Recourse dismissed: Absolute nullity of mandate contract annex and additional deed upheld as valid

Şedinţa publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 07.10.2015, instanţă căreia i s-a stabilit competenţa prin regulatorul de competenţă - decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/17.01.2017, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. prin administrator special E. şi prin administrator judiciar F., constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 3 şi a actului adiţional datat 14.01.2010 la contractul de mandat din 27.02.2007 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară datei la care se pretinde că actele de mai sus au fost încheiate.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 948 C. civ.

Prin cererea de intervenţie în interesul reclamantei, înregistrată la instanţă la 10.02.2016, intervenienţii G. şi S.C. H. S.R.L. au solicitat admiterea în principiu a intervenţiei şi admiterea cererii reclamantei.

În şedinţa publică din 19.10.2017, instanţa a respins excepţiile netimbrării, lipsei de interes şi inadmisibilităţii, invocate de pârâtă, şi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei.

În şedinţa publică din 22.03.2018 a fost suspendată judecata cauzei, în temeiul art. 308 C. proc. civ., în vederea cercetării penale a falsului invocat de reclamantă cu privire la cele două înscrisuri ce fac obiectul cauzei. Cauza a fost repusă pe rol la solicitarea reclamantei din 07.08.2019.

Prin sentinţa nr. 259 din 25.11.2019, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii G. şi S.C. H. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., prin administrator special E. şi prin administrator judiciar F..

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanta A. S.R.L. şi intervenienţii G. şi H. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, urmând a dispune constatarea nulităţii absolute a Anexei nr. 3 şi a Actului Adiţional (datat 14.01.2010) la Contractul de mandat nr. x din 27.02.2007, încheiat între reclamantă şi pârâtă şi repunerea părţilor în situaţia anterioară datei la care se pretinde că actele de mai sus au fost încheiate.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 277/2020 din 22 octombrie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii A. S.R.L. prin administratorul judiciar C., G. şi H. S.R.L. în contradictoriu cu intimata S.C. D. S.R.L. prin administrator judiciar F. şi prin administrator special E. împotriva sentinţei nr. 259 din 25.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate.

Împotriva deciziei civile nr. 277/2020-A/C din 22.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C..

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanţa de apel nu a respectat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin respingerea probei cu expertiză grafoscopică şi incorecta aplicare a prevederilor art. 22 şi 255 C. proc. civ., ca argumente ce contrazic concluzia instanţei de apel privind cercetarea falsului.

Recurenta citează dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., în susţinerea lipsei rolului activ al instanţei şi al devoluţiunii apelului, criticând respingerea probei cu expertiză criminalistică grafoscopică ca nefiind utilă în condiţiile art. 255 C. proc. civ., reţinând că verificarea înscrisului ce face obiectul litigiului s-a făcut în faţa primei instanţe prin intermediul procedurii falsului, conform art. 304 C. proc. civ., iar această procedură s-a finalizat prin ordonanţa de clasare din 05.10.2018, fiind menţinută prin ordonanţa din 23.11.2018, plângerea formulată împotriva acestei ordonanţe fiind respinsă prin încheierea 667/2019 din dosar x/2018

Or, în acest fel, nu a fost respectat dreptul reclamantei la un proces echitabil, în contextul în care, în dosarul penal nu a fost administrată o asemenea lucrare, fiind executată doar o lucrare de constatare tehnico-ştiinţifică care nu echivalează cu expertiza judiciară.

Faţă de aceste aspecte, se impune administrarea unei probaţiuni pertinente şi corecte în cauză, întrucât instanţa de fond a apreciat prin prisma prezumţiei că reclamanta a fost legal reprezentată la semnarea celor două înscrisuri de administratori cu puteri depline.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de apel nu a avut în vedere considerentele deciziei nr. 461/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) şi 12 din C. proc. pen., având în vedere faptul că regula o constituie expertiza şi excepţia constatarea, aspect ignorat de instanţa de apel la momentul aplicării regulilor de procedură şi respingerii cererii de probaţiune raportat la dispoziţiile art. 255 C. proc. civ.

Mai mult, nerespectarea dreptului la un proces echitabil conform art. 6 din CEDO prin respingerea probei cu expertiză grafoscopică a audierii martorilor şi incorecta aplicare a prevederilor art. 22 şi art. 358 C. proc. civ. a făcut ca instanţa de apel să respingă apelul reclamantei pe considerentul că nu au fost probate cele susţinute.

Recurenta apreciază că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu nesocotirea normelor de drept material, instanţa de apel a respins cererea de probaţiune, nesocotind caracterul total devolutiv al apelului, apreciind că încheierea nr. 667/2019 din dosarul penal nr. x/2018 are autoritate de lucru judecat în contextul în care cererea de probaţiune solicitată în acest dosar, nu a fost administrată în dosarul penal.

