Extraordinary appeal in bodily injury compensation: statutory limitation period for criminal offenses and sufficiency of appellate reasoning on moral damages.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 25 octombrie 2018 sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A., B., C. au chemat in judecată pârâta D. S.A. şi intervenientul E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., Legea nr. 136/1995. |

Prin sentinţa civilă nr. 2340 din 5 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., prin reprezentant legal F. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul forţat E. şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON către reclamantul A., prin reprezentant legal F., la plata sumei de 50.000 RON către reclamantul B., prin reprezentant legal F. şi la plata sumei de 50.000 RON către reclamantul C., prin reprezentant legal F.; s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtă D. S.A., solicitând schimbarea în tot/în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 18A/2020 din 15 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2340 din 5 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2517 C. civ.

In opinia recurentei, acţiunea a fost introdusă la 25 octombrie 2018, cu mult peste termenul prevăzut de lege (art. 2528 C. civ.).

Astfel, având în vedere circumstanţele producerii accidentului care au fost clare încă de la început (accidentul fiind produs prin fapta inculpatului E. de a nu opri la semnalul de cale ferată), precum şi prevederile art. 2517 C. civ., apreciază că acţiunea urmează a fi respinsă ca prescrisă.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind superficială şi confuză.

Apreciază, totodată, că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa în materie cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, cuantificarea acestora realizându-se în cauză exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective.

Or, conform art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: (...) f) daunele morale:

"în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., toţi prin reprezentant legal F., au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia; totodată, a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 2 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În prima parte a recursului, pârâta a invocat încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 2517 C. civ. şi art. 2528 C. civ., susţinând că acţiunea reclamanţilor trebuie respinsă ca prescrisă.

Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil în cauză nu este termenul de drept comun, de 3 ani, stabilit de art. 2.517 C. civ., aşa cum susţine pârâta, ci este incidentă dispoziţia cu caracter special prevăzută art. 1.394 C. civ. Astfel, având în vedere încadrarea juridică reţinută prin hotărârea penală (infracţiunea de ucidere din culpă, în formă agravată), termenul de prescripţie aplicabil răspunderii penale este de 8 ani, termen faţă de care, prin raportare la data accidentului (02.11.2014), acţiunea civilă nu s-a prescris.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în speţă, critica apelantei-pârâte sub aspectul prescripţiei este nefondată, aceasta ignorând întru totul considerentele primei instanţe expuse în justificarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întemeiate pe art. 1.394 C. civ.

Or, în acest context, Înalta Curte constată că, în cadrul primei critici din cererea de recurs, pe de o parte, pârâta reiterează aceleaşi aspecte invocate prin cererea de apel în raport cu soluţia dată asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că în speţă este incidentă norma prevăzută de art. 1394 C. civ., ca dispoziţie specială aplicabilă termenelor de prescripţie a dreptului la acţiunea în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, recurenta-pârâtă readuce în discuţie aceeaşi problematică a termenului de prescripţie de drept comun, de 3 ani.

Susţinerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi exprimate în apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

În motivele de recurs nu se regăsesc consideraţii cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a justificat menţinerea soluţiei de fond privind termenul de prescripţie, ci aprecieri generale legate de termenul de prescripţie de drept comun, de 3 ani şi de finalitatea pe care acesta trebuie să o aibă, respectiv respingerea acţiunii ca prescrise.

Chestiunile învederate de către pârâtă prin memoriul de recurs cu privire la prescripţie nu se raportează la considerentele instanţei de apel, recurenta-pârâtă reluând, de altfel, susţinerile formulate în etapa procesuală anterioară privind incidenţa unui termen de prescripţie de 3 ani, fără a se raporta la concluziile instanţei de apel în sensul că în cauză este vorba de un termen de prescripţie de 8 ani.

În acest context, susţinerile recurentei-pârâte nu pot fi primite, întrucât aceasta nu argumentează punctual şi nu formulează critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa de control judiciar din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind superficială şi confuză.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a confirmat sentinţa tribunalului sub aspectul daunelor morale.

Se constată că, prin apelul declarat în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, pârâta a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul existenţei prejudiciului nepatrimonial cauzat intimaţilor-reclamanţi, fraţi ai defunctului.

Înalta Curte observă că, în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a analizat situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, menţinând, în acelaşi timp, temeiurile de drept invocate de instanţa de fond.

Instanţa de apel a reţinut, cu referire la art. 1.391 alin. (2) C. civ., invocat de către apelanta-pârâtă în susţinerea apelului, şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 328 alin. (2) C. proc. civ., că intimaţii-reclamanţi, fraţi ai victimei, nu sunt obligaţi să producă probe pentru dovedirea prejudiciului; prejudiciul nepatrimonial este, în aceste cazuri, presupus a decurge din simpla legătură de rudenie dintre persoana decedată şi categoriile de rude specificate de norma de drept material menţionată.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că răsturnarea prezumţiei legale stabilite de art. 1.391 alin. (2) C. civ. se poate face prin proba contrară, sarcina acestei probe revenind apelantei-pârâte, simplele afirmaţii ale acesteia în sensul contrar prezumţiei stabilite de lege nefiind suficiente.

Înalta Curte reţine că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

Or, în speţă, instanţa de apel, în mod legal şi temeinic, a avut în vedere, la stabilirea daunelor morale, relaţia de rudenie, gradul de afecţiune, împrejurările concrete legate de starea familială, intensitatea cu care a fost percepută vătămarea, fiind confirmată soluţia tribunalului prin care despăgubirea a fost limitată la suma de 50.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, ţinând cont de faptul că aceştia nu au probat o legătură suficient de apropiată cu victima care să justifice pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată

În acest context, criticile recurentei vizând modul în care instanţa de apel a aplicat şi interpretat prevederile art. 1391 alin. (2) C. civ. nu sunt fondate, iar în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele pentru care susţinerile pârâtei au fost înlăturate.

Înalta Curte constată că, în urma coroborării probelor din dosar cu susţinerile părţilor, ţinând cont de criteriile necesare pentru acordarea despăgubirilor şi de faptul că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanţei, pentru fiecare cauză în parte, în mod corect, instanţa de apel a respins criticile pârâtei din această perspectivă.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că art. 6 parag. 1 din Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine, contrar celor învederate de recurentă cu referire la nerespectarea art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, că ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.

Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aşadar, jurisprudenţa din România nu este izvor de drept în raport şi de conţinutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale nu pot fi primite.

Înalta Curte constată astfel că, deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate referitoare la prescripţie nu se raportează la considerentele deciziei atacate, fiind, în realitate, o reluare a susţinerilor formulate în etapa procesuală anterioară.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 18A/2020 din 15 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2022.