate, potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Prin urmare, instanţa supremă, constatând că cererea intimatei de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat este dovedită în condiţiile art. 452 C. proc. civ. cu factură fiscală şi extras de cont, apreciază solicitarea intimatei ca fondată şi, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 630 A din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 18.078,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 3 martie 2021.