Mai mult, prin ordonanţa de clasare din 03.07.2020 s-a stabilit că martorii I. şi J. au formulat declaraţii mincinoase când au afirmat în cadrul cercetării judecătoreşti în prima instanţă faptul că nu se cunosc, nu au negociat şi nu au semnat actele în litigiu.

Obligaţia judecătorului de a afla adevărul este prevăzută de art. 22 C. proc. civ., recurenta solicitând ca instanţa să aibă în vedere dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. şi să reexamineze probele administrate.

În continuare, recurenta se referă la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au fost respinse în mod eronat, din cuprinsul acestora rezultând că cele două acte, Anexa 3 şi Actul adiţional sunt nule absolut, întrucât nu sunt redactate, concepute şi semnate de către administratorul I., nici de J..

Sub aspect probator, arată recurenta că s-a folosit în faţa instanţei de apel de faptul că D. şi E. s-au folosit de aceste acte în două variante, fiind evident că s-a dorit lăsarea fără efecte a hotărârii AGA din 05.06.2010 care prevedea vânzarea unei suprafeţe cu sume cash destinate exclusiv plăţii datoriilor către bugetul de stat.

Anexa 3 şi Actul adiţional nu au numere de înregistrare nici de la mandant, nici de la mandatar şi creează confuzia între compensare sau dare în plată.

Instanţa de apel a refuzat în mod nejustificat audierea lui K., deşi necesitatea administrării acestei probe a rezultat din dezbateri.

Anexa 3 şi Actul adiţional la contractul de mandat din 27.02.2007 au reprezentat în viziunea D. S.R.L., temeiul legal care a stat la baza facturilor ulterioare materializate în acte de înstrăinare din patrimoniul debitoarei care a dat tot fără să fi primit nimic.

Instanţa de apel a mai apreciat că în pricina dedusă judecăţii nu s-a adeverit că actele încheiate sunt lovite de nulitate absolută, pentru că obiectul nu este determinat şi cauza lui nu este ilicită, obiectul lor este determinat, contrar afirmaţiilor reclamantei, deoarece prin cele două înscrisuri, părţile au hotărât mărirea cuantumului sumei ce se cuvine mandatarului pentru îndeplinirea mandatului acordat de mandant la o sumă care să nu depăşească 150.000 euro.

Totodată, arată recurenta, nu se poate reţine nici existenţa unei cauze ilicite sau imorale, prin stabilirea unui preţ foarte mare, aşa cum a reţinut tribunalul, conform clauzelor din cele două înscrisuri, acesta se plăteşte pe bază de factură, la momentul finalizării de mandatar a stadiilor stabilite de părţi în contract, reclamanta fiind îndreptăţită să refuze plata facturilor.

În esenţă, instanţa de apel a dat legitimitate unui demers ilegal, instrumentat de o persoană a cărei audiere nu o consideră utilă aflării adevărului în cauză, pentru că în speţă în cauză nu este vorba de simple facturi refuzate la plată, ci de un furt.

Faţă de aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 01 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 decembrie 2021 în complet de filtru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenţii-intervenienţi în numele altei persoane G. şi H. S.R.L. împotriva deciziei nr. 277/2020 - A/C din 22 octombrie 2020 şi a încheierii din 08 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul reclamantei şi intervenienţilor ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Prioritar, se impune precizarea că instanţa de recurs urmează să analizeze doar motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., neputând fi analizate din perspectiva dispoziţiilor evocate.

Se constată că aspectele deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind critici referitoare la fondul litigiului şi nu asupra considerentelor deciziei recurate.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d), cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Condiţia impusă de textul de lege privind dezvoltarea motivelor de recurs implică precizarea expresă a criticilor hotărârii atacate şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Înalta Curte constată că recurenţii, deşi au indicat temeiurile de drept prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din cuprinsul cererii de recurs nu rezultă modul în care instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile invocate.

Înalta Curte reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punct de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu indicarea textelor de lege încălcate.

Astfel, deşi recurenţii invocă nelegalitatea hotărârii din perspectiva examinării selective a probelor administrate şi negarea totală şi absolută a probaţiunii solicitată legal şi procedural de reclamantă, solicitând ca instanţa de recurs să aibă în vedere dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., nu argumentează încălcarea legii, ci faptul că au fost interpretate eronat probele sau respingerea acestora, iar astfel de susţineri nu constituie critici de nelegalitate.

Recurenţii fac trimitere la declaraţiile de martor ale lui I. şi J., care au fost respinse raportat la dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., deşi actele în litigiu, Anexa 3 şi Actul adiţional sunt nule absolut.

Analiza acestor critici relevă că nu au fost formulate critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise motivelor de recurs invocate, deoarece susţinerile puse în discuţie reprezintă aspecte de nemulţumire cu privire la soluţia primei instanţe şi menţinută în apel.

Or, nu se poate considera că aceste susţineri ale recurenţilor din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Afirmaţiile recurenţilor dezvoltate în memoriul de recurs nu pot reprezenta critici veritabile de nelegalitate, în măsura în care nu se arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greşită a legii în raport de considerentele instanţei de apel, recurenţii urmărind să obţină o nouă evaluare a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate. Recurenţii propun în recurs stabilirea unei alte stări de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, care să conducă la constatarea nulităţii absolute a Anexei 3 şi a Actului adiţional, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală.

