Railway transport claim for statutory interest and damages; appeal quashed as inadmissible for raising merit-based grounds outside cassation scope.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând obligarea acestuia la plata:

- sumei de 1.775.739,43 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române;

- daune-interese conform art. 1.535 din Noul C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 1.775.739,43 RON;

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 148, art. 194 din C. proc. civ., art. 1522 si art. 1535 noul C. civ., art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 si ale art. 2 si art. 3 O.G nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie si penalizatoare pentru obligaţii băneşti, Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române.

Pârâtul Ministerul Transporturilor (MT) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale si funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca nefondată. Totodată, s-a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Reformă Feroviară.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.02.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, a declinat competenţa în favoarea secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.03.2019 sub nr. x/2018*.

La data de 22.04.2019, reclamanta a depus la dosar precizare, prin care a arătat că daunele interese solicitate în cel de-al doilea capăt de cerere reprezintă daune interese cu caracter moratoriu, în sensul actualizării sumei de 1.775.739,43 RON, actualizarea reprezentând beneficiul de care a fost lipsită prin neplata sumei datorate. Astfel, pe primul capăt de cerere, a solicitat daune moratorii de la data 20.11.2015 pana la data de 23.12.2016, iar în cuprinsul celui de-al doilea capăt de cerere, a solicitat dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.10.2018, până la data plăţii efective.

La termenul de judecată din data de 10.05.2019, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare şi a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva chematei în garanţie Autoritatea pentru Reformă Feroviară.

Prin sentinţa civilă nr. 3190/01.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi în urma reţinerii cauzei spre rejudecare, admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 133 din 28 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 133 din 28 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. - Călători" - S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate si rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată si obligarea intimatului-pârât la plata sumelor solicitate prin cererea introductivă; totodată, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 36.720,39 RON. reprezentând taxele judiciare de timbru achitate în fond (22.409,59 RON) şi în apel (14.310,80 RON) RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul recurs.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că, din eroare, instanţa de apel nu a dat eficienţă prevederilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., ignorând prezumţia legală pe care codul o statuează privind înscrisurile întocmite în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.

S-a solicitat a se observa că instanţa de apel avea obligaţia legală de a da forţa probatorie recunoscută de lege înscrisurilor depuse de reclamantă în probaţiune, urmând ca intimata-pârâtă să probeze contrariul.

Or, instanţa de apel a considerat că în cauza de faţă legea nu stabileşte o anumită putere doveditoare înscrisurilor depuse de reclamantă, concluzie care a condus la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului. Mai mult decât atât, aceleaşi considerente au stat la baza raţionamentului instanţei cu privire la toate înscrisurile depuse în probaţiune.

Astfel, recurenta a arătat că, deşi la dosarul cauzei a fost depus înscrisul nr. x/2018 al Serviciului Decontări din cadrul Direcţiei Financiar Contabile, care cuprinde "Situaţia calculului penalităţilor privind neplata în termen a facturilor emise către Ministerul Transporturilor la data încasării debitului", înscris care a fost transmis intimatului-pârât, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 273 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, raportat la prevederile art. 341 alin. (1) C. proc. civ., aceste înscrisuri reprezintă mijloace materiale de probă şi, coroborat cu prevederile art. 273 alin. (2) C. proc. civ., aceste mijloace de probă fac dovadă între părţi, până la proba contrară.

Faţă de cele arătate, recurenta a solicitat să se observe că la dosarul cauzei existau depuse mijloace de probă din care rezulta data emiterii si primirii facturilor de către intimatul-pârât, astfel încât instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii când nu a dat eficienta probatorie acestora.

Recurenta a mai susţinut că, raportat la momentul primirii de către intimatul-pârât a facturilor emise cat si a deconturilor recunoscute de către acesta, reclamanta a respectat atât prevederile art. 2 si art. 3 din O.G. nr. 11/2011 cu modificările şi completările ulterioare, cat si prevederile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

In ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata de daune-interese calculate de la data introducerii cererii pana la plata integrala a sumei de 1.775.739,43 RON, menţionata in actul nr. x/2018, recurenta a arătat că şi-a întemeiat cererea pe art. 1530 - 1535 din C. civ., solicitându-se a se avea în vedere următoarele aspecte:

In completarea regulii prevăzute de dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ., O.G. nr. 13/2011, în art. (2) dispune că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii si/sau penalizatorii, după caz, şi în absenta stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

A precizat recurenta că daunele-interese pe care le-a solicitat sunt calculate la suma pretinsă prin acţiune şi, fiind vorba de daune interese, întrucât dreptul de a le solicita este prevăzut de legiuitor, nu este obligatoriu să fie cuprinse in convenţie, aceasta rezultând din lege.

La soluţionarea prezentului recurs, recurenta a solicitat a se avea în vedere practica instanţelor în litigii similare, între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect, respectiv dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport prestate de aceasta.

Prin încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, cu consecinţa admisibilităţii în principiu a acestuia.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 2 martie 2022.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

În speţă, se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în realitate, aceasta aducând în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate.

Înalta Curte reţine că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest context, criticile recurentei-reclamante prin care se susţine că instanţa nu a dat eficienţă prevederilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., precum şi că la dosar erau depuse mijloace de probă din care rezultă data emiterii şi primirii facturilor de către intimatul-pârât, astfel încât instanţa a făcut o aplicare greşită a legii când nu a dat eficientă probatorie acestora, nu se pot converti în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere a probelor.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Nici afirmaţiile recurentei în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata de daune-interese calculate de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei solicitate prin raportare la dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. şi art. (2) din O.G. nr. 13/2011, nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme, prin criticile formulate, recurenta procedează la redarea unor dispoziţii legale, fără a aduce, însă, critici cu referire la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea deciziei recurate, care să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel.

Or, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

În speţă, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. - CĂLĂTORI" - S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2022.