Instanţa de apel, în virtutea rolului său devolutiv, a ţinut cont de situaţia de fapt expusă, de materialul probator administrat în cauză, de autoritatea de lucru judecat a încheierii nr. 667/2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Judecătoriei Oradea, şi de prevederile legale incidente, şi a apreciat just că acţiunea reclamantei este nefondată, actele a căror nulitate se invocă fiind întocmite cu respectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ.

De asemenea, criticile recurenţilor referitoare la lipsa obiectului determinat şi a cauzei ilicite sau imorale, au fost argumentate cu trimitere la aspecte de fapt, ce ţin de neîndeplinirea obiectivelor asumate de către pârâtă şi de cuantumul sumelor prevăzute de cele două acte, care reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, deoarece recurenţii deşi fac trimiteri la mai multe norme de drept material încălcate sau aplicate greşit, în realitate criticile vizează modul în care au fost interpretate probele.

În ceea ce priveşte criticile antamate prin concluziile orale şi scrise ale apărătorului recurenţilor, prin care s-a reiterat faptul că, din punct de vedere al Legii nr. 31/1990, d-l I. nu putea reprezenta cu puteri depline societatea, mandatul acestuia fiind limitat prin prevederile art. 20 ale actului constitutiv, precum şi faptul că instanţa de apel, în mod greşit, s-a rezumat să aprecieze strict calitatea şi întinderea răspunderii acestuia, reţinând că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte nu le va analiza, având în vedere că acestea nu au fost invocate prin cererea de recurs, ci doar prin concluziile asupra recursului.

Raportat la dispoziţiile art. 487 C. proc. civ., potrivit căruia recursul se va motiva prin cererea de recurs şi la intenţia legiuitorului, aceea de a disciplina exercitarea recursului, prin formularea unei singure cereri, care să curpindă toate elementele prevăzute de art. 486 C. proc. civ., criticile sus evocate nu pot fi analizate.

În ceea ce priveşte criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", se constată că recurenţii sunt nemulţumiţi de faptul că prin încheierea din 8 octombrie 2020 s-a respins o cerere în probaţiune şi prin aceasta, instanţa nu ar fi stabilit starea de fapt corectă, totodată fiind încălcat dreptul la apărare.

Astfel, sub un prim aspect se invocă încălcarea normelor legale privind încuviinţarea şi administrarea probei cu expertiză grafoscopică în apel, respectiv a dispoziţiilor art. 22, art. 225 şi art. 476 C. proc. civ.

Or, deşi recurenţii indică dispoziţiile art. 477 alin. (1), art. 476 C. proc. civ., invocarea acestor prevederi legale a fost făcută pentru a se pune în discuţie o reapreciere a modului în care instanţa de apel a înţeles să administreze probatoriul în cauză şi a stabilit situaţia de fapt.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dreptului la apărare în ansamblul dreptului la un proces echitabil, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei în cauza de faţă.

De altfel, instanţa de apel este suverană în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Dimpotrivă, instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale statuate în normele de procedură pretins încălcate de recurenţi, de a pune în dezbatere probele solicitate de apelanţi prin cererea de recurs şi de a delibera asupra admisibilităţii şi aptitudinii acestora de a duce la soluţionarea procesului, oprindu-se la hotărârea respingerii lor justificată, prin considerente adecvate, în care se arată că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătoreşti, mai exact, nu au aptitudinea să demonstreze fapte concomitente încheierii actelor atacate cu nulitate.

Or, din acest punct de vedere, instanţa de recurs nu cenzurează hotărârea instanţei de apel, pe de-o parte pentru că nu se poate identifica încălcarea normei de procedură sancţionată cu nulitatea, iar pe de altă parte, pentru că această critică tinde să repună în discuţie modul în care instanţa de apel a apreciat asupra relevanţei stării de fapt pe care probele solicitate de parte puteau să o demonstreze în raporta cu obiectul şi cauza acţiunii.

Mai departe, însă, examinarea selectivă a probatoriului pe care recurenţii o susţin în întregul său recurs, nu se circumscrie încălcării, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură, ci incapacităţii probatoriului administrat de a dovedi faptele pe care cererea se întemeiază, chestiune neimputabilă instanţei.

De aceea, acest motiv de recurs nu este fondat, astfel că va fi înlăturat.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenţii-intervenienţi în numele altei persoane G. şi H. S.R.L. împotriva deciziei nr. 277/2020 - A/C din 22 octombrie 2020 şi a încheierii din 08 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenţii-intervenienţi în numele altei persoane G. şi H. S.R.L. împotriva deciziei nr. 277/2020 - A/C din 22 octombrie 2020 şi a încheierii din 08 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.R.L. prin administrator judiciar F. şi prin administrator special E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2